Moartea unui papă este însoțită nu doar de ceremonii solemne, ci și de o întreagă logistică bine reglementată, inclusiv în ceea ce privește conservarea temporară a trupului neînsuflețit. Atât funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea, cât și ale Papei Benedict al XVI-lea, au marcat o schimbare importantă în această privință, adoptând tehnici moderne menite să evite repetarea unui episod traumatizant din istoria Vaticanului.
Eșecul embalsămării tradiționale: cazul Pius al XII-lea
În 1958, la moartea Papei Pius al XII-lea, medicul său personal, Riccardo Galeazzi Lisi, a aplicat o metodă neconvențională de îmbălsămare: trupul a fost învelit în celofan și plante aromatice. Procedura, însă, s-a dovedit un eșec complet. În loc să încetinească procesul de descompunere, a accelerat putrefacția, provocând degajarea de gaze toxice, care au dus la leșinuri în rândul gărzilor. Presiunea acumulată a provocat chiar și explozia cavității toracice în timpul transportului sicriului. Trupul a fost acoperit de urgență cu o mască de aur, iar incidentul a lăsat o impresie dureroasă asupra Curiei Romane.
Întoarcerea la metode mai sigure
Ulterior, papii Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea au optat pentru metode tradiționale, evitând experimentele. Totuși, începând cu pontificatul lui Ioan Paul al II-lea, Vaticanul a adoptat o abordare modernă: tanatopraxia – o tehnică de conservare temporară, fără îmbălsămare clasică.
Potrivit lui Andrea Fantozzi, președintele Asociației Italiene de Tanatopraxie și director al Institutului Național Italian de Tanatopraxie (INIT), aceeași metodă ar fi fost aplicată și în cazul Papei Francisc, conform publicației El Español.
Ce este tanatopraxia?
Tanatopraxia presupune aplicarea de tratamente igienice și cosmetice pentru a păstra aspectul natural al trupului în timpul priveghiului. Această metodă nu stopează complet descompunerea, ci doar o încetinește, permițând astfel desfășurarea ceremoniilor funerare în condiții decente, fără a afecta procesul natural post-îngropare.
Spre deosebire de îmbălsămarea tradițională cu formaldehidă — o substanță toxică și potențial cancerigenă — tanatopraxia nu presupune extragerea sângelui sau conservarea pe termen lung. În schimb, este folosit un compus numit Fluytan, dezvoltat de INIT, care se aplică topic, pe suprafața pielii, cu buretele sau alte instrumente, având efecte antibacteriene, trombolitice (dizolvă cheagurile) și lipolitice (reduce grăsimile).
Fluytan: soluția etică și modernă
Fluytan a fost folosit în cazul ultimilor trei papi care au refuzat îmbălsămarea, preferând o prezentare demnă a trupului, urmată de o descompunere naturală. Acest produs este folosit și în medicină legală și cercetare criminalistică, deoarece conservă mai bine ADN-ul și este ideal pentru cazurile în care corpurile trebuie transportate sau repatriate.
În contextul unui accident aviatic major, precum cel al zborului SpanAir din 2008, în care au murit 154 de persoane, Fluytan a fost utilizat pentru păstrarea integrității corporale a victimelor. Dr. Eduardo Andreu, medic legist implicat în acel caz, a subliniat eficiența metodei, numind-o „mult mai igienică și umană” în comparație cu formaldehida, pe care a descris-o drept „un monstru” după un deceniu de utilizare.
Dimensiunea umană a tanatopraxiei
Fantozzi a punctat și aspectul profund uman al acestei practici: „Este vorba despre imaginea finală pe care o păstrăm despre cei dragi. E ultima amintire vizuală, iar pentru multe familii aceasta poate influența profund modul în care își trăiesc doliul.” Astfel, tanatopraxia nu este doar o soluție tehnică, ci și un gest de respect față de persoana trecută în neființă și față de cei care îi aduc un ultim omagiu.
