În istoria artei europene, numele femeilor au fost mult timp împinse la margine, ascunse în spatele atelierelor masculine sau confundate cu semnăturile soților. Recuperarea lor, începută relativ recent, scoate la lumină figuri care nu doar că au existat, ci au modelat efectiv epoci. Un astfel de caz este cel al Plautilla Bricci — considerată astăzi prima femeie arhitect în sens modern al profesiei.
O formare într-un mediu artistic privilegiat
Născută la Roma, în 1616, într-o familie profund ancorată în mediul artistic, Plautilla a crescut într-un atelier care funcționa și ca școală. Tatăl său, Giovanni Briccio, era pictor, dramaturg și muzician, iar educația ei s-a desfășurat sub influența unor figuri precum Giuseppe Cesari, unul dintre artiștii favoriți ai epocii baroce romane.
Această formare inițială în pictură nu a fost o excepție, ci regula pentru femeile epocii: accesul la arhitectură era limitat, iar studiul anatomiei sau al perspectivelor monumentale era adesea interzis. În acest context, Plautilla a început cu lucrări religioase — busturi ale Fecioarei, altare și picturi devoționale — domenii considerate „acceptabile”.
Intrarea într-o elită dominată de bărbați
Roma secolului al XVII-lea era un laborator artistic dominat de nume grele precum Gian Lorenzo Bernini sau Pietro da Cortona. Faptul că Plautilla a ajuns să colaboreze sau să fie recunoscută în același cerc spune mult despre nivelul său.
Momentul decisiv a venit odată cu apropierea de cercul cardinalului Jules Mazarin, prin intermediul lui Elpidio Benedetti. Acest patronaj i-a deschis accesul către proiecte arhitecturale — un teritoriu aproape inaccesibil femeilor.
Villa Vascello: afirmarea Plautillei Bricci
În 1664, Plautilla primește comanda care avea să-i definească cariera: proiectarea unei vile pe colina Janiculum, în apropierea zidurilor Aureliene. Rezultatul — cunoscut astăzi drept Villa del Vascello — a fost o construcție spectaculoasă, caracterizată prin dinamism baroc: loggii, curbe, volumetrii neobișnuite.
Execuția nu a fost lipsită de tensiuni. Sursele epocii consemnează refuzul maistrului de a primi ordine de la o femeie — conflict rezolvat printr-un act notarial care o recunoștea explicit drept architettrice. Este una dintre primele atestări oficiale ale unei femei ca arhitect.
Deși clădirea a fost ulterior modificată și aproape distrusă în timpul evenimentelor din Revoluția Romană din 1849, impactul său inițial a fost considerabil: o arhitectură experimentală, aproape teatrală, în spiritul barocului târziu.
O carieră între pictură și arhitectură
Plautilla nu a abandonat niciodată pictura. A realizat altare, fresce și decorațiuni interioare, inclusiv pentru biserica San Luigi dei Francesi, unde a conceput una dintre cele mai bogat ornamentate capele.
Activitatea sa ilustrează perfect caracterul interdisciplinar al artiștilor baroci: pictura, arhitectura și decorul formau un tot coerent. În cazul ei, însă, această versatilitate a fost și o strategie de supraviețuire profesională într-un sistem restrictiv.
Finalul și posteritatea
După moartea fratelui său, Plautilla s-a retras într-un convent din Trastevere, unde a murit în 1705. Timp de secole, numele ei a rămas într-o zonă marginală a istoriei artei.
Astăzi, însă, reevaluarea contribuției sale o plasează într-o poziție clară: nu doar o excepție, ci un precedent. Spre deosebire de alte femei implicate în construcții — precum Bess of Hardwick — Plautilla Bricci a exercitat efectiv profesia de arhitect, proiectând și coordonând lucrări în mod direct.
Un simbol al unei istorii recuperate
Povestea ei nu este doar biografică, ci structurală: arată cum talentul putea exista chiar și acolo unde sistemul îl respingea. Într-o epocă în care accesul la profesie era controlat strict, Plautilla Bricci a reușit nu doar să intre, ci să lase o amprentă durabilă.
