Ocaua şi metrul etalon au fost unităţi de măsură introduse de Alexandru Ioan Cuza în anul 1864. Legenda spune că domnul Principatelor Române obișnuia să umble prin târguri, deghizat în târgoveţ sau ţăran, şi să verifice dacă se respectă legea.
Unitățile de măsură au fost impuse, prin lege, de domnul Principatelor Române. Legea pentru adoptarea sistemului metric de măsuri şi greutăţi s-a dat în 1864. Acestea erau: ocaua, metrul etalon, stânjenul, pogonul.
Metrul etalon, introdus în 1864 de Alexandru Ioan Cuza, este confecţionat din alamă, cu gradaţia aplicată pe o bandă de argint. Are gravată indicaţia „Metru etalon. Principatele Unite Române”.
Ocaua lui Cuza reprezintă unitatea de măsură pentru lichide şi greutăţi. A fost introdusă, prin lege, în 1866. Ocaua avea şi 7 submultipli, ce măsoară de la 200 până la 4. Fiecare dintre submultipli avea inscripţionat, pe fundul său, gramajul.
Greutăţile de alamă de la un kilogram în jos puteau avea şi forma unor pahare conice, ce se puteau introduce unul în celălalt şi păstra într-o cutie.
Dumitru Almaș a scris cea mai cunoscută povestire despre ocaua lui Cuza
Cuza Vodă a fost printre ultimii conducărori români agreați de Partidul Comunist Român. Tradiția regală era imposibil de primit pentru clasa muncitoare și Carol I și ceilalți regi ai României dispăreau cumva din Istoria României. Astfel pentru că a fost un domnitor reformator Cuza a primit și el câteva povestiri istorice în celebra serie scrisă de Dumitru Almaș. Una dintre povestiri face referire chiar la aceasta măsură implementată de Cuza vis a vis de măsurile etalon, respectiv ocaua lui Vodă.
„Cuza-Vodă obișnuia adesea să se îmbrace că un om de rând și să se amestece prin norod. Dorea să afle el însuși cum trăiesc cei mulți. Așa, într-o zi, și-a pus căciulă și suman țărănesc, a luat două puțini cu lapte acru și s-a dus în târg la Galați. Pesemne, aflase maria-să că unii negustori nu foloseau ocaua cea mare, așa cum hotărâse o lege din acea vreme, și căreia poporul îi spunea Ocaua lui Cuza. A căutat, deci, țăranul să vândă laptele la un băcan, despre care se spunea că n-ar fi tocmai-tocmai cinstit și că vinde cu ocaua mică, iar nimeni nu-l putea prinde cu înșelăciunea.
– Jupâne negustor, nu-ți iau bani, s-a tocmit țăranul, ci ne învoim că la șase ocale de lapte să-mi dai o oca de untdelemn.
– Bine, a primit negustorul, clipind șmecher din ochi.
A luat de pe tejghea ocaua mare, ocaua lui Cuza, și-a măsurat laptele: douăzeci și patru de ocale. A socotit că trebuie să plătească, în schimb, patru ocale de untdelemn.
– Caută să-mi măsori drept, cu aceeași oca, a stăruit țăranul.
Nu se poate, că-i plină de lapte. Îți măsor cu asta! Și a scos de sub tejghea altă oca.
– Păi, ocaua asta-i mai mică, a zis țăranul.
Ce te pricepi tu, nepricopsitule! Ocaua-i oca și gata!
Atunci, țăranul a scos căciulă din cap, a lepădat sumanul și s-a arătat în tunică albastră, cu epoleți auriți, că un domnitor. Neguțătorul a înlemnit. De multă uimire a scăpat ocaua din mâna.
– Ei, negustorule, mai zici și-acum că nu te-am prins cu ocaua mică?
– Nu mai zic, Maria-Ta! … Iertare, milă prea bunule …
Cuza-Vodă a poruncit să-i lege de gât cele două ocale și să-l poarte pe uliți, să afle lumea că a căutat să însele cumpărătorii.
-Să ridice ocalele pe rând, să le arate lumii și să spună tare cu care va vinde și cu care n-are să mai vândă de-aici încolo.
Străjuit de slujitori domnești, neguțătorul mergea pe uliți, ridică ocaua mică și strigă cât îi ținea gură:
– Cu asta, nu!
Apoi, ridică ocaua mare și strigă și mai tare:
– Cu asta, da!
Și așa l-au plimbat slujitorii domnești prin tot târgul: Cu asta, nu! … Cu asta, da! … Și i-a fost de ajuns această plimbare că să se facă om cinstit“
