La sfârșitul anilor ’60, o autointitulată republică insulară liberă s-a născut pe o platformă construită în largul Adriaticii, dincolo de jurisdicția statului italian. Proiectul a fost al inginerului Giorgio Rosa din Bologna, care pentru o scurtă perioadă de timp a crezut că planul său va funcționa. Insula a devenit atracție turistică, bucurându-se de o popularitate mare în Italia și în străinătate. Până la urmă, platforma pe care el a numit-o Republica Insulei Tradafirilor, a fost dinamitată de intervenția guvernului de la Roma. Dacă această relatare s-ar fi petrecut în urmă cu vreo 500 de ani probabil ne-ar fi fost greu să discernem ce e legendă și ce e adevăr, totuși azi povestea a fost documentată și ulterior a devenit subiect de articole, cărți și documentare, iar recent a fost ecranizată de Netflix.
Giorgio Rosa, un absolvent de inginerie din Bologna, avea un vis: să fie liber. În toate privințele. Și nu era convins că acolo unde trăia, în Italia de după război, și-l poate îndeplini. Prin urmare, cu ajutorul câtorva prieteni, a ridicat, în 1967, o insulă artificială, în fapt, o platformă de 400 de metri pătrați, în largul coastelor italiene de la Adriatica.
Insula Trandafirilor, sau Isola delle Rose, se afla la 12 kilometri depărtare de stațiunea Rimini, așa că, cel puțin teoretic, potrivit legislației internaționale, Italia nu avea nicio jurisdicție asupra ei. Cu un bar, un magazin de suveniruri, un oficiu poștal, dar și un statut cel puțin interesant, care a stârnit interesul presei, insula a început să atragă numeroși turiști din întreaga lume și, în același timp, nemulțumirea autorităților italiene.
În 1968, insula și-a declarat independența, cu Rosa președinte și un întreg consiliu de miniștri. Se numea „Respubliko de la Insulo de la Rozoj”, adică Republica Insulei Trandafirilor în limba Esperanto. O utopie, așa cum chiar Rosa a numit-o în mai multe interviuri acordate ulterior. Dar mica republică a avut parte de doar 55 de zile de trai.
Curiozitatea oficialilor italieni s-a transformat în nemulțumire și îngrijorare, apoi, într-o intervenție militară. Marina italiană a ocupat-o, iar în februarie 1969, platforma a fost dinamitată, de două ori, și distrusă. Ca o paranteză istorică, a fost singura invazie demarată de Republica Italiană după cel de-al Doilea Război Mondial. În urma acesteia a reușit să demoleze insula, dar nu a șters și simbolistica aventurii lui Giorgio Rosa, transformat, spune fiul său într-o discuție cu BBC, într-un soi de „prinț al anarhiștilor”.
Iar dacă amintirea insulei se estompase în ultimii ani, o ecranizare produsă de Netflix, și apărută în decembrie 2020, a readus în discuție subiectul.
Filmul „Povestea incredibilă a Insulei Trandafirilor” transmite doar o parte a istoriei, dar are meritul că a reușit să popularizeze la scară largă neobișnuita întâmplare. Povestea din film merge mai degrabă pe modelul La Vita e Bella, dar nu traspare foarte clar ideologia libertății pe care Giorgio Rosa si-o doreste. Într-un interviu din 2008, reluat într-o altă conversație în 2017, cu puțin timp înainte să moară, acesta spunea: „Da, ideea mea a fost să construiesc ceva complet liber. M-am gândit la insulă ca la o manifestare a libertății. Cred în libertate, în autodeterminare. Sunt convins că doar libertatea oferă posibilitatea de dezvoltare, a industriei, a ideilor, a orice. Iar de atunci, lucrurile, îndrăznesc să o spun, doar s-au înrăutățit”
Rosa era un om de dreapta, un anarho-capitalist avant la lettre și de fapt un fost susținător al guvernului fascist. Între timp, s-a declarat apolitic. Insula pe care o construise i-a atras pe toți iubitorii de libertate de la sfârșitul anilor 60, anii revoltelor sociale în Europa, ai manifestațiilor împotriva Războiului din Vietnam, în SUA, dar inginerul nu avea mare legătură cu ei.
Din filmul Netflix nu reiese orientarea politică și ideologică a lui Rosa din momentul construcției insulei, ci doar ideea de conflict dintre stat și individ, ceea ce probabil e și ceea ce și-au și propus autorii. Giorgio Rosa a fost un adept entuziast al Republicii de la Salo, Republica Socială Italiană (RSI), statul-marionetă al Germaniei naziste, condus de Benito Mussolini și chiar îi considera pe partizani „teroriști”, scrie publicația de stânga Il Becco.
După război, era nemulțumit de ceea ce numea opresiunea Bisericii, de paternalismul creștin-democrat, de anticapitalismul comuniștilor. „Nu puteai face nimic dacă nu voiau politicienii. Preoții, cu teoriile lor absurde și cu sectele lor, te obligau să nu faci nimic din ce nu le place, comuniștii luptau cu patronii, doar politicienii vânduți rușilor sau americanilor aveau un viitor”, spunea Rosa. „Așa mi-a venit ideea de a construi o insulă care să găzduiască adevărata libertate, unde oamenii inteligenți pot să meargă mai departe, iar cei inepți pot fi îndepărtați”, a explicat inginerul. Prin urmare, omul a construit o insulă.
Dacă visul lui Rosa poate părea ușor nebunesc, trebuie spuse câteva lucruri despre el. Pare să-i venit ideea cândva pe la sfârșitul anilor 50, când inginerul a brevetat o metodă de construcție inovatoare, cu piloni în care a inserat tuburi de oțel, apoi a turnat ciment, pentru a evita coroziunea. Inginerul și-a pregătit construcția și din punct de vedere juridic: a consultat procurori, judecători și experți în drept internațional pentru a se asigura că ridicarea insulei la doar 500 de metri depărtare de cei 11 kilometri pe care se întindea jurisdicția statului italian la acel moment îi va oferi libertatea mult râvnită, inclusiv cea economică.
Dincolo de simbolistica gestului, inginerul avea scopuri economice precise. „Ideea era să exploatăm turismul și să vindem benzină fără taxe, să deschidem un bar și un oficiu poștal, să emitem timbre. Alte inițiative ar fi urmat, luând exemplul de la microstate precum San Marino”, a spus inginerul. Un paradis deci, dar unul fiscal.
Construcția propriu zis a început în 1964. Într-o primă fază, nimeni nu a fost interesat de chinurile unui inginer excentric, care a cheltuit o mulțime de bani, din buzunarul propriu pentru a ridica o platformă în largul coastelor popularei stațiuni Rimini. Dar lucrurile s-au schimbat în 1967, când insula a fost gata.
Ce era Insula Trandafirilor de fapt?
O platformă pe piloni, la opt metri deasupra mării, cu o suprafață micuță, de 20 pe 20 de metri, cu un acoperiș, câteva încăperi, plus una deasupra. Ideal, insula ar fi trebuit să aibă vreo cinci etaje, cu restaurant, hotel și altele. Dar viitorul acesta nu s-a materializat. Pe 20 mai 1967, Rosa a găsit apă potabilă după ce a săpat un puț de 280 de metri sub platformă. Nu mai lipsea nimic. Insula avea și un rezident permanent, pe Pietro Bernardini, care a găsit acolo salvarea, după ce a plutit cu barca în derivă timp de opt ore, în timpul unei furtuni.
Construcția a fost ridicată cu ajutorul câtorva oameni. Cei care au ridicat platforma pentru filmarea peliculei Netflix au apreciat îndelung eforturile făcute de Rosa. „Când am construit insula pentru film am cheltuit o grămadă de bani și am avut nevoie de sute de oameni. Ce nebunie că el a făcut același lucru doar cu niște prieteni. A fost un geniu”, a declarat Matteo Rovere, producătorul filmului, pentru Sky News.
Odată construită, insula lui Rosa a atras rapid atenția ziarelor italiene. Apoi, tinerii din Rimini și nu numai au început să vină în număr mare acolo, pentru distracție, și probabil pentru un soi de libertate, într-un context al revoltelor din Europa și SUA.
Nemulțumirea statului italian și nașterea unei republici
Insula și-a reluat activitatea în 1968. Iarna nu era cel mai potrivit sezon pentru locuire. Iar vizitatorii s-au întors și ei. Pe riviera Adriaticii se petrecea un boom turistic. Unii dintre ei au ajuns și pe platformă. Dar între timp, autoritățile italiene, care își exprimaseră de la bun început nemulțumirea, au devenit tot mai insistente. Una dintre probleme era că insula nu plătea taxe pentru activitățile sale. Dar acuzațiile și temerile erau multiple, mai ales că totul se întâmpla în timpul Războiului Rece, iar Adriatica era marea care despărțea blocul comunist de cel occidental. Unii se temeau că platforma reprezintă o amenințare pentru Italia, deoarece ar oferi acoperire pentru submarinele rusești. Alții spuneau că ar ascunde manevre ale guvernului albanez de a implanta rachete. Au fost tot felul de acuzații de la unele născocite din contextul internațional, unele ușor puritane (că pe insulă se poate divorța și sunt striptease).
Pe 1 mai 1968 insula și-a declarat independența. S-a numit mai întâi Libera Teritorio de la Insulo de la Rozoj, apoi Esperanta Respubliko de la Insulo de la Rozoj sau Repubblica Esperantista dell’isola delle Rose.
Insula Trandafirilor avea un președinte, în persoana lui Rosa, avea un guvern, cu tot felul de ministere, portofolii ocupate de profesori, medici, avocați. Avea un steag – trei trandafiri cu cozi verzi pe o emblemă albă, într-un background portocaliu. Avea și un imn – un pasaj din Olandezul Zburător al lui Wagner. Ba chiar avea și o monedă – un Mill, care în Esperanto a fost tradus ca Milo. Avea și timbre proprii, care între timp au ajuns să fie foarte căutate de colecționari – în cele din urmă, una din singurele afaceri realizate cu adevărat de republică, dincolo de micul magazin de suveniruri și de bar.
De ce Esperanto totuși? Limba a fost lansată în 1887 de Ludovic Lazar Zamenhof, pentru a servi ca limbă internațională auxiliară. Susținătorii ei o consideră cea mai potrivită limbă pentru a elimina barierele lingvistice și care permite comunicarea internațională pe bază de respect reciproc și înțelegere. Rosa nu avea neapărat treabă cu această limbă, dar a fost îndemnat să o adopte de un bun prieten esperantist, preotul franciscan Albino Ciccanti. „Era drăguț să îți imaginezi o limbă comună și părea o posibilitate concretă. Ne-a dat o inspirație internațională. Esperantiștii au fost entuziaști și ne-au oferit sprijinul lor. Putea fi și o atracție: o națiune unde se vorbește o altă limbă”, a explicat Rosa.
Insula avea trei locuitori permanenți. Lui Pietro Bernardini i se alăturase un cuplu de tineri din Rimini. Noua republică a apucat să ceară și afilierea la ONU, a spus el, până când lucrurile au degenerat. Sfârșitul Insulei Trandafirilor Rosa și oamenii săi au fost constant ținta presiunilor autorităților. Ministrul de interne de atunci, Paolo Emilio Taviani, a început războiul, iar succesorul lui l-a continuat, a relatat inginerul, care a fost interogat de poliție și chiar a avut discuții cu serviciile secrete.
La 55 de zile după declararea independenței, pe 25 iunie 1968, insula s-a trezit ținta unei blocade în toată regula, organizate de mai multe șalupe ale Marinei italiene. Apoi, carabinieri și Guardia di Finanza au pus piciorul pe platformă și au ocupat-o definitiv. Singurul rezident din acel moment, Pietro Bernardini, a fost luat de pe insulă, iar Rosa a fost împiedicat să ajungă acolo. Așa cum au observat jurnaliștii italieni, era prima intervenție militară a Republicii Italiene de după război.
Au urmat tentative frenetice de rezolvare a conflictului. Giorgio Rosa a transmis un mesaj președintelui Italiei, Giuseppe Saragat, denunțând încălcarea suveranității. În zadar. A încercat în continuare să stabilească un dialog cu guvernul italian, dar fără succes. Au existat interpelări în Parlament, Rosa a angajat avocați pentru a determina autoritățile să îi returneze platforma. Insula nu se afla în apele teritoriale italiene, dar guvernul de la Roma considera că ea este în zona economică exclusivă (zona maritimă adiacentă mării teritoriale) așa că autoritățile au dreptul să intervină.
După mai multe luni în care au demontat platforma, pe 11 februarie 1969, scafandrii Marinei italiene au plasat 675 de kilograme de explozibili pe piloni, pentru a demola fundația, dar nu au reușit. Au mai făcut o încercare, cu mai bine de 1.000 de kilograme, când au reușit să deterioreze structura. Dar a fost nevoie de o furtună violentă, ce a avut loc pe 26 februarie, pentru ca insula să dispară pentru totdeauna.
De-a lungul timpului, insula a fost subiectul câtorva cărți, al multor articole și al unor documentare, din care se remarcă „Insulo de la Rozoj – La liberta fa paura” – „Insula Trandafirilor – Libertatea este înfricoșătoare”. Este chiar concluzia la care a ajuns Rosa, în mai multe interviuri. Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, guvernul italian i-a cerut lui Rosa să plătească pentru distrugerea platformei.
Într-un fel, insula rămâne și acum în viață, măcar ca sursă de inspirație pentru libertarieni. De fapt, măcar parțial, Insula Trandafirilor a rezistat și în forma fizică, sub apă, iar scafandrii ajung când și când pe acolo descoperind un vis, care pentru 55 de zile a fost realitate
Confirmări/Notificări