Unul dintre felurile de mâncare nelipsite de pe masa oricărui român în zilele de Paşte este drobul. Un preparat similar se întâlneşte la scoţieni şi se numeşte haggis, cu menţiunea că acesta este fiert în burtă de oaie şi nu conţine cantitatea impresionantă de verdeţuri precum drobul românesc.
Bunătatea pe care o punem pe masă şi o numim drob de miel are ca ingrediente principale măruntaiele acestui animal: ficat, plămâni, inimă şi rinichi, la care se adaugă cantităţi mari de ceapă verde, mărar, pătrunjel, usturoi şi leuştean. De asemenea, pentru preparare mai avem nevoie de pâine înmuiată în lapte.
Măruntaiele se fierb după care se trec prin maşina de tocat. Se adaugă sare şi piper şi se amestecă cu verdeaţa tocată şi ea. Prapurul mielului se pune în tavă şi se toarnă amestecul de carne. O variantă de preparare este cea cu aluat în loc de prapure, însă în mai toate variantele culinare se aşază în mijloc ouă fierte. De asemenea, o altă rețetă, conține carne și ficat de pasăre alături de măruntaiele de miel.
Drobul de miel este un fel de mâncare foarte apreciat la noi, care se serveşte în timpul Sărbătorilor Pascale, alături de pasca cu brânză şi ouă roşii.
O istorie milenară cu o origine ce se pierde în negura timpului
Pentru creştini, sacrificarea mielului de Paşte semnifică jertfa lui Hristos pentru salvarea neamului omenesc. După alţii, obiceiul sacrificării acestui animal ar fi fost specific păstorilor din Orient care se mutau din loc în loc alungaţi de secetă. Ei sacrificau un miel înainte de plecare având credinţa că vor fi feriţi în acest fel de spiritele rele, în timpul călătoriei. Cu sângele mielului, ungeau stâlpii şi beţele de la corturi.
De altfel, și la evrei sacrificarea mielului are o semnificație aparte. În cartea Facerii, Dumnezeu îi cere lui Avraam să își sacrifice singurul fiu, pe Isaac, pe altar, pentru ca în momentul culminant să îi ofere acestuia un berbecuț (sau un miel conform altor traduceri). Un alt episod se petrece în timpul lui Moise, când Domnul le cere evreilor să sacrifice un miel „să ia din sîngele lui, și să ungă amîndoi stîlpii ușii și pragul de sus al caselor unde îl vor mînca” (Exodul) pentru a fi feriți de una dintre cele mai importante urgii din Egipt, moartea primului născut. Cu toate acestea în tradiția iudaică nu există un preparat similar drobului.
În fapt, conform istoricului specializat în gastronomie, Alan Davidson, primele mențiuni cu privire la preparate în care sunt utilizate măruntaiele tocate ale mielului apar la romani, celți și mai târziu la popoarele scandinave, unde vor purta denumirea de haggw sau hoggva , de unde ulterior va fi preluată versiunea scoțiană denumită haggis. De altfel, în bucătăria scoțiană, haggis-ul are o lungă tradiție, primele rețete fiind atestate în jurul anilor 1400 – 1450.
Însă nu doar scoțienii se pot lăuda cu un astfel de preparat tradițional cu origini medievale; în Suedia există un fel de mâncare similar denumit Pölsa, în sud-vestul Germaniei – Saumagen, iar în nordul Spaniei se gătește chireta care, alături de măruntaiele de miel, conține scorțișoară și usturoi. Cât privește drobul românesc, deși nu avem o consemnare oficială, știm doar că el este un preparat tradițional ce se remarcă prin cantitatea mare de verdețuri.
Un aspect interesant de spus este că în SUA, un astfel de preparat este interzis deoarece conține plămâni de oaie, organe considerate toxice pentru sănătatea umană. Cu toate acestea pentru iubitorii de haggis, chireta sau chiar drob, unii producători locali de peste ocean au lansat rețete care nu conțin plămâni de ovine.