Crucificarea este una dintre cele mai cunoscute metode de execuţie şi tortură din istorie. Şi asta mai ales datorită morţii îndurate de personajul central al religiei creştine, Iisus Hristos.
Acesta a fost crucificat la finalul Săptămânii Patimilor din ordinul lui Pillat din Pont, guvernatorul roman al Iudeei, în primul secol al erei creştine. Iisus a fost însă doar unul dintre numeroasele victime ale crucificări de-a lungul istoriei. Această metodă de execuţie nu a fost inventată de romani şi avea deja o vechime de câteva sute de ani, atunci când a fost aplicată şi pentru uciderea Mântuitorului.
Specialiştii arată că metoda crucificării era extrem de brutală şi chinuitoare pentru condamnat. Nu era însă aplicată oricărui criminal de drept comun, ci mai ales celor consideraţi un adevărat pericol pentru societate sau pentru ordinea firească a lucrurilor.
Execuţie înfiorătoare inventată în Orientul Mijlociu
Conform datelor adunate de specialişti, crucificarea este o metodă de execuţie inventată acum 2600 de ani, în Babilon sau Asiria. Adică în vechea Mesopotamie, pe teritoriul aproximativ al Irakului de astăzi. Nu se ştie cu exactitate cine au folosit-o primii, babilonienii sau asirienii. Se presupune că ambele populaţii au folosit această metodă de o cruzime aparte.
Iniţial, nu era folosită o cruce pentru uciderea condamnatului. Asirienii şi babilonienii l-ar fi legat pe condamnat cu mâinile deasupra capului, de un copac sau stâlp şi mai apoi i-ar fi înfipt în încheieturile mâinilor cuie de mari dimensiuni.
Această metodă de execuţie a fost preluată mai apoi de persani, în anul 400 îHr. Crucificarea, după moda babiloniană, este atestată documentar ,pentru prima dată, în timpul lui Darius I. Atunci când în Babilon a izbucnit o revoltă condusă de un personaj numit Arakha, Darius I şi-a trimis trupele pentru a readuce sub ascultare oraşul şi întregul ţinut. Arakha, care între timp se autoproclamase urmaş al vechilor regi babilonieni, a fost prins alături de toţi susţinătorii săi. Din ordinul lui Darius, le-a fost aplicată exact cea mai cumplită pedeapsă babiloniană, crucificarea. Se spune că peste 3.000 de oameni din ţinuturile Mesopotamiei, cei care au participat la revolta lui Arakha, au fost crucificaţi. A fost un spectacol sângeros pentru toată populaţia Mesopotamiei cu avertismentul macabru că oricine s-ar mai fi ridicat împotriva perşilor ar fi sfâşit la fel.
Împrumutată de Alexandru Macedon şi „rafinată” de romani
Crucificarea a fost descoperită şi împrumutată, ca metodă de execuţie, de Alexandru Macedon, după invazia asupra Persiei. Oamenii lui Alexandru Macedon au folosit-o în teritoriile controlate, mai ales împotriva celor care se revoltau împotriva stăpânirii macedonene. Probabil tot de la perşi, fenicienii au împrumutat şi ei ideea crucificării şi au dus-o până în coloniile lor din Africa de Nord, mai ales în Cartagina.
Cartaginezii au practicat pe scară largă crucificarea în teritoriile controlate, dar mai ales împotriva piraţilor. De la cartaginezi, după războaiele punice, crucificarea a ajuns şi în repertoriul roman de pedepse şi torturi. Ba chiar, spun specialiştii, romanii au „rafinat” această metodă de execuţie.
Se pare, că romanii ar fi fost primii care au folosit forma de cruce pentru răstignire. Anterior condamnaţii erau ţintuiţi de stâlpi sau copaci cu braţele ridicate deasupra capului. Romanii au preferat să-i ţintuiască pe condamnaţi cu braţele în lateral, tocmai pentru a-i face să supravieţuiască mai mult timp şi să le prelungească mai mult suferinţa.
O metodă sadică şi o moarte lentă, chinuitoare
Crucificarea era una dintre cele mai cumplite metode de execuţie. Moartea condamnatului era, de obicei, lentă şi dureroasă. Prima metodă de crucificare, cea folosită de babilonieni,persani, macedoneni şi cartaginezi implica o moarte mai rapidă.
Mai precis, condamnatul era de obicei vlăguit prin tortură, bătăi şi flagelare. Apoi era dezbrăcat şi prins în piroane groase de fier sau bronz, de un copac sau stâlp, cu mâinile adunate deasupra capului.
Piroanele erau bătute în zona încheieturilor mâinii, în aşa fel încât să fie susţinută greutatea corpului. Suplimentar, picioarele erau îndoite, de la genunchi în unghi de 45 de grade şi ţintuite la rândul lor, de stâlp. Este greşită ipoteza introducerii cuielor în palme. În cazul în care condamnatul era ţintuit de un stâlp, cu mâinile deasupra capului, moartea survenea, în aproximativ o jumătate de oră. Specialiştii explică mecanismele morţii, în astfel de cazuri. Cuiele erau introduse în nervul median, la braţe, provocând o durere uriaşă, dar şi o paralizie a braţelor.
Muşchii picioarelor cedau imediat. Destul de rapid, umerii şi coatele cedau la rândul lor, iar toată greutatea corpului presa cutia toracică. Condamnatul murea prin asfixie sau efectiv ceda inima. Romanii au complicat această metodă tocmai pentru a chinui şi mai mult condamnatul.
După ce era schingiuit şi epuizat, condamnatul era aşezat cu braţele pe stâlpul orizontal al crucii. Aici, călăii îi introduceau în încheieturile mâinii, piroane de fier lungi de aproape 20 de centimetri. Era ridicat apoi, cu tot cu bucata de lemn pe care era răstignit şi fixat pe stâlpul vertical, formând crucea.
Picioarele, îndoite de la genunchi erau de asemenea bătute cu piroane de stâlpul vertical. În aceste condiţii, spun specialiştii, condamnatul rezista puţin peste 24 de ore. Dacă îi era legate mâinile, de la coate, putea rezista până la patru zile. Adică 96 de ore de chin.
„Moartea survenea între 6 ore şi până la patru zile, în urma unei patologii multifactoriale: efectele biciuirii şi torturii, hemoragie şi deshidratare, care cauzau şoc hipovolemic (n.r. insuficienţă circulatoarie acută). Dar cel mai important factor era asfixia progresivă cauzată de incomodarea mişcărilor respiratorii”, precizau Retief şi Cilliers în „The history and pathology of crucifixion”.
Condamnatul mutilat şi bătut suferea un şoc hemoragic puternic în urma introducerii piroanelor. Mai apoi urma deshidratarea. Trupul ceda treptat, la fel şi încheieturile. Umerii cedau primii din cauza greutăţii, iar mai apoi coatele. Pentru a se asigura că nu există niciun fel de formă de sprijin, romanii distrugeau, cu un ciocan, picioarele condamnatului. Pe scurt, îi făceau praf tibiile. Toată greutatea corpului ajungea să se lase pe torace producând asfixia. Condamnatul murea asfixiat şi supra-infectat.
Execuţie ”spectacol” destinată inamicilor statului
Conform specialiştilor, pe baza evenimentelor istorice, crucificare a fost o metodă de execuţie, extremă, folosită pentru uciderea în masă a inamicilor statului. Crucificarea trebuia să fie un ”spectacol” al morţii care să strecoare teama în sufletele tuturor celor care ar fi încercat să calce pe urmele celor supuşi acelui supliciu.
Trupul celui crucificat era lăsat să putrezească pe instrumentul de execuţie. Persanii credeau că prin această metodă, acest inamic al statului, nu spurca pământul. Păsările şi animalele urmau să-i consume trupul care efectiv se rupea bucăţi la un moment dat. Era un spectacol înfiorător. Tocmai de aceea crucificaţii era lăsaţi să moară şi să putrezească pe marginea celor mai circulate drumuri sau la răspântii.
Era în general folosită pentru a ucide un număr mare de condamnaţi. Darius I a ordonat răstignirea a peste 3.000 de mesopotamieni. La rândul său Alexandru Macedon a dispus, în 332 îHr, răstignirea a peste 2.000 de fenicieni din cetatea Tyr. Aceştia îndrăzniseră să reziste în faţa tânărului rege macedonean.
Uciderea lor a fost deasemenea un spectacol al morţii. Cruficarea s-a făcut pe o plaja din apropierea cetăţii, tocmai ca cei răstigniţi să fie văzuţi de departe, ca un avertisment. La rândul lor romanii au răstignit, în anul 71 î Hr, în jur de 6.000 de sclavi, de-a lungul drumului, de 200 de kilometri, ce lega Capua de Roma, cele mai importante oraşe ale Republicii Romane. Este vorba despre sclavii care au participat la revolta lui Spartacus, înecată în sânge de Crassus.
Tot romanii au ucis, prin crucificare peste 2.000 de evrei, la ordinele generalului Varus, în timpul revoltelor iudeilor din anul 4 d Hr. Crucificarea era în general destinată celor consideraţi agitatori, inamici publici, adversari ai ordinii fireşti. Fie că erau trădători, piraţi, eretici sau rebeli. Crucificarea era o pedeapsă folosită cu predilecţie şi pentru evrei sau creştini.
Această metodă a fost practicată până în secolul al IV-lea, în timpul lui Constantin cel Mare. Acesta din urmă a interzis această metodă de execuţie. Cea mai cunoscută rămâne însă execuţia lui Iisus Hristos, în primii ani ai secolul I. Această execuţie este atestată inclusiv de izvoarele romane. „Hristos a fost crucificat sub pretextul că ar instigat la revoltă împotriva Romei, în tandem cu zeloţii şi alţi agitatori”, scria într-un raport, istoricul latin, de origine evreiască, Iosif Flavius.
Cu toate acestea există mărturii că pedeapsa a mai fost aplicată chiar și în secolul XX
De exemplu în timpul Primului Război Mondial este demnă de menționat și presupusa răstignire – cu baionetele înfipte în mâini și în picioare – a unui soldat canadian care a fost capturat de germanii în apropierea orașului belgian Ypres. Numele său era Harry Banks și cazul său a creat senzație Europa în acea epocă. Iain Overton, istoric britanic, a susținut la începutul anilor 2000 că răstignirea lui Banks a fost o răzbunare pentru uciderea de către canadieni a prizonierilor germani.
Alte execuții de acest fel – amintite de Bertha Papazian în cartea „Tragedia Armeniei” – au fost cele suferite de armenii răstigniți în contextul sângeros al Primului Război Mondial. Un alt caz a fost cel al arhiepiscopului Ioachim de Sevastopol, răstignit cu capul în jos de bolșevici, pe ușa Catedralei Sfântul Vladimir, cândva în perioada 1918-1921 (mărturiile diferă).
Din păcate în anumite țări islamice pedeapsa cu moartea prin răstignire încă există si chiar în secolul XXI au fost puse în aplicare pentru hoti, criminali, homosexuali sau opozanti ai sistemelor de conducere. Ultimele cazuri s-au petrecut in Sudan.