Povestea începe în satul Boldeşti, în Pădurea Boldu-Creţeasca. „Lângă Bucureşti, la doar 30 de minute distanţă de Pădurea Cernica, există o baltă blestemată, recunoscută şi temută inclusiv în prezent de localnici. Ascunsă în mijlocul pădurii Boldu-Creţeasca, balta este la prima vedere un banal ochi de apă de dimensiuni mai mult decât modeste, cu un diametru de doar cinci metri. În ciuda aparenţei obişnuite, se spune că peticul de apă este înconjurat de forţe din alte lumi şi este loc de manifestări inexplicabile“.

De unde numele de Balta Vrăjitoarelor

Se spune că balta a devenit cunoscută şi în rândul vrăjitoarelor care în preajma unor sărbători importante s-ar aduna în jurul bălţii. Se pare că orice vraja, blestem sau dezlegare spuse pe malul acestei bălţi se îndeplineşti negreşit. Unii localnici, se arată pe pagina de Facebook, ar fi văzut în jurul acestei bălţi mai multe fenomene caudate, precum fulgere sau furtuni iscate din senin. Totodată, se spune că o mulţime de animale refuză să bea apă de aici, preferând să moară de sete în loc să guste apa din baltă.

Pe lângă toate aceste poveşti iscate în jurul Bălţii Vrăjitoarelor, una este cu adevărat fascinantă. Se pare că balta nu ar avea fund. Desigur, spun specialiştii, toate acestea sunt doar poveşti născocite de oameni, de-a lungul vremii. 

The post Balta Vrăjitoarelor, peticul de apă blestemat de lângă Bucureşti – ce spun legendele? first appeared on Turism Istoric.

Cea mai veche legendă din Bărăgan datează de pe vremea invaziei turce, iar grozăviile s-ar fi petrecut în comuna Dor Mărunt. Localitatea este situată în partea de nord-vest a judeţului Călăraşi, în mănoasă câmpie a Bărăganului Sudic. Numele localităţii se pare că provine de la legendarul rege dac Dromihete (Drom-I-Chaites, „Calea celor puri”, a dat prin etimologie populară numele actualului sat Dor Mărunt). Locurile sunt secrete, iar duhurile care le protejează se transformă, spune povestea, în flăcări albastre care „dansează” uneori deasupra câmpurilor. Cine ajunge la ele nu scapă de blesteme.

Călugării, omorâţi până la ultimul

Despre Pădurea Călugăreasca se spune că este locul unde nu bate vântul, iar sufletele care nu şi-au găsit liniştea sute de ani bântuie şi acum printre copaci. Pe vremuri, aici, într-o mănăstire trăiau călugări, însă singura mărturie a existenţei slujitorilor Domnului mai este acum o cruce din piatră, aflată în mijlocul pădurii. În această pădure se spune că nu bate niciodată vântul, iar liniştea este de-a dreptul asurzitoare. Localnicii povestesc despre schitul de călugări care a fost cotropit de turci, iar călugări omorâţi până la ultimul.

Se pare că unul dintre ei a aruncat un blestem asupra turcilor.  Aşa se face că, după moarte, spiritele celor care şi-au mânjit mâinile cu sângele călugărilor s-au întors în desişurile de la Călugăreasca, de unde nu au mai găsit în veci ieşirea. La marginea pădurii sunt, de asemenea, o mulţime de cruci, despre care legenda locului spune că stau de strajă pentru ca spiritele păgânilor său nu poată ieşi. Lumea se ferea să intre în desişurile din Călugăreasca de teama blestemelor, iar singurul loc sigur din pădure era crucea albă, pe care stă scris anul 1831 şi care îi protejează pe cei care se roagă lângă ea atunci când îi prinde noaptea în crâng.

Povestea de la Biserica Nouă

Tot la Dor Mărunt se mai vorbeşte şi astăzi despre o comoară găsită la rădăcina unui nuc. Pintecan, un bărbat din sat, ar fi găsit ulciorul cu bani din aur, care i-a schimbat întreaga viaţa. Se pare că averea ar fi fost îngropată de turcii care i-au ucis pe călugării din pădurea Călugăreasca. Deşi ar fi avut un vis în care i se cerea să ridice o biserică, ţăranul nu a dat importanţă.

A început să cheltuie averea, şi-a cumpărat oi şi a devenit unul dintre cei mai înstăriţi oameni din zonă. Nici nu-i trecea prin cap că blestemul comorii îl va urmări îndeaproape. Prima nenorocire l-a lăsat fără grai. Cel mai de preţ lucru, copilul pe care îl avea, a fost găsit mort în pătuţ.

Nici de această dată, visul nu i-a dat pace. Localnicii spun că i s-a cerut, din nou, să ridice o biserică pe locul unde a descoperit comoara. După ce şi-a înmormântat fiul, Pintecan a construit biserica, despre care se spune că este actualul lăcaş de cult din Dor Mărunt.

Fresca din lăcaşul de cult

„În noaptea nenorocirii, din nou a auzit o voce, spunând că dacă nu face biserica, alte rele şi mai mari vor veni peste el. Atunci s-a dus şi a tăiat nucii şi a făcut biserica. Pictura el a comandat-o şi a vrut să fie asa: cu copilul lui spânzurat.S-a dus după aia şi a trăit la Bucureşti şi când a murit l-au adus şi l-au îngropat în podeaua bisericii, în criptă. Eu eram copil cand s-a sfinţit biserica, în 39, dar îmi aduc aminte cînd l-au înmormântat, că toate uliţele dimprejurul bisericii erau înţesate cu oameni.Şi soţia lui e tot acolo îngropată”, spune unul dintre localnici. În biserica există şi astăzi o frescă în care sunt pictaţi un bărbat şi o femeie, dar şi copilul lor spânzurat.

The post Blestemele Bărăganului. Pădurea unde niciodată nu bate vântul şi locul unei comori ce a adus nenorociri first appeared on Turism Istoric.

Iată mai jos câteva sugestii de locuri minunate pe care le puteți explora aproape de capitală, indiferent dacă călătoriți în familie, cu copiii, sau doar cu adulții.

Locuri de drumeție lângă București

Traseu înspre cabana Leaota

În inima Masivului Bucegi, la doar două ore de condus de București, se află o aventură spectaculoasă care vă va purta prin peisaje deosebite și vă va oferi ocazia de a vă relaxa în mijlocul naturii. Acest traseu începe lângă pitorescul oraș Fieni și vă va ghida prin frumusețile naturale ale zonei.

Pentru a ajunge la începutul acestui traseu, unul dintre atracțiile turistice din Dâmbovița, trebuie să urmați drumul către satul Runcu și de aici să continuați pe un drum forestier de aproximativ 10-15 kilometri, care vă va conduce la Mănăstirea Leaota, ascunsă în pădure.

De la mănăstire, traseul continuă în sus pe curba de nivel, marcată cu banda albastră, și vă oferă o plimbare de aproximativ două ore printr-o pădure fermecătoare. Destinația finală a acestui traseu vă va aduce la locul în care cândva se afla Cabana Leaota. Aici, într-o poiană înconjurată de natură, puteți să vă bucurați de un picnic liniștit. Bineînțeles, trebuie să vă luați mâncare cu voi, deoarece aici nu se află restaurante sau magazine de unde vă puteți cumpăra produse pentru picnic.

Dacă vă simțiți energici și doriți mai multă aventură, puteți continua drumul către Vârful Romanescu sau chiar Vârful Leaota. Există și un traseu care traversează întregul masiv și vă poate aduce până în Bucegi, la Padina, dar această opțiune este recomandată doar celor pregătiți pentru o călătorie de peste 10 ore.

Piatra Dragoslavelor: Un traseu uimitor în România

România noastră oferă numeroase locuri pitorești și pline de farmec, iar Piatra Dragoslavelor este una dintre acele destinații de neuitat. Acest traseu este situat la poalele Munților Leaota și poate fi explorat cu ușurință chiar și în compania celor mici. Există varianta care duce spre vârful Vârtop, unde vei traversa poieni fermecătoare și păduri de fagi superbe, scrie Family2go.ro.

Puteți alege fie să faceți un circuit complet, fie să mergeți până la capătul văii – oricare variantă ați alege, veți fi răsplătiți cu peisaje de neuitat.

Plecarea se face din satul Dragoslavele, pe partea dreaptă a drumului ce duce de la Câmpulung Muscel spre Bran. Am urmat marcajul triunghi albastru, care ne-a ghidat pe acest traseu fascinant.

De la Voina la Cabana Cuca: Un traseu fascinant în inima naturii

Acest traseu oferă o experiență autentică a naturii și este o alegere ideală pentru cei care caută liniște și frumusețe în mijlocul peisajelor montane. Recomandăm să îl abordați în sezonul de primăvară, la început sau în timpul iernii, pentru a evita aglomerația și zgomotul mașinilor și ATV-urilor.

Pentru a ajunge la începutul acestui traseu, urmați direcția către Câmpulung Muscel și continuați pe drumul care vă va conduce până la Cabana Voina. Pe parcurs, opriți-vă pentru a admira frumusețea Barajului Râușor și impresionantul Masiv Iezer-Păpușa în toată splendoarea sa.

De la Cabana Voina, traseul vă va ghida de-a lungul râului timp de aproximativ 60-90 de minute, până veți ajunge la poiana în care se află Cabana Cuca. Este un traseu ușor, care poate fi parcurs și de cei mai mici membri ai familiei. Vă avertizăm că nu întotdeauna există personal la Cabana Cuca, așa că este recomandabil să vă luați propriile provizii alimentare cu voi.

Culmea Pricopanului în Munții Măcinului

Puteți ajunge la poalele Munților Măcinului în trei ore din București. Aici vă așteaptă o experiență fascinantă în cei mai bătrâni și mici munți de la noi din țară. Copiii vor fi încântați să descopere țestoase pe tot parcursul traseului, iar peisajele vorbesc de la sine.

Cheile Brusturetului

Cheile Brusturetului oferă o plimbare ușoară și liniștită, potrivită pentru cei care doresc să se bucure de peisaje naturale impresionante. Majoritatea turiștilor opresc la Peștera Dâmbovicioara, iar cei care aleg să continue vor descoperi Cheile Brusturețului în aproximativ o oră. De aici, traseul continuă către Cabana Brusturetul.

De la Piatra Craiului la Cabana Garofița Pietrei Craiului

Rămânând în Piatra Craiului, puteți opta pentru un traseu care vă va ghida prin pădure pe curba de nivel până la Cabana Garofița Pietrei Craiului. Traseul este ușor (marcat cu cruce galbenă), durează aproximativ 90 de minute și începe la capătul satului Satic.

În drumul spre traseu, veți avea ocazia să treceți prin niște chei mici, dar fermecătoare, să admirați Peștera Coltul Surpat și să treceți pe lângă Lacul Satic. De la Cabana, veți putea admira versantul Pietrei Craiului, inclusiv Cerdacul Stanciului și Marele Grohotiș.

Circuit prin așezările rupestre de la Bozioru

Acest traseu se află în Buzău, în masivul Ivăneț, care face parte din traseul tematic Țara Luanei. Pe parcursul acestei aventuri, veți străbate pajiști și păduri seculară, explorând locuri pline de istorie și geologie.

Plecarea se face din satul Nucu, unde vă puteți lăsa mașinile. De aici, vă veți aventura pe traseu, trecând prin locuri precum Poiana Cozanei, Chilia lui Dionisie Torcătorul, Biserica lui Iosif și stâncile în care au fost Așezările Rupestre Agatonul Nou și Vechi.

Drumul de întoarcere vă va purta pe lângă Lacul Mistreților și Arborele Furculiță. Acest traseu poate fi parcurs în aproximativ 4 ore, având o diferență de nivel de 600 de metri. Deși marcajele nu sunt foarte bune, puteți folosi aplicații precum Google Maps sau View Ranger pentru a vă orienta.

Cheile Bistriței și peștera Urșilor din Buila Vânturarița

De la București, puteți ajunge la Cheile Bistriței și Peștera Urșilor din Buila Vânturarița în mai puțin de 3 ore și jumătate. Trebuie să urmați drumul către Horezu și să virați către Mănăstirea Arnota, în județul Vâlcea.

Aici, veți intra în Cheile Bistriței, un loc spectaculos și scurt. În timpul călătoriei, veți descoperi și Peștera Urșilor, pentru care va trebui să faceți o scurtă urcare abruptă de pe marginea drumului. Această plimbare completă durează aproximativ o oră.

De pe Valea Oltului la Cascada Lotrișor

Mulți călători trec prin Valea Oltului în drumul lor spre sau dinspre Sibiu și trec pe lângă indicatorul care duce către Cascada Lotrișor, parte a Parcului Național Munții Cozia. Cu o plimbare de aproximativ 6 kilometri dus-întors, veți ajunge la Cascada Lotrișor, o cascadă care, deși nu este naturală, este cu siguranță spectaculoasă.

Refugiul Spumoasa

Refugiul Spumoasa este un loc pitoresc și mai puțin cunoscut pe Valea Prahovei, care merită să fie descoperit. Pentru a ajunge aici, trebuie să vă îndreptați către stațiunea Bușteni. De la telecabină, urmați drumul de-a lungul râului către Jepii Mici și apoi continuați prin pădure timp de 5-10 minute. Indicatoarele către Jepii Mici vă vor îndruma la stânga, dar veți trebui să mergeți înainte și să traversați râul. După ce ați traversat râul, urmați poteca și în aproximativ 30 de minute veți ajunge într-o poiană minunată, la poalele stâncilor.

Este un loc magnific, dar trebuie să fiți atenți, deoarece există riscul de accidentare, în special pentru cei mici.

Parcurile cele mai mari din Capitală

În cazul în care nu puteți pleca din București, însă aveți nevoie de o ieșire în aer liber și de relaxare, puteți alege să mergeți în parcurile din Capitală. Iată care sunt cele mai mari parcuri din oraș, conform Imopedia.ro.

Fie că vorbim de sezonul cald sau rece, parcurile din București oferă o oază de relaxare. Capitala României are numeroase parcuri, multe dintre ele fiind renovate în ultimii ani.

Unele parcuri au o istorie îndelungată, altele au fost create în perioada comunistă, dar toate sunt apreciate de localnici și de turiști. Iată care sunt cele mai mari parcuri din București, potrivit

Parcul Herăstrău este unul dintre cele mai populare parcuri din București și se întinde pe o suprafață de 110 hectare. Lacul Herăstrău, care ocupă 74 de hectare, a fost curățat în anii 1930. Parcul a fost inaugurat în 1936 și găzduiește și Muzeul Satului.

Parcul Alexandru Ioan Cuza, cunoscut și sub numele de Titan sau IOR, are o suprafață de 85 de hectare și a fost amenajat începând cu anul 1965. În ultimii ani, locul a fost îmbunătățit cu noi zone de joacă pentru copii și cu păsări aduse pe lacul Titan.

Parcul Tineretului ocupă 80 de hectare și a fost amenajat în anul 1965. Aici se găsește Sala Polivalentă și Orășelul Copiilor, un parc de distracții. În ultima perioadă, parcul a fost modernizat, lacul a fost curățat și au fost amenajate noi spații verzi și de joacă.

Parcul Național, cunoscut și ca 23 August, se întinde pe o suprafață de 60 de hectare și găzduiește Complexul Sportiv Național și Casa Fotbalului. Acesta a fost inaugurat în 1953.

Parcul Carol I, cu o suprafață de 41 de hectare, a fost inaugurat în 1906 și este situat pe Dealul Filaretului. Aici se găsesc obiective turistice precum Mausoleul, Fântâna Zodiac, Arenele Romane, Monumentul Eroului Necunoscut și Muzeul Național Tehnic.

Parcul Kiseleff ocupă 31 de hectare și a fost amenajat după planurile lui Karl Wilhelm Mayer, directorul Grădinilor Imperiale din Viena. Acesta este unul dintre cele mai populare parcuri din București și a fost modernizat în ultimii ani, oferind zone noi pentru sport și agrement.

Parcul Drumul Taberei se întinde pe 30 de hectare și a fost modernizat în ultimii ani, devenind unul dintre cele mai spectaculoase locuri din București. Situat în Sectorul 6, parcul cunoscul și sub denumirea de Mochioroș, are sere cu plante exotice, o pasarela suspendată care oferă o panoramă frumoasă asupra zonei verzi și numeroase zone amenajate atât pentru copii cât și pentru pensionari sau pasionații de plimbări pe jos sau cu bicicletele.

Parcul Cișmigiu nu este pe lista celor mai mari parcuri din Capitală, dar este cu siguranță unul dintre cele mai cunoscute și iubite de bucureșteni și turiști. Situat chiar în inima Bucureștiului, parcul a fost numit Grădinile Cișmigiu și este cea mai veche grădină publică din oraș.

Indiferent de sezon, parcurile din București sunt destinații ideale pentru relaxare și recreere, fiind apreciate atât de localnici, cât și de turiștii străini.

The post Unde poți merge în drumeție lângă București. Locuri în natură superbe aproape de Capitală first appeared on Turism Istoric.

Ctitorită în anul 1647 de către Matei Basarab pe locul unui vechi schit ce datează din vremea lui Negru Vodă, Mănăstirea Coşoteni este unul dintre cele mai impresionante monumente istorice din Teleorman.

Mănăstirea se află la 35 de kilometri de Alexandria, pe drumul care leagă municipiul Roşiorii de Vede de comuna Vedea, la poalele dealului satului Coşoteni, într-un peisaj încărcat de istorie. Lăcaşul este închinat Sfântului Mare Mucenic Dimitrie şi Sfântului Cuvios Mucenic Efrem cel Nou.

Aici a funcţionat, pentru o vreme, o şcoală la care învăţau copiii boierilor din aceste locuri.Dovezi ale acelor vremuri sunt moşiile pe care le primea mănăstirea în dar şi care sunt atestate de hrisoavele lăcaşului. Pisania Mănăstirii Coşoteni datează de la 1 august 1647 şi se păstrează astăzi la Muzeul de Artă al României.

Mănăstirea este amintită de CC Giurescu în volumul ”Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei”. Potrivit istoricului, lăcaşul a fost ctitorit iniţial de Negru Vodă şi mai apoi refăcut de Matei Barasab. Legenda spune că Negru Vodă, domnitorul Ţării Româneşti la acea vreme, fiind urmărit de turci, s-a ascuns în pădure în scorbura unui copac. Domnitorul a inversat potcoavele calului şi i-a dat drumul în pădure, pentru a-şi deruta adversarii. Turcii au fost păcăliţi şi astfel domnul a scăpat cu viaţă. Ca să-şi arate recunoştinţa faţă de locul care l-a salvat, a zidit în jurul copacului o biserică. Legenda spune că trunchiul copacului a dăinuit mult timp ţinând loc de Sfânta Masă, iar acum este zidit în partea de miazăzi a mănăstirii.

Restaurată de  Brâncoveanu

Biserica a fost avariată de-alungul timpului. În 1708, biserica  a fost restaurată de domnitorul Constantin Brâncoveanu care a transformat-o în metoc al Mănăstirii Văcăreşti-Bucureşti. A rămas cu acest statut până în anul 1864 când legea secularizării averilor mănăstireşti i-a schimbat soarta, transformând-o în mănăstire de sine stătătoare, dar fără averi.

În prezent din vechiul aşezământ monahal mai există doar vechea biserică care a fost consolidată şi restaurată, în urma unor ample lucrări demarate în 1997. A fost redeschisă pentru slujbe, dar doar ca biserică de parohie, în lipsa personalului monahal. Începând cu 2014, lăcaşul a redevenit mănăstire.

 În anul 2017, în ziua a 12 a lunii noiembrie, la împlinirea a 370 de ani de atestare documentară a Sfântului Locaș, a fost resfințită Biserica și târnosită Sfânta Masă care, construită inițial din cărămidă, a fost rezidită și placată cu marmură pentru a cunoaște veșmântul sfințirii prin osteneala și rugăciunile Preasfinției Sale ca Episcop al Alexandriei și Teleormanului Galaction.

Aici s-a născut Radu Grămăticul   

Mănăstirea Coşoteni este locul în care s-a născut Radu Grămăticul,  considerat cel dintâi cărturar european. Radu Grămăticul a tradus în 1574 Tetraevangheliar, document ajuns astăzi  la British Library. Într-o notiţă în limba slavonă de la sfârşitul Tetraevangheliarului,  Radu Grămăticul aminteşte de satul natal ca aparţinând mănăstirii de lângă Roşiorii de Vede. 

The post Legenda Mănăstirii Coşoteni – cum a fost ridicată în jurul unui copac în care Vodă s-a ascuns ca să scape de turci first appeared on Turism Istoric.

O mare parte dintre dintre forturile și bateriile Capitalei sunt în proprietatea Ministerului Apărării Naționale (MApN) sau în proprietatea altor ministere. Cu câteva excepții, forturile și bateriile din jurul Bucureștiului sunt abandonate și într-o stare de degradare vizibilă, unele fiind inundate, pline de gunoi sau pur și simplu lăsate în paragină.

Deși sunt proiectate de același arhitct, Henri Alexis Brialmont, în Belgia forturile au o soartă cu totul diferită, fiind integrate în peisajul urbanistic al orașelor și puse în valoare. În unele cazuri, forturile din Vest au devenit baze sportive, muzee pentru copii, depozite pentru instituții agricole sau chiar oaze de verdeață pentru orașe.

Buletin de București a stat de vorbă cu Ciprian Plăiașu, președintele al Asociației Turism Istoric, care a lansat recent un proiect pentru reabilitarea vestigiilor. Cu studii de specialitate în istorie la Universitatea din București, el se ocupă de promovarea patrimoniului cultural.

Ciprian face parte din proiectul Forturi.ro, o platformă care își propune să aducă în prim plan vechile forturi construite de Regele Carol I, nu doar ca obiective militare, istorice și potențial de patrimoniu, ci și ca locuri care, în baza unor propuneri de revitalizare, să devină zone de interes și de atracție pentru bucureșteni și nu numai.

Care este statul juridic al acestor edificii?

În prezent, complex. La finalul anului 2020 cei care facem parte din echipa de proiect a actualei expoziții (aceasta fiind doar o parte a proiectului de față), am realizat un studiu de oportunitate pentru Consiliul Județean Ilfov în care s-a încercat să se obțină o imagine cât mai clară a situației juridice a centurii de fortificații. Am observat că aproape jumătate din fortificații (forturi si baterii intermediare) se găsesc în patrimoniul MApN. Restul au diverși proprietari: fie instituții ale statului (Ministerul de Interne, Consilii locale etc), fie privați (persoane fizice sau firme). Fiecare fort sau baterie în parte – din cele 30 rămase au situații aparte.

Se află acestea în zone unde terenurile aferente au fost retrocedate? 

Ca să vă pot răspunde la această întrebare ar trebui să vă ofer un context. Orice lucrare de utilitate publică, că e autostradă sau baza militară, în perioadele în care proprietatea privată era respectată, se realizează cu despăgubirea foștilor proprietari. Deci cu excepția perioadei comuniste, toate celelalte au făcut exproprieri pentru a realiza astfel de obiective. Prin decrete regale, Carol I a expropriat, la finele secolului al XIX-lea, toți proprietarii privați de pe raza fortificațiilor, precum și de pe raza șoselei de centură și a centurii feroviare. Toate aceste trei componente au fost realizate în aceeași perioadă – șoseaua (in proporție de 90% pe același tronson ca și azi) și calea ferată au fost construite ca să asigure suportul logistic al forturilor și bateriilor.

Așadar nu putem vorbi de retrocedări în sensul că cineva a avut pământ unde azi e Fortul I Chitila și îl vrea înapoi. Putem însă discuta de un alt fenomen: cel al punerilor in posesie. Pe multe extrase de cărți funciare apare această mențiune: persona X sau firma Y a fost pusă în posesie.

În perioada comunistă, prin anii 60, unele dintre forturi și baterii au trecut de la Ministerul Apărării Naționale la diverse alte ministere – cele mai multe la Ministerul Agriculturii – pentru a putea fi folosite ca spații de depozitare pentru Sectorul Agricol Ilfov. De la aceste entități ele au ajuns la primării și acestea au pus în posesie diverse persoane. Ați putea întreba cum e posibil o primărie să pună în posesie un privat peste o bucată de fortificație? În primul rând fiind obiective militare, nu a exista obligativitatea legală pentru Ministerul Apărării (sau de Război, depinde de perioadă) de a face cadastru pentru spațiul construit, iar trecerea parcelei, de multe ori, s-a făcut doar ca teren arabil sau pădure. Uneori noii proprietari au făcut cadastru, alteori nu.

Există căi de acces publice către aceste forturi?

Regele Carol I a prevăzut căi de acces directe de la fortificații la șosea și la calea ferată. Exista inclusiv o normativă în ceea ce putem numi „caiet de sarcini” care să fie distanța de la fort/ baterie la calea ferată (undeva între 100-200 m). De asemenea fiecare fort sau baterie avea dincolo de suprafața construită o arie de protecție. Astfel tarlaua pe care era construită o baterie putea sa varieze între 6-8 ha, iar în cazul forturilor între 25-40 ha. Azi în schimb multe dintre intrările în fortificații sunt obturate de diverse proprietăți private așezate între șosea și fortificație. Sunt și câteva exemple unde accesul este direct și facil din Șoseaua de Centură.

Care sunt costurile estimate pentru reabilitarea acestor forturi?

Este greu de estimat din mai multe puncte de vedere. Atât studiul din 2020, cât și proiectul de față nu a putut nici măcar să evalueze toate fortificațiile existente. Cum aminteam multe sunt în proprietatea MApN sau MAI și multe dintre ele sunt în incinta unor unități militare active. Există o parte, de exemplu Fortul de la Bragadiru, care juridic sunt în proprietatea MApN, dar sunt abandonate și accesul este liber. Așadar ca să pot oferi un răspuns fiecare fortificație are particularitățile ei de degradare: unele sunt/ au fost parțial inundate, altele nu, fiind ceva mai bine întreținute, unele sunt destul de curate, altele pline de gunoi.

De asemenea costurile sunt și in funcție de mărimea fiecărei fortificații.Am încercat să oferim cu ajutorul arhitectului nostru Dorothee Hasnas și a constructorilor cu care dânsa a lucrat câteva repere de costuri. Pentru o etapă de igienizare, punere în siguranță și eventual crearea unor trasee sigure pentru cei care vor să il vada, la un fort costurile pot ajunge la 500 000 de euro. Iar la o baterie probabil pe la 200 000 – 300 000 de euro. Contează mult și accesibilitatea – construirea unei parcări etc. În ceea ce privește reabilitarea, din nou un cost mediu pentru forturi ar fi pe la 8 milioane de euro, iar pentru o baterie pe la jumătate. Știm că aceste costuri sperie, dar ideea era într-o etapizare lucrărilor și într-o asigurare a sustenabilității proiectului pe termen lung.

Cât de mare a fost efortul financiar pentru construcția acestora? 

Exorbitant. Devizul inițial era  de 88.275.080 lei, la final a costat 111,5 milioane lei aur, cu tot cu costul exproprierilor necesare. Mai exact, lucrărilor de fortificare au fost în valoare de 85.000.000 lei: construcții 47.400.000 lei, armament și muniții 34.000.000 lei; căi ferate și șosele: 3.000.000 lei; plantații – 200.000 lei.

Restul până la 111.500.000 lei au fost exproprierile. Transformând într-o unitate cunoscută azi, costul preconizat inițial era de aproximativ 500 milioane euro, iar la final s-a cheltuit 614 milioane euro. E adevărat că ele nu au fost folosite în război niciodată.

Cum a fost aleasă, în cadrul proiectului dvs., împărțirea forturilor în cele patru poluri?

Cum aminteam la baza proiectului de azi stau niște studii făcute în urmă cu un an jumătate. Atunci am realizat că dincolo de particularitățile forturilor (de exemplu Fortul XIII Jilava a fost puscarie din 1907), există o sumă de necesități ale orașului. Am avut în vedere și exemplele din alte țări.

Primul pol creat a fost cel Rosu, concentrat pe două fortificații care au o istorie aparte față de restul centurii Fortul XIII Jilava și Bateria 13-14 Jilava. Primul a fost puscărie si are o istorie aparte deosebită, cealaltă are o istorie legată de cinematografie și Arhiva Națională de Film. Toate celelalte fortificații din acest pol venind cumva să susțină cele două fortificații în activitatea cultural-istorică.

Al doilea pol creat a fost cel Verde. Zona de sud și sud est a Bucureștiului este in plină dezvoltare imobiliară, din păcate prea puțin controlată de autoritățile locale din București, respectiv Ilfov. Acest fapt a dus la o lipsă acută de spații verzi și de agrement pentru locuitorii acestei zone. Polul Verde ar încerca să amelioreze această situație, oferind zone mixte de agrement și comunitare pentru cei care locuiesc aici.

Polul Galben a fost gândit ca un pol dedicat Artelor. Necesitatea s-a ivit în urma unor discuții cu o serie de artiști plastici care se plângeau de dispariția Institului Fondului Plastic și a spațiilor în care diversele categorii de artiști ar putea lucra fără să deranjeze. În plus în ajutorul artiștilor am găsit o formulă prin care publicul larg poate să ajungă în contact cu lucrările lor. Astfel dacă Forturile Afumați, respectiv Cernica ar putea servi ca ateliere de lucru, cu tot felul de spații adiacente, Bateria 9-10 de la Cățelu poate fi cel mai bun loc de întâlnire al publicului cu artiștii. Infrastructura existentă – metrou și linii de STB reușesc să lege această fortificație de restul orașului. Astfel aici pot fi organizate săli de expoziție și alte zone artistice.

Polul Albastru – de altfel cel mai mare dintre toate, care este asezat pe întreaga zonă de nord precum si părți din partea de vest, respectiv est – este gândit ca un pol cu funcționalități mixte (de la cele de agrement, la zone gastro sau de petrecere a timpului liber, până la unități de cazare sau alte facilități) care să asigure autofinanțarea fiecărei fortificații, dar și a centurii în ansamblu.

Care este diferența între cum au fost construite și puse în valoare forturile din Belgia, spre exemplu, și cum sunt construite și puse în valoare cele din România? 

În vest – nu doar Belgia are sisteme de forturi și fortificații – aceste facilități militare au fost – în cea mai mare parte a lor integrate în peisajul urbanistic în funcție de necesități. Dacă e să ne referim la contrucțiile realizate de același arhitect care a proiectat centura Bucureștiului – generalul Henri Brialmont – ele în prezent servesc sub numeroase forme – de la forturi dedicate agrementului cu escalada, tiroliană, airsoft etc, la forturi culturale cu săli de conferinte, ateliere și mici muzee pentru copii (cu multe replici cu care aceștia să se joace și să le atingă). Se regăsesc și fortificații care în prezent sunt unități de cazare cu crame sau restaurante luxoase.

Unul dintre forturile mari, care dispune de câteva încăperi de dimensiuni considerabile a fost transformat în baza sportivă. O altă observație constantă este aceea că sunt destul de multe care încă nu au un scop bine definit și nici nu au existat resursele să le transforme în ceva sustenabil pe termen lung. În aceste cazuri forturile si bateriile au devenit parcuri și oaze de verdeață, iar construcțiile în sine au fost puse în siguranță, și tot în siguranță este și publicul pentru că zonele cu potențial periculos au fost delimitate și izolate.

Dacă s-ar pune în practică propunerea de reutilizare a forturilor pe care o propuneți ce ar câștiga bucureștenii, ilfovenii sau chiar turiștii? 

Dacă s-ar opta strict pentru varianta cea mai ieftină (doar igienizarea, toaletarea vegetației, găsirea unor formule de drenaj, punerea în siguranță a clădirii și delimitarea spațiilor de acces, precum și realizarea unui drum velo între fortificații) Bucureștiul și Ilfov ar câștiga o centura verde cu o dimensiune intre 600 – 800 de hectare de parcuri și spații pentru activități în aer liber – prin comapatie Parcul Herastrau care are 74 ha. E de înteles că nu se pot accesa toate fortificațiile (de exemplu Bateria de la Ștefănești a fost reabilitată de MApN și este zonă de agrement dedicată personalului militar sau Fortul de la Tunari este în cadrul unei unități militare active NATO). Dar lăsând deoparte aceste cazuri și folosind strict doar fortificațiile propune de noi în cadrul proiectului Forturile Bucureștiului. 30 de imagini din viitor (care sunt mai puțin de jumătate), tot se pot obține cam de trei ori dimensiunea parcului Herăstrău.

Forturi.ro a realizat o expoziție, care prezintă o panoramă de idei ce s-ar putea concretiza într-un plan apropiat, cu forturile din jurul Bucureștiului. Expoziția a început pe 7 septembrie și se încheie mâine, pe 13 septembrie. La Expohub OAR București, din strada Sf. Constantin nr. 32, va fi găzduită expoziția „Forturile Capitalei, imagini din viitor”. Autorii expoziției sunt arh. Dorothee Hasnas, ist. Ciprian Plăiașu și manager cultural Costin Zamfir. Design: stud.arh. Sergiu Silivestru. Expoziția paote fi văzută și online pe Forturi.ro.

Platforma Forturi.ro

Articol realizat de Florin pentru Buletin de Bucuresti

The post Cât costă reabilitarea Forturilor Bucureștilor? 4 poluri culturale: Istorie, Natură, Arte și Divertisment first appeared on Turism Istoric.

Locuitorii din Tunari sunt uimiți de ce se întâmplă în acest moment. Râul Pasărea are o culoare neobișnuită. Fenomenul se numește eutrofizare.

Eutrofizarea apei este un proces natural în ecosistemele acvatice, format prin îmbogățirea nutrienților produși de exces de materie organică deversate în râuri și lacuri de activitățile umane.

Ca urmare a poluării apei, își pierde funcționalitatea în ecosisteme și nu mai este potabilă pentru oameni, pe lângă faptul că devine toxică.

Locuitorii povestesc că fenomenul are loc în zonă de mai bine de o săptămână.

The post Râul Pasărea, o zonă unde ies mulți bucureșteni și-a schimbat total culoarea first appeared on Turism Istoric.

Unde nu e viță de vie sunt fânețe, iar dacă ai chef de cățărat, Stânca Tohani este cea mai bună variantă. Intri pe la Ferma Dacilor, nu urci mai mult de 500 de metri, și de sus priveliștea merită toată sudoarea efortului. Se vede hăt în zare, peste dealuri și văi din care dimineața se ridică aburul.

Doar căprioarele animă peisajul și vulturii care brăzdează văzduhul

Imaginea conacelor din mijlocul podgoriilor, biserica, ce domină fiecare sat, sau cărările brăzdate ca niște riduri în iarba înaltă și de o jumătate de metru dau locului o identitate demnă, mai ales că sus, pe culmi, copacii sunt răzleți, pierduți printre bolovani, și ai impresia că cerul se unește cu pământul și poți pune mâna pe nori. Zona este arie protejată, așa că nu există grătaragii și nici așa ziși alpiniști cu boxa în spate. Doar căprioarele mai animă peisajul și vulturii care brăzdează văzduhul cu ochii pe rozătoarele ascunse în desișuri.

Dacă vrei să asculți povești, ei bine, se spune că din cramele de la Dealu Mare se aducea vinul pentru bogătanii bucureșteni care șprițuiau la Capșa, în perioada interbelică, iar principalul furnizor de vinuri al renumitului restaurant era Nicolae Basilescu, avocat şi profesor la Facultatea de Drept, proprietar a peste 100 de hectare în Urlaţi şi Pietroasele. Basilescu nu mai e regele podgoriilor, pentru că între timp au apărut Budureasca, Lacerta, Velvet, Davino și așa mai departe, formând “Drumul Vinului”, între apele Telejenului și munții Buzăului.

Vinul din 2021 nu e încă gata, abia prin septembrie începe recoltatul, și se pare că va fi an bun că a plouat și a fost și cald, așa că cei care simt plăcerea „aurului lichid” mai au puțin de așteptat ca să se dea liber le degustările la picnicul de care te poți bucura între vii. Totul este pe baza de programare!

Până atunci însă, un apus de soare, cum garantat nu vezi niciunde, poate fi un motiv în plus pentru o escapadă măcar de câteva ore dacă nu o zi sau două. Dacă ai chef de mai mult și de înălțimi mai mari, poți continua drumul către Nehoiu și Gura Siriului sau chiar mai sus spre vama Buzăului.

Cum ajungi aici

Cel mai scurt drum: București – Mizil – Tohani, pe autostrada A 3, ieșire la Gherghița – cca 90 km – drumuri județene ok, nu-ți rupi mașina sau motorul, într-o oră și un sfert ești la destinație. Poți mânca și dormi la Ferma Dacilor, nu tocmai ieftin, dar oricum sub Poiana Brașov sau Mamaia.

The post Cea din farmecul podgoriilor franțuzești, la mai puțin de 100 km de București first appeared on Turism Istoric.

Parcul Comana

După Delta Dunării, Parcul natural Comana, la 30 de kilometri de Bucureşti, este cel mai bogat din ţară în ceea ce priveşte biodiversitatea. Aici poţi face plimbări cu barca prin stufăriş, pe lacurile Neajlov si Balta Comana, însă, pentru protejarea florei şi faunei, bărcile cu motor sunt interzise. De altfel, zecile de plante şi animale care trăiesc în această rezervaţie sunt protejate prin lege. Parcul este amenajat cu locuri speciale pentru grătare, iar în pădure sunt trasee turistice. În zonă te poţi bucura şi de parcul de aventură Comana.

Pădurea Cernica

Prin Pantelimon, pe vechiul drum către mare, la 14 kilometri de Bucureşti, se întinde Pădurea Cernica, la marginea lacului cu acelaşi nume. Pădurea de stejari, salcii, frasini, ulmi şi plopi este un loc ca din poveste, unde te poţi întâlni cu cerbi, căprioare, vulpi şi iepuri. Dacă n-ai ce pune pe grătar, poţi da la peşte pe marginea lacului. În zonă se află şi Mănăstirea Cernica, Phoenix Complex (ponton, loc de joacă pentru copii, piscină şi restaurant), Casa Cernica (ponton şi loc de joacă pentru copii) şi Extreme Park Cernica (parc de aventuri). În weekend, Pădurea Cernica este printre cele mai aglomerate zone din împrejurimile Bucureştiului.

Pădurea Chitila

În continuarea Lacului Mogoşoaia se află lacul şi pădurea Chitila. În weekend şi de sărbători, pădurea este plină de oameni ieşiţi la iarbă verde, în special ciclişti. Merită, însă, exploatată, mai ales de către cei care nu vor să se deplaseza prea departe de Bucureşti. Pe lac trăieşte o colonie de lebede, iar pe malul său te poţi relaxa la o partidă de pescuit şi la un grătar. Cine vrea să facă un weekend întreg din această ieşire, există şi posibilităţi de campare pe marginea lacului.

Palatul Mogoşoaia

De curând, Primăria Municipiului Bucureşti a amenajat, în curtea Palatului Mogoşoaia, un spaţiu pentru grătare. Pe lângă grătare, oamenii ieşiţi la iarbă verde au la dispoziţie şi saci menajeri pentru colectarea deşeurilor. Locaţia este ideală pentru cei care nu au sau nu vor să conducă, aici ajungându-se şi cu mijloace de trnsport în comun. Pe lângă o ieşire la grătar, se poate vizita şi palatul, turnul de veghe al acestuia, cuhnia (bucătăria), casa de oaspeţi, gheţăria, cavoul familiei Bibescu şi biserica „Sfântul Gheorghe”, aflată lângă zidurile curţii.

The post 5 locuri pentru grătar lângă București first appeared on Turism Istoric.

Ce reprezinta brandul Mociornița?

Povestea unuia dintre cele mai mari branduri ale perioadei interbelice româneşti, Mociorniţa, începe cu decizia unui tânăr român, absolvent al Şcolii Superioare de Industrie de la Paris, care refuză să plece în SUA, considerând că viitorul său este mai aproape de România decât de orice altă ţară.

De aici şi până la punerea pietrei de temelie a primei fabrici care îi va purta numele, în 1923, în viaţa lui Dumitru Mociorniţa apare Margareta Alexandrescu, fiica lui Grigore Alexandrescu, un mare industriaş al perioadei antebelice. Acesta îl numeşte director peste una din fabricile sale de încălţăminte în 1909, iar la scurt timp Mociorniţa îi devine ginere. Tânărul Mociorniţa porneşte la drum cu un credit de 30 de milioane de lei şi cu un teren viran de 2 hectare la marginea Bucureştiului.

Utilajele sunt cumpărate în leasing din Germania şi Marea Britanie. Fabrica sa avea să devină în scurt timp cel mai important producător de încălţăminte din România interbelică. Potrivit reclamelor din ziarele vremii, existau 14 depozite de desfacere în toată ţara:trei în Bucureşti şi 11 în provincie. În 1941, cel care se născuse într-o familie de oameni săraci din Prahova era denumit „regele pantofilor“, fabrica sa având un capital de 250 milioane de lei. La momentul naţionalizării, când afacerea era condusă de Ion Mociorniţa (fiul lui Dumitru), pentru acesta lucrau 1500 de angajaţi şi capitalul ajunsese la aproape un miliard de lei. Dumitru Mociorniţa a participat şi la viaţa politică fiind deputat şi apoi senator de Ilfov.

După instaurarea comunismului, familia Mociorniţa a refuzat să emigreze, iar tatăl şi fiul au făcut închisoare, pentru faptul că şi-au permis să construiască aici.  

Dumitru a murit la 88 de ani în puşcăriile comuniste, în 1953. Fiul său, Ion, de profesie avocat şi patron al celebrei echipe de fotbal Carmen Bucureşti, a fost şi el închis doar pentru că moştenise o afacere prosperă.

Reședința de vară a familiei Mociornița

La 30 km de București, în Singureni, amplasat pe o colină cu o priveliște deosebită către râul Neajlov, se întinde domeniul Mociorniță. Aici se află conacul construit în anii ‘20 și extins în anii ‘40 de Ministrul Plenipotențiar Renato Bova Scoppa, ambasador al Italiei în România în perioada 1941-1945, care l-a transformat în reședința sa de vară.

Clasat ca monument istoric de importanță locală în Lista Monumentelor Istorice, conacul îmbină din punct de vedere arhitectural elemente stilistice locale (turnul fortificat și masivitatea specifice culelor, locuințe fortificate cu rol de apărare dar și de locuire) și mediteraneene, specifice Toscanei – porticurile cu arcade și punerea în valoare a relației interior-exterior.

În 1945, Renato Bova Scoppa vinde proprietatea Margaretei Mociorniță, fiica cea mare a celebrului antreprenor din România interbelică. În 1948, conacul este naționalizat și va funcționa în perioada comunistă ca primărie, școală și dispensar.

După 2000, este retrocedat moștenitorilor Margaretei Mociorniță, care îl vând în 2003 actualilor proprietari. În 2004 Conacul este clasat ca monument istoric de clasă B, și în același an Parcul Natural Comana din vecinătate este declarat arie protejată.

În acest moment conacul este scos la vânzare împreumă cu 1,17 ha de pământ la prețul de 620.000 de euro, pe website-ul www.sothebysrealty.ro

Actualii proprietari, obligați să pună acest conac la vânzare, speră să găsească un cumpărător care se va angaja să continue să aplice faimosul citat al lui Victor Hugo: „Il y a deux choses dans un édifice: son usage et sa beauté. Son usage appartient au propriétaire, sa beauté à tout le monde.” („Sunt două dimensiuni într-un edificiu: folosința sa și frumusețea sa. Folosința aparține proprietarului, dar frumusețea aparține tuturor.”).

The post Conacul Dumitru Mociorniță, reședința toscană de lângă București first appeared on Turism Istoric.

Analizat în profunzime, stilul brâncovenesc se sustrage unei delimitări cronologice stricte. Mai exact, nu putem restrânge acest curent doar la sfertul de secol al domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). De fapt, trecerea de la expresia stilistică a epocii Cantacuzinilor (1679-1688) la cea a lui Constantin Brâncoveanu este insesizabilă – singurele diferențe majore se regăsesc mai degrabă față de proiectele arhitecturale ale lui Matei Basarab (1632-1654).  

Mai mult, sfârșitul abrupt al domniei voievodului care dă numele stilului nu înseamnă și o ruptură din punct de vedere al expresiei arhitecturale; dimpotrivă, observăm o continuitate dusă mai departe de primii domni fanarioți (1714-1730). Prin urmare, stilul brâncovenesc poate fi încadrat temporal între domnia lui Șerban Cantacuzino și cea a lui Constantin Mavrocordat; şi este recuperat, repertoriat și adoptat ca simbol național două secole mai târziu, în vremea cunoscutului arhitect Ion Mincu.

Revenind însă la epoca brâncovenească, putem observa că această activitate edilitară, fără precedent în Țara Românească, însumează un număr mare de lăcașuri de cult, dar și palate sau conace. Din păcate, timpul și vremurile au făcut ca unele dintre acestea să dispară. Totuși, cele mai multe dintre edificiile construite în stil brâncovenesc sunt încă în picioare – şi pot fi admirate în București şi în imediata apropiere. Am ales pentru acest tur doar câteva dintre cele mai frumoase bijuterii care păstrează moștenirea brâncovenească și modul în care aceasta s-a format și a evoluat: Palatul Mogoșoaia (1702), Fundenii Doamnei (1699), Biserica Sfântul Gheorghe Nou (1707), ansamblul Colțea (1701-1715), Biserica Doamnei (1680), Biserica Crețulescu (1722), Biserica Stavropoleos (1724).

De la bun început vă sugerem să folosiți pentru acest tur bicicleta sau un alt mijloc de transport, întrucât distanțele dintre primele edificii sunt considerabile. Totuşi, bucuria descoperirii lor va face să merite efortul depus.

Palatul Mogoșoaia: un simbol laic al stilului brâncovenesc 

Vom începe turul la marginea de vest a Bucureștiului, în parcul în care se află Palatul Mogoșoaia. Ajunși aici, nu puteți să nu vă bucurați de câteva clipe de relaxare la umbra copacilor seculari aflați în parc și să admirați grădina superbă din fața palatului, care dă, aidoma castelelor italiene, spre lacul din apropiere.

Propriu-zis, acest complex este un simbol de referință al stilului brâncovenesc. Ansamblul conţine clădirea palatului, curtea acestuia cu turnul de veghe, cuhnia (bucătăria), casa de oaspeţi, gheţăria şi cavoul familiei Bibescu, precum şi biserica „Sfântul Gheorghe” aflată lângă zidurile curţii. Ansamblul a fost terminat în ziua de 20 septembrie 1702, conform pisaniei de pe latura de răsărit. Stilul său, total aparte față de construcțiile domnești anterioare, fusese deja testat de către voievod la reședința sa de vară de la Potlogi. Unii spun că aici s-au lucrat aproape douăzeci de ani și că sunt locuri ascunse, în care voievodul și-a adăpostit comorile, iar după ce a fost arestat de turci, împreună cu fiii săi, aceste ascunzișuri au fost definitiv uitate. Cert este că Brâncoveanu a început să cumpere pământ în zonă din 1681, dar nu se cunoaște cu exactitate când a fost pusă piatra de temelie a complexului.

Imediat după moartea violentă a domnitorului, toată averea familiei a fost confiscată de otomani, iar palatul a fost transformat în han. Răscumpărat de domnitorul Ştefan Cantacuzino, el a revenit apoi marelui ban Constantin Brâncoveanu, nepotul domnitorului, şi a rămas în posesia familiei vreme de aproximativ 119 de ani, până la începutul secolului al XIX-lea, când a trecut în proprietatea familiei Bibescu.

De-a lungul timpului, ansamblul a avut de suferit în timpul Războiului Ruso-Turc (1768-1774) și în vremea Revoluției lui Tudor Vladimirescu (1821). Palatul a ajuns în familia Bibescu prin căsătoria lui Zoe Mavrocordat cu domnitorul Gheorghe Bibescu, încheiată în 1826. Bibeștii și-a legat numele de acest loc nu doar prin renovările de la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, ci și prin faptul că aici a fost stabilită necropola familiei.

În perioada ocupației germane din Primului Război Mondial, prinţesa Martha Bibescu, cea care deținea în acea vreme complexul, a rămas în Capitală pentru a coordona activitatea Spitalului Regina Maria. Ea a locuit la Mogoșoaia, chiar dacă palatul se afla într-o stare de degradare din cauza trupelor invadatoare și a bombardamentelor din 1916. Martha Bibescu a renovat complexul și a reușit să redea strălucirea acestui loc în perioada interbelică, Palatul Mogoșoaia fiind vizitat de personalități răsunătoare, precum: generalul August von Mackensen, Charles de Gaulle, Marcel Proust, Nicolae Iorga, Regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei, Regina Maria a României, Regele Ferdinand I al României sau Winston Churchill.

Regimul comunist a lăsat însă o amprentă puternică asupra acestui edificiu: în 1949, palatul a fost naţionalizat, iar proprietarii din acel moment, Valentina şi Dimitrie Ghika-Comăneşti, au fost arestaţi și închiși. Până în 1957, clădirea a fost devastată şi devalizată, colecţiile de artă fiind furate şi dezmembrate. Abia în anul 1957, palatul a devenit sediul Secţiei medievale a Muzeului Naţional de Artă. Ulterior a fost restaurat, iar în prezent adăposteşte Muzeul de Artă Brâncovenească şi este un important punct de atracţie turistică.

Biserica Fundenii Doamnei, un nestemat arhitectural 

Următorul punct pe harta traseului nostru este un monument foarte frumos, însă mult mai puțin popular decât Palatul Mogoșoaia: Biserica Fundenii Doamnei. Acest monument se află la aproximativ 20 de km depărtare de ansamblul Mogoșoaia, însă merită să fie inclus turul nostru pentru că prezintă o serie de elemente care îl fac cu totul unic între construcțiile în stil brâncovenesc.

Biserica Fundenii Doamnei a fost ridicată în 1699 pe malul lacului Fundeni, pe locul unui lăcaş mai vechi. Ctitoria aparţine marelui spătar Mihail Cantacuzino și a fost realizată în perioada de apogeu a stilului brâncovenesc. Totuși, lăcașul de cult are elemente specifice, de exemplu, este mai puţin lung decât cele realizate în această perioadă, iar turla de pe naos, lipsită de postament, pare foarte scundă din acest motiv.

Pridvorul de proporţii zvelte, care îl încadrează în stilul brâncovenesc, este susţinut de coloane de piatră decorate cu vrejuri, iar portalul dovedeşte influenţe baroce. Remarcabil este decorul neobişnuit al faţadelor, care include motive ornamentale în stuc preluate din miniatura persană. Inițial, stucaturile au fost pictate în roșu cinabru, albastru cobalt și verde auriu. Fațadele au fost decorate cu palate, fântâni, păuni, piese de mobilier, vase de flori, printre care lalele, floarea-soarelui, chiparoși, ramuri de lămâi. Atelierul care a efectuat aceste lucrări a contribuit probabil şi la decorarea interiorului palatului brâncovenesc de la Potlogi.

Construcţia a fost renovată în 1860 de Doamna Maria Ghica, motiv pentru care a fost numită de locuitori „Biserica Fundenii Doamnei”.

Despre ctitorul acestui edificiu, spătarul Mihail Cantacuzino (1650-1716), ar trebui să știm că a fost nu doar sfetnicul lui Constantin Brâncoveanu, dar era el însuşi os domnesc, fiind nepotul domnitorului Radu Șerban. Era un erudit al epocii, fiind educat la Viena, la Padova și Veneția, dar și la Istanbul. A mers în pelerinaj la Ierusalim și toate aceste lucruri și-au pus amprenta asupra ctitoriilor sale: Mănăstirea Sinaia (1690-1695), Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu-Sărat (1691-1697), Schitul Titireciu, Biserica Fundenii Doamnei (1699) și ansamblul Colțea (1701-1715). Interesant este că Mihail Cantacuzino are aceeași soartă ca și nepotul său, domnitorul Constantin Brâncoveanu, fiind decapitat la Istanbul în anul 1716.

Biserica Sfântul Gheorghe Nou, locul unde odihnește trupul lui Constantin Brâncoveanu 

Popasul următor este chiar la kilometrul 0 al Bucureștiului, în centrul Capitalei, unde sunt cele mai multe construcții care amintesc de primul stil arhitectural autohton. Aici, pe un perimetru relativ restrâns, întâlnim numeroase lăcașuri de cult ridicate în acest stil sau urmând influențele brâncovenești: Biserica Sfântul Gheorghe Nou, Biserica Doamnei, Biserica Stavropoleos, Biserica Crețulescu, Biserica Colțea, dar și Catedrala Patriarhală din București, care reprezintă o fază premergătoare și începuturile acestui stil, sau mănăstirea Antim, ctitorită de marele ierarh Antim Ivireanul, în perioada anilor 1713- 1715, edificiu ce îmbină stilul brâncovenesc cu influențe ale barocului italian și vechi sârbești.

Revenind la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, aceasta este ultima ctitorie cunoscută a domnitorului Constantin Brâncoveanu și singura care s-a pastrat până astăzi în București. Este un simbol al stilului brâncovenesc clasic, deși lucrările de reconsolidare și restaurare au adus şi elemente noi asupra acestui monument.

Edificiul ridicat de Brâncoveanu a fost construit pe locul unei alte biserici mult mai vechi. Cronicarii vorbesc despre Biserica Sfântul Gheorghe Nou încă din secolul al XVI-lea, ba chiar în 1599 – după mărturia cronicarului Radu Greceanu – voievodul Mihai Viteazul si soția lui, doamna Stanca, dăruiesc acestei biserici Moaștele Sfântului Ierarh Nicolae (mâna dreaptă). Același cronicar spune că „…în cel de-al XVII-lea an de domnie, voievodul Constantin Brâncoveanu a căutat spre Biserica Sfântul Gheorghe și a refăcut-o, din temelie, precum se vede până astăzi”.

Sfințirea bisericii s-a făcut în anul 1707, în prezența domnitorului și a Divanului acestuia. Tot în acea perioadă apare și apelativul de Sfântul Gheorghe cel Nou, făcând referire la sfântul lăcaș, nu la Sfântul Gheorghe. Acest nume s-a păstrat în timp, bucureștenii referindu-se și în prezent cu același nume la biserică și la mica piață din fața ei, unde se află un monument simbolizând „kilometrul zero al României”, deoarece din acel punct sunt măsurate distanțele rutiere dintre București și principalele orașe ale țării. Acest monument a fost inaugurat în 1938, în epoca lui Carol al II-lea.

În jurul bisericii era un han foarte mare, dar şi casele egumenești, un paraclis și palatul patriarhal, folosit de către patriarhii Ierusalimului, atunci când se aflau în București. Biserica Sfântul Gheorghe fusese închinată Patriarhiei de Ierusalim cu mult înaintea domniei lui Constantin Brâncoveanu. Lăcașul a avut de suferit din cauza cutremurelor repetate din secolul al XIX-lea (1802, 1804, 1838), dar și din cauza incendiilor, în special cel din 1847. De fiecare dată a fost refăcut. După ultimul mare incendiu, cel din 1847, părți însemnate din biserică au fost refăcute, de către arhitectul Xavier Villacrosse, care a schimbat o sumă de elemente față de forma inițială a bisericii.

În această biserică este și mormântul voievodului Constantin Brâncoveanu, care, vreme de mulți ani, a fost acoperit doar cu o placă albă de marmură. Mormântul a apărut în biserică în 1720 – şi pe această placă Doamna Maria nu a scris nimic, spre a nu fi profanat de turci, care îl omorâseră pe voievod pentru „trădare”. Abia în anul 1914 a fost descoperită o inscripție a Doamnei Maria, scrisă pe candela de argint de deasupra mormântului, care zice: „Această candelă, ce s-a dat la Sfeti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brancoveanu Basarab Voievod… iulie, in 12 zile, leat 7228 (1720)”.

Ca o curiozitate, în Biserica Sfântul Gheorghe Nou a fost făcută slujba de înmormântare a marelui poet Mihai Eminescu.

La doi pași de Biserica Sfântul Gheorghe Nou se află ansamblul Colțea, ce mai conține azi primul spital și Biserica mănăstirii de odinioară, ridicată în același stil brâncovenesc, dar cu influențe ale barocului italian. Pe vremuri, ansamblul includea și chilii, un han important și Turnul Colței, construcție ce a fost cea mai înaltă cladire vreme de mulți ani. Biserica Colțea a fost terminată în 1702, dar întreg ansamblul a necesitat peste zece ani de construcții. Ctitorul acestui monument și al ansamblului este spătarul Mihail Cantacuzino, cel care a ridicat și Biserica Fundenii Doamnei, și care are o impunătoare statuie în fața spitalului.

Biserica Doamnei, punte de legătură între arhitectura lui Matei Basarab și epoca brâncovenească 

Pentru a vedea și a înțelege evoluția arhitecturală de la vrednicul voievod Matei Basarab la rafinamentul din vremea lui Constantin Brâncoveanu, vă invităm să mergeți până la Biserica Doamnei, aflată foarte aproape de intersecția bulevardului Regina Elisabeta cu faimoasa Cale a Victoriei. Intrarea se face printr-un gang pe strada Doamnei. Biserica este azi ascunsă de blocuri, dar considerăm că este o piesă importantă în a înțelege parcursul și construcția acestui prim stil românesc.

Ridicată de Doamna Maria, soția lui Șerban Cantacuzino, voievodul în vremea căruia s-a realizat prima traducere a Bibliei în limba română, biserica a fost terminată în anul 1683. Aceasta are un pridvor prevăzut cu opt coloane subţiri din piatră şi acoperit cu două calote sferice. Uşa de la intrare este bogat ornamentată cu sculpturi prefigurând parcă abundenţa elementelor decorative ce aveau să caracterizeze epoca brâncovenească. Totuși, ferestrele au rame simplu decorate, asemănătoare mai degrabă cu ctitoriile moldoveneşti ale epocii.

Faţadele bisericii sunt împărţite în două registre de un brâu masiv, încadrat de două rânduri de cărămizi dispuse în dinţi de ferăstrău. Biserica, de o eleganță aparte, a fost declarată monument istoric şi de arhitectură, prin Decret Regal, încă din 1915. În tezaurul ei se află sfântul epitaf de la 1683, cusut cu fir de aur și argint.

Până la următoarea oprire, trebuie să mergeți vreme de câteva minute pe Calea Victoriei. Această arteră a fost trasată tot de voievodul Constantin Brâcoveanu în 1692, pentru a lega Vechea Curte domnească de Palatul de la Mogoșoaia. În timp, Podul Mogoşoaiei va deveni cea mai importantă stradă a Capitalei, de-a lungul ei fiind construite magazine de lux celebre, hoteluri de renume și sedii ale unor importante instituții: Palatul Regal, Fundațiile Regale, Ateneul, Teatrul Național, Cercul Militar Național, Palatul CEC, Palatul Poștelor etc.

Povestea Bisericii Crețulescu 

Ultimele două monumente incluse în acest tur au fost ridicate după ce domnitorul muntean a fost executat în ziua de 15 august 1714 la Istanbul, sub acuzația de trădare față de Poartă. Ne oprim mai întâi la Biserica Crețulescu, aflată chiar în vecinătatea Palatului Regal, azi Muzeul Național de Artă, și a Pieței Revoluției din 1989.

Biserica a fost ridicată în anii 1720-1722 prin grija marelui logofăt Iordache Creţulescu şi a soţiei sale Safta, una dintre fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu. Ctitorul a ridicat în vecinătatea bisericii şi un han, cum era obiceiul epocii, în locul numit pe atunci „Puţul cu zale”. Biserica a fost ridicată pe locul uneia de lemn, pe care Iordache o adusese din satul său natal, Crețulești, și unde acesta primise taina Botezului.

După execuția lui Brâncoveanu și a celor patru fiii ai săi, Iordache și Safta au fugit la Veneția și au stat o vreme până pe tronul Tării Românești a urcat Nicolae Mavrocordat, căruia Iordache i-a câștigat bunăvoința și a ocupat dregătorii înalte în Divanul acestuia. În acest timp, împreună cu soția, a reușit să construiască această bijuterie arhitecturală. Până în 1938, biserica a fost înconjurată de un han, demolat pentru „lărgirea şi aerisirea laturii sudice a Palatului Regal”.

Principalele elemente arhitectonice, integrate în arhitectura bisericii şi specifice perioadei brâncoveneşti, sunt: turla înaltă, ridicată pe naos, clopotniţa deasupra unui pronaos puţin extins, pridvorul în partea anterioară a construcţiei, cu arcade în plin centru, care se sprijină pe coloane de piatră, precum şi cele două şiruri de panouri decorative de pe faţade. Biserica a suferit o serie de modificări realizate în diverse perioade, când s-a operat restaurarea edificiului: suprimarea coloanelor interioare, transformarea faţadele într-un stil neogotic, prin zidirea arcurilor pridvorului şi mărirea ferestrelor, înlocuirea frescei originale cu pictura în ulei. Între anii 1935-1936 a avut loc o nouă restaurare, desfăşurată după planurile întocmite de Comisia Monumentelor Istorice şi a arhitectului Ştefan Balş. Prin aceste lucrări s-a urmărit aducerea bisericii la forma iniţială. Astfel, o serie de motive şi decoraţii distruse în timpul lucrărilor anterioare au fost reconstituite fidel.

Ca o curiozitate, aici a funcționat corul bărbătesc condus de celebrul Anton Pann.

Frumuseţea acestei biserici constă și în faptul că este considerată una dintre cele mai valoroase monumente de arhitectură de la sfârșitul perioadei brâncovenești. Acest argument a servit foarte mult în momentul în care regimul Ceaușescu a decis să distrugă Biserica Crețulescu. Un rol important în apărarea monumentului în anii comunismului l-a avut doamna Henriette Delavrancea.

Ultima mărturie a stilului brâncovenesc: Biserica Stavropoleos 

Ultima oprire de pe traseul nostru este tot în apropiere de Calea Victoriei, în spatele Muzeului Național de Istorie. Aici se află bisericuța Stavropoleos. Numele Stavropoleos este forma românească a cuvântului grecesc Stauropolis, care se traduce prin „Oraşul Crucii”. Totuși, monumentul primeşte această denumire atunci când arhimadritul Ioanichie Stratonikeas, originar din Epir și ctitor al bisericii, a fost numit mitropolit al Stavropolei, în 1726.

 Biserica a fost înălţată în anul 1724, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat (1719-1730) și, ca multe alte lăcașuri de cult din epocă, era înconjurată de un han, din veniturile căruia era susținută și mănăstirea. Stavropoleos a fost întemeiată de Ioanichie ca mănăstire pentru monahi. După secularizarea averilor mănăstireşti din anul 1863 (în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza), călugării grecii au plecat, iar biserica a ajuns în paragină. Restaurarea s-a făcut sub îndrumarea marelui arhitect Ion Mincu, la începutul secolului XX. Tot acest arhitect a realizat în stil neoromânesc clădirile de lângă biserică, care aduc aminte de fostul han.

Biserica Stavropoleos este una dintre cele mai reprezentative edificii ale stilului brâncovenesc. Elementele specifice acestui stil se regăsesc în brâul şi în ancadramentul ferestrelor, cu decoraţiuni florale. Partea superioară a pridvorului este prevăzută cu o frescă originală, iar intrarea este încadrată de un portal sculptat în piatră. În biserică se păstrează şi scaunul original al domnitorului fanariot Nicolae Mavrocordat, sculptat în lemn, având încrustate stemele Tării Româneşti şi Moldovei, însemn că a domnit peste ambele principate.

Mulți ani, acest frumos edificiu a fost biserică de mir, abia în 1991, în Biserica Stavropoleos slujba va fi oficiată de un ieromonah, ca, din 2008, să se reînfiinţeze mănăstirea cu obște de călugărițe, chiar în inima Capitalei.

Călătorul ce se grăbeşte prin hăţişul de străzi ce amintesc de trecutul negustoresc al Capitalei poate că nu a auzit încă povestea acestui edificiu, dar cu siguranţă că privirea îi este atrasă de frumuseţea acestei mărturii din alte timpuri, ce îl invită să îi descopere misterul.

The post Moștenirea epocii voievodului martir Constantin Brâncoveanu în Capitală first appeared on Turism Istoric.

Cum ajunge moșia de la Măgurele în posesia boierului Oteteleșanu

Din însemnările scriitorului Ioan Slavici aflăm cum domnița Ilinca, fiica lui Nicolae Pătrașcu Voievod, în urma căsătoriei cu fiul lui Stroe Leurdeanu, a locuit împreună cu acesta la moșia din Măgurele. Rămasă văduvă în 1658, după ce Mihnea al III-lea îi ucide soțul, aceasta continuă să trăiască aici până la moartea sa, în 1668. Ulterior moșia este luată în stăpânire de către Leon Vodă, care i-o oferă Elenei Cantacuzino. Cu trecerea timpului moșia va fi împărțită, o parte din aceasta intrând în posesia boierului Ioan Oteteleșanu, care va ridica aici conacul ce îi poartă numele.

Biserica de pe domeniul Oteteleșenilor

Alături de conac, pe moșie a fost ridicată și biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, edificiu de cult aflat astăzi pe strada Milcov, la numărul 2. Construită între 1851-1853, ctitoria lui Ioan și a Elenei Oteteleșanu a fost pictată în interior de marele Gheorghe Tăttărescu.

Petrecerile Oteteleșenilor l-au avut printre invitați și pe regele Carol I

Familia Oteteleșanu era cunoscută în epocă pentru seratele pe care le organiza. Evenimentele, ce strângeau împreună oameni din înalta societate a vremii, au devenit în scurt timp celebre. În 1876, la petrecerea de Revelion organizată la conac a participat inclusiv regele Carol I. Încântat de experiență, regele va institui ulterior tradiția unui bal de Anul Nou la Palatul Regal.

Soarta conacului respectă dorințele proprietarilor

În 1876 boierul donează prin testament toată averea, cu dorința ca în reședință sa să se înființeze un „institut de fete românce cărora li se va da o creștere și educație de bune nume de familie, fără pretenție sau lux”. După moartea soției sale, Elena Oteteleșanu, în decembrie 1888, administratorul averii devine Ioan Kalinderu. Acesta s-a ocupat de restaurarea conacului, iar în 1893 donează clădirea, împreună cu restul averii familiei Oteteleșanu, Academiei Române.

Dorința foștilor proprietari este îndeplinită, iar în 1894 este inaugurat în conac un Institut de studii. Prima serie de fete care a învățat aici a avut în componență 15 eleve, directorul noii instituții fiind nimeni altul decât scriitorul Ioan Slavici. Anul următor aduce o altă serie de 15 eleve, iar în 1898, deoarece conacul devenise neîncăpător, s-au ridicat lângă acesta alte două construcții.

Elevele aveau parte aici de o pregătire aleasă. Acestea urmau cursuri de botanică, chimie, zoologie, filozofie, psihologie, igienă și nu în ultimul rând de estetică. Pe lângă partea teoretică elevele lucrau cu rândul, săptămânal, la bucătărie, erau învățate să coasă și să aibă grijă de gospodărie (de la grădinărit la îngrijirea animalelor).

Parcul care l-a inspirat pe Mihai Eminescu

Tot din scrierile lui Ioan Slavici aflăm despre vizitele poetului în grădina ce înconjura conacul, lacul de aici fiind doar una dintre sursele de inspirație pentru binecunoscutele poezii eminesciene.

Grădina conacului l-a avut ca peisagist, în 1845, pe Karl Meyer. Parcul, așa cum îl găsim astăzi, a fost reamenajat în 1945. În prezent, aici pot fi văzute bustul poetului, sculptat în 1950 de către Mihai Onofrei  și amplasat pe locul unde se presupune că poposeau Mihai Eminescu și Ioan Slavici în timpul plimbărilor de la final de săptămână, precum și „chioșcul lui Eminescu”.

Istoria imobilului după cel de-al Doilea Război Mondial

În perioada 1945-1950 conacului i s-au adus modificări pentru a corespunde noii funcțiuni, de sediu al Institutului de Fizică Atomică, o parte dintre elementele arhitecturale fiind îndepărtate.

Clădirea a fost afectată de cutremurele din anii 1977, 1986 și 1990, intrând ulterior într-un proces continuu de degradare.

Fostul conac are motive să „zâmbească”

Conacul, cunoscut sub denumirea de „Blocul M” (nume pe care îl primește după desființarea școlii de fete, la scurt timp după cel de-al Doilea Război Mondial), se află în prezent în administrarea Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor.

Aflat printre imobilele de patrimoniu cu o soartă fericită, fostul conac a beneficiat în ultimii ani de o serie de lucrări de reabilitare și consolidare. Clădirea urmează să devină sediu pentru Centrul de Studii Avansate de Fizică ale cărui activități vor fi destinate în principal instruirii  tinerilor cercetători proveniți din regiuni defavorizate ale lumii, din țări ale fostei URSS sau din țări balcanice precum Albania, Macedonia sau Serbia.

Autor: Ioana Popa

Foto: http://monumenteuitate.org

Surse:

https://www.google.com/search?ei=c6X_W_KtE86xrgSI6Ie4Cw&q=institutul+national+de+fizica+si+tehnologia+materialelor+cladirea+otetelesanu&oq=institutul+national+de+fizica+si+tehnologia+materialelor+cladirea+otetelesanu&gs_l=psy-ab.3…1588.6678..7283…0.0..1.240.2627.0j18j3……0….1..gws-wiz…….0i71j0i22i30j33i21.9QWPCA8YxTM

https://a1.ro/timp-liber/evenimente/conacul-otetelesanu-de-la-magurele-va-straluci-din-nou-id66395.html

https://www.viitorulilfovean.ro/restaurarea-parcului-otetelesanu-din-magurele-un-obiectiv-ambitios-al-primarului-narcis-constantin/

http://merg.in/bucuresti/imprejurimi/monumente/conacul-otetelesanu-din-magurele-4949.html#tabs-1

The post Conacul de la Măgurele care l-a inspirat pe Mihai Eminescu first appeared on Turism Istoric.

Atestări şi proprietari ai locurilor

Prima atestare cartografică a Comunei Afumaţi este facută in 1938, de către I. Gheorghiu care menţionează localitatea încă perioada 1397- 1525 si mai târziu 1585.

Între 1523-1529 această zonă a fost în proprietatea domnului Ţării Româneşti – Radu de la Afumaţi, ca mai apoi intre 1529 – 1585 să intre în proprietatea Domeniului Domnesc.

Înainte ca localitatea să fie arondată Judeţului Ilfov, acesta a făcut parte din averile postelnicului Constantin Cantacuzino.

În 1636 , Serban Cantacuzino a construit aici o fabrică de postav, iar în 1785 Alexandru Moruzzi a construit o fabrică de hârtie.

File de istorie

Istoricul C.C. Giurăscu, în lucrarea sa „Istoria Românilor”  din 1937, vol II,  menţionează că în acest loc s-au desfăşurat bătălii în care turcii, veniţi să îl detroneze, au fost învinşi de românii conduşi de însuşi  Radu de la Afumaţi.

Radu al V- lea „de la Afumaţi”, născut înainte de anul 1500 şi decedat la 2 ianuarie 1529 la Râmnicu Vâlcea , fiul lui Radu cel Mare şi al doamnei Cătălina a fost  domnitor al Ţării Româneşti între anii 1522-1529, perioadă tulbure, în care  Suleyman Magnificul căuta să transforme ţara în paşalâc numind la domnia ţării pe Mehmet-bei, paşă de Nicopole.

Domnitorul  a fost supranumit „ de la Afumaţi” pentru proprietatea sa din localitatea cu acelaşi nume ,moştenită de la bunicul său Vlad Călugărul (1482-1495) şi pentru a fi deosebit mai uşor de tatăl său care purta acelaşi nume.

Luptele cu turcii

Numit de boierii speriaţi că vor pierde cârma ţării, Radu de la Afumaţi îl învinge pe Mehmet-bei la Glubavi în anul 1522 şi se instaurează ca „domn a toată ţara Ungro-Valahiei”.

Tactica de luptă a acestuia a fost diferită de cea împământenită, fiind nevoit să lupte cu duşmanul, corp la corp în atac frontal. Luptele s-au dat în repetate rânduri , cu pierderi de ambele părţi fara un învingător clar .

Deşi l-a  ajutat mult susţinerea boierilor munteni şi in special cei buzoieni cărora turcii le prădaseră averile, Radu este covârşit de trupele turceşti mereu înnoite cu ajutoare de la sud de Dunăre şi se retrage în Transilvania.

După două luni revine în contra-ofensivă , cu sprijin armat transilvănean, bine pregătit, din partea lui Ioan Zapolya  şi obţine susţinerea poporului fiind recunoscut ca   eliberatorul său.

Au loc o serie de bătălii între acesta şi Mehmet-bei culminând cu cea de la Grumazi unde Radu iese victorios. Domnitorul va stăpâni  scaunul ţării până în luna august a aceluiaşi an , după care se va retrage din nou în Transilvania rămânând fără oaste în urma luptelor de  la Gheorghiţa , Bucureşti şi Slatina.

Următoarea bătălie se dă la Rucăr  când Radu se întoarce a doua oară din Transilvania cu forţe noi , invingându-l pe Mehmet în  pofida dezavantajului numeric şi urmărind trupele otomane ce se retrăgeau în derivă până la Dridu, lângă Afumaţi unde i-a zdrobit complet, reinstalându-se pentru a treia oară domn de această dată până în primăvara anului 1523.

Cum a ajutat Radu de la Afumaţi Ţara Românească de a nu  fi prefacută în paşalâc

Lupta Domnitorului Radu cel Tânar cum i se mai spunea , fraternizarea lui cu voievodul transilvanean alături de teama sultanului de o alianţă a acestora doi cu Ungaria împotriva sa, l-au determinat pe acesta din urmă să renunţe la ambiţia de a transforma Ţara Romaneasca în paşalâc , revenind la înţelegerile mai vechi pe care le avea cu românii şi anume ca aceştia să plăteasca tribut şi domnitorul să fie pus de catre Poartă.

La sfatul boierilor osteniţi de atatea razboaie, după cum povesteşte cronicarul Radu Popescu ,  Radu de la Afumaţi  călătoreşte la Istambul în perioada 1524 – 1525 ,  călătorie finalizată cu recunoaşterea acestuia ca domnitor al Ţării Româneşti.

Chiar şi după recunoaşterea suzeranităţii otomane materializată prin plata haraciului, domnitorul român a continuat să transmită voievodului Transilvaniei şi regelui Ungariei informaţii despre mişcările otomane chiar şi în contextul dramatic în care, în vara anului 1526 sultanul Suleyman a pornit cu forţe uriaşe împotriva Ungariei. Domnitorul român a avut curajul să făurească un plan pentru zădărnicirea expediţiei otomane.

Istoricul A.D. Xenopol arăta că Voievodul Ţării Româneşti mort în 1529 „a fost numit după moarte Radu cel Viteaz, supranume ce i se cuvine cu dreptul după crâncenele lupte cu turcii prin care a scăpat ţara lui spre a fi prefacută în paşalâc.”

Martori tăcuţi în patrimoniul cultural al Comunei Afumaţi – ce putem vizita?

Ruinele Curţii Domneşti a lui Radu de la Afumaţi , vizibile după intrarea în localitate , sunt amplasate pe malul stâng al râului Pasarea pe marginea Drumului National 2, Bucureşti –Urziceni.

Ansamblul fostei curţi a stolnicului Constantin Cantacuzino, datând de la sfârşitul secolului al XVII, mai exact din 1696, format din Bisericâ cu hramul „Adormirea maicii Domnului” , Conacul Stolnicului C. Cantacuzino şi Zidul de incintă  sunt amplasate în Şoseaua Ştefăneşti la numărul 57-59, din localitate.

Clădirea conacului este construită în stil românesc cu influenţe gotice şi renascentiste cu încăperi pe toate cele trei nivele , parter , etaj şi mansardă , dintre care se remarcă saloanele şi camerele spaţioase de la etaj. De asemenea clădirea are o pivniţă în care se păstrau vinurile.

În secolul XIX a suferit unele  modificări făcute  de către baronul  Stere Negropontes care a cumpărat şi deţinut comuna până în pragul anului 1945

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită în stil brâncovenesc, în jurul anului 1696 în imediata apropiere a conacului; are formă de navă , cu absida altarului semicirculară şi cu turla clopotniţei pe pronaos , adaugată ulterior ; uşa de la intrare este din lemn de stejar sculptat, după modelul biserticilor cantacuzineşti.

Data de 15 august  este zi de mare sărbătoare pentru afumăţeni deoarece cea mai veche biserică din sat îşi serbează hramul adunându-i pe toţi laolaltă ca în vremurile de demult.

La marginea vestică a comunei Afumaţi, la graniţa cu localitatea Ştefăneştii de Jos s-au descoperit urme ale unor asezări omeneşti din Epoca Bronzului, din epoca geto-dacică  şi din epoca medievală, constituite în cel de-al treilea sit arheologic din localitate.

În centrul comunei  sunt edificate două monumente : unul in cinstea lui Radu de la Afumaţi , la 500 de ani de atestare documentară şi un monument ridicat în cinstea eroilor  căzuţi în Primul Război Mondial .

Alte obiective turistice pe raza comunei Afumaţi

O parte de cca 235 ha, din renumiţii Codrii ai Vlăsiei , aflaţi la numai 16 km de Capitală, ce reunesc diverse specii de foioase precum stejar, fag, arţar, în amestec sau în masive, pot oferi un refugiu potrivit pentru relaxare si petrecere a timpului liber. Fauna este reprezentată de cerbul lopătar .

Pe valea râului Pasărea , în nord-vestul , centrul şi sud-estul comunei se află o salbă de lacuri  ce au o bogată vegetaţie naturală specifică, formată din varietăţi de nuferi şi stânjenei de baltă precum şi specii  lemnoase de salcie şi plop, de asemenea populate de  diverse specii de păsări,.

Acestea pot constitui o reală bază de agrement pentru turiştii ce tranzitează localitatea cât şi pentru bucureştenii care işi doresc un sfârşit de săptămână în natură.

Surse bibliografice :

„Marele Dicţionar Geografic al României” 1 Bucureşti

„Istoria Românilor „ 1937 , vol. II, C.C. Giurăscu

„Istoriile Domnilor Ţărilor Româneşti” Radu Popescu

„Domni asociaţi” – O. Iliescu , pag 49

„Istoria Militară a Poporului Român” – Editura Militară 1986 pag. 382-385

Sinteze de Istoria Românilor – A. D. Xenopol

Comuna Afumaţi – Wikipedia

Alina Cruceru

The post Ce ne leagă de Comuna Afumaţi – despre istoria mai puţin cunoscută cum a scapat Ţara Românească de a deveni paşalâc first appeared on Turism Istoric.

Constructia bisericii a inceput la 27 iunie 1650 , în timpul domniei lui Matei Basarab şi finalizată de Constantin Brâncoveanu. Arhitectura este inspirată de Biserica Mânăstirii Dealu (sec. XVI). Decoraţia exterioară realizată cu ajutorul meşterilor munteni şi moldoveni este identică cu cea a Turnul Clopotniţă. Casa Domnească, are plan dreptunghiular şi ziduri groase, spaţiul de locuit format din opt încăperi, terasă prevăzută cu loggie şi foişor. Parterul amplasat deasupra celor doua pivniţe monumentale de la subsolul clădirii, este prevăzut cu stâlpi de susţinere şi arcade.

In prezent, biserica mănăstire are hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”  servește ca lăcaș de cult pentru parohia satului Brebu  în timp ce Casa Domnească  adăpostește exponatele muzeului de istorie și artă medievală Prahova.

Foto: Lucian-Petru Manta

The post Dacă ajungeţi la Brebu, nu rataţi! first appeared on Turism Istoric.

Orașul Urlați a fost atestat documentar în anul 1515. Pe data de 16 martie a acelui an, Neagoe Basarab a semnat un hrisov care avea drept scop întărirea mai multor ocine Mănăstirii Snagov, iar printre martori se afla și un anume boier Oancea din Urlați. La origine târg, acesta s-a dezvoltat, în principal, pe baza producției viticole.

Aici s-a stabilit și Alexandru Bellu, deținătorul de drept al conacului care, după lungi itinerarii europene și  momente boeme petrecute în capitală, a decis să se stabilească definitiv la Urlați, acolo unde familia sa ridicase acest conac. Familia Bellu își are originile în Macedonia, în orașul Pella, iar în anul 1780 membrii acesteia s-au stabilit în Țara Românească.

Biblia lui Martin Luther, expusă la Muzeul Conacul Bellu

Conacul Bellu din Urlați, casa mică, a făcut parte dintr-un întreg complex de clădiri, toate construite în stil vechi românesc, la jumătatea secolului al XIX-lea. Casa mică, care a rezistat tuturor vicisitudinilor vremii, inclusiv cutremurului din anul 1940, adăpostește un interesant muzeu ce funcționează pentru publicul vizitator încă din anul 1953. Începând din anul 1990, se află sub tutela Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova. Ambianța din interior este cea a decorurilor din casele vechi boierești de sfârșit de secol XIX iar expoziția prezintă o colecție de piese de mobilier în diferite stiluri, printre care cel florentin, bolognez, oriental și extrem-oriental, un bogat patrimoniu de artă plastică și decorativă, dar și numeroase piese de o importantă valoare etnografică, precum țesături, ceramică, unelte, covoare românești din secolul al XIX-lea. De asemenea, acest muzeu deține în patrimoniul său și o impresionantă colecție de cărți rare, colecție ce a aparținut lui Alexandru Bellu, iar printre acestea se numără și Biblia lui Martin Luther, tipărită la Hamburg.

Conacul Bellu

Alexandru Bellu ( 1850 – 1921) a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai familiei. A fost un om de cultură, de profesie avocat, profesie pe care a exercitat-o la Paris înainte de a se retrage la Urlați, însă a rămas cunoscut pentru pionieratul său în domeniul fotografiei. A început să se pregătească pentru arta fotografică în jurul anului 1872, iar în anul 1873, atunci când au apărut plăcile de gelatină bromură, acesta le procura din comerț, lucru care îi ușura activitatea, nemaifiind obligat să le sensibilizeze în camera obscură. Lucrările le developa la Urlați, dar și la Florența. I-au fost publicate fotografii în Franța, în paginile Gazetei Ilustre, iar în anul 1926 Nicolae Iorga a reprodus cinci fotografii semnate Alexandru Bellu în albumul ”România în chipuri și lumini”.

Prispa conacului Bellu. Aici se regăsește intrarea principală către interiorul conacului

Alexandru Bellu, deținătorul de drept al conacului, a fost un pionier al artei fotografice din spațiul românesc

Alexandru Bellu a scos aparatul de fotografiat din interior în exterior, fiind o activitate de pionierat în domeniul fotografiei acelor vremuri. Principalul subiect al fotografiilor sale a fost reprezentat de țăranca româncă îmbrăcată în costumul popular românesc dar a imortalizat și carul cu boi, fiind bun prieten cu Nicolae Grigorescu, care obișnuia să îl viziteze la conac.

Din perspectiva din care a ales să  ilustreze țăranca în arta sa fotografică, reiese faptul că acesta era un admirator al feminității, căci muzele sale emanau din plin feminitate și erau prezentate dintr-o latură senzuală, dar niciodată ostentativă. În acele vremuri, acesta deținea cea mai bună aparatură fotografică din România. Lui Alexandru Bellu i-a fost acordat un loc însemnat în Encyclopedie Internationale des Photographes.

Carte poștală realizată după fotografia lui Alexandru Bellu, care a circulat în epocă până în anul 1939. Sursa: Facebook/ La Blouse Romain

În prezent, expoziția destinată activității fotografice a baronului se află în imediata apropiere a Conacului, în Foișorul Bellu, acesta fiind, în sine, poarta de intrare în complexul pe care familia Bellu l-a deținut, dar și punct de observație. La parter, lângă această poartă, se aflau locuințele grădinarului și a paznicului. Restaurarea foișorului a început în anul 2008, fiind deschis circuitului muzeal în anul 2011. Acesta adăpostește majoritatea aparaturii sale fotografice, cărți de specialitate, dar și fotografii realizate de acesta, în original.

În anul 1900 a participat la o expoziție fotografică la Paris, în urma căreia a primit Ordinul ”Legiunea de Onoare”. Fotografiile sale, care au fost prezentate în cadrul acestui eveniment și, ulterior, publicate în albumul La Roumanie en images, în anul 1919, au circulat în epocă sub forma vederilor, până în anul 1939. Prin expunerea peste hotare a fotografiilor sale, Alexandru Bellu a făcut cunoscut portul tradițional românesc.

Foișorul Bellu, locul unde se află expozița destinată activității fotografice a lui Alexandru Bellu

La subsolul conacului se regăsește și o cramă care era folosită de către familia Bellu în scopul preparării și depozitării vinului, decorată cu unelte de profil ale acelor vremuri. Aceasta îi readuce aminte vizitatorului că se află într-o zonă viticolă cu tradiție, iar membrii familiei Bellu nu au ezitat să se ocupe, la rândul lor, de prepararea acestei băuturi îmbietoare.

Conacul Bellu este un exemplu de excelență al arhitecturii vechi românești de secol XIX și un obiectiv de patrimoniu de necontestat, aflându-se la o distanță de doar 80 km de București, într-un cadru extrem pitoresc de pitoresc și de primitor.

Articol scris de către Ana-Maria Iosif

Articol realizat în cadrul Proiectului Tineri Jurnaliști Online, proiect cofinanțat de Ministerul Tineretului și Sportului

The post Muzeul Conacul Bellu – un exemplu prin excelență al arhitecturii vechi românești first appeared on Turism Istoric.

Piatra de temelie a monumentului istoric a fost pusă de către domnitorul Constantin Brâncoveanu în anul 1698 pentru ca mai târziu, la data de 20 septembrie 1702, clădirea să fie finalizată.

Monument istoric cu o arhitectură deosebită, palatul Mogoşoaia, a suferit de-a lungul timpului multiple distrugeri şi a fost întrebuinţat în diferite moduri, în funcţie de conducătorii acestuia: otomanii au transformat palatul în han după moartea lui Constantin Brâncoveanu, pandurii lui Tudor Vladimirescu şi-au stabilit tabăra aici în timpul revoluţiei din 1821, iar, înainte de Primul Război Mondial, Martha Bibescu a folosit toate resursele, în special cele financiare, pentru a crea din Palat un loc de întâlnire pentru marile personalităţi ale vremii; şi, a reuşit!

Probabil puţini ştiu că, în timpul în care Martha Bibescu a deţinut domeniul de la Mogoşoaia,  palatul a fost martor al vizitelor unor oaspeţi de seamă, printre care: Regina Maria, Regele Carol, Regele Ferdinand, Nicolae Iorga, mareşalul August von Mackensen, Marcel Proust, Winston Churchill, Charles de Gaulle sau Regele Alfons al XIII-al al Spaniei.

De numele Palatului de la Mogoşoaia se leagă şi faptul că marele scriitor, Marin Preda, a sfărşit tragic în anul 1980, în una dintre clădirile anexe acestuia.

În prezent, domeniul de la Mogoşoaia este compus din clădirea palatului propriu-zis (sediu al Muzeului Tradiţiei Aulice), vila d’Elchingen (Centrul de conferinţe şi rezidenţe), cuhnia (vechea bucătăria brâncovenească), turnul porții, capela Gheorghe Bibescu, serele Nicolae Bibescu, gheţăria, biserica „Sfântul Gheorghe” şi biblioteca “Martha Bibescu”. Un punct deosebit de atractiv îl reprezintă faţada din spatele Palatului, cea dinspre lac, unde se află o superbă logie de inspiraţie veneţiană.

Bucătăriile Palatului

Vila d’Elchingen (Mogoşoaia)

De asemenea, întregul ansamblu arhitectural este înconjurat de două mari parcuri. Primul este construit între anii 1921-1922 în stil englezesc, sub îndrumarea Marthei Bibescu, iar al doilea reprezintă cea mai nouă parte a domeniului de la Mogoşoaia, construit recent, în urma cu câţiva ani. Cu ocazia amenajării acestuia din urmă, a fost mutată de aici şi statuia lui Lenin, monument comunist, dărâmat în anul 1990 de către macaragiul Gheorghe Gavrilescu, din propria iniţiativă! Mai multe informaţii despre povestea acestui monument se pot găsi aici.

Faţada din spatele Palatului Mogoşoaia

Ce poţi face la Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia?

Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia îţi oferă multiple posibilităţi de a petrece timpul în aer liber. Fie că mergi singur, împreună cu familia sau cu prietenii, mereu vei găsi ceva de făcut. Pe timpul verii, aici au loc diverse evenimente culturale (proiecţii de film, spectacole de teatru, concerte etc), iar în fiecare iarnă este organizat un târg de Crăciun.

Poţi închiria biciclete sau chiar terenuri de tenis de câmp, poţi merge la picnic, îţi poţi prinde hamacul şi poţi savura liniştit o carte, te poţi plimba pe aleile şi grădinile bine îngrijite, copiii se pot juca în spaţiile special amenajate, poţi mânca la restaurantul din curtea interioară sau poţi admira apusul din logia veneţiană situată în spatele palatului.

***

Pont: Dacă timpul îţi permite, include acest obiectiv într-un traseu turistic al monumentelor istorice şi planifică-ţi o ieşire “pe urmele lui Constantin Brâncoveanu”.  Poţi vedea: Palatul Mogoşoaia, Palatul de la Potlogi, Judeţul Dâmboviţa (recent restaurat), Biserica Sfântul Gheorghe Nou din centrul Capitalei (locul unde se află moaştele Sfântului Martir şi Voievod Constantin  Brâncoveanu), Mânăstirea Turnu din Târgşoru Vechi, Judeţul Prahova şi Muzeul “Casa Domnească” de la Brebu, Judeţul Prahova.

O hartă a traseului amintit poţi vizualiza mai jos:

Hartă traseu

Sursele care m-au ajutat la redactarea articolului sunt: wikipedia, www.palatebrancovenesti.ro, www.sfantulgheorghenou.ro, www.stelian-tanase.ro, www.turnu.ro, www.muzee-dambovitene.ro,  http://www.histmuseumph.ro si cartea “Povești incredibile la vreme de război în București – Dan-Silviu Boerescu”, Ed. Integral, 2017.

Articol scris de Cosmin Ion

Articol realizat în cadrul Proiectului Tineri Jurnaliști Online, proiect cofinanțat de Ministerul Tineretului și Sportului

The post În vizită la Palat – Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia first appeared on Turism Istoric.

În vreme ce era mare postelnic (1681), Constantin Brâncoveanu intră în posesia pământurilor de la Mogoșoaia atras de frumusețea peisajului încadrat de lacul și de pădurea din jur. La început, acesta ridică o biserică ce poartă hramul Sfântului Gheorghe și a cărei construire este finalizată la 20 septembrie 1688.  Biserica se află în afara zidurilor palatului  și găzduiește mormântul lui George-Valentin Bibescu (d.1941), ultimul proprietar al domeniului de la Mogoșoaia, precum și un tablou cu Brâncoveanu și cei patru fii ai lui.

La o lună după sfințirea bisericii, Constantin Brâncoveanu devine domn al Țării Românești. Cum acest nou statut era unul superior, noul domn decide să construiască pe malul lacului Mogoșoaia o reședință care să fie demnă de rangul său. Nu se cunoaște data exactă a începerii construirii noului palat, dar aceasta se încheie pe 20 septembrie 1702, la fix 14 ani de la sfințirea bisericii.

Poarta de intrare în curtea palatului se află pe centrul laturii de răsărit . La începutul secolului al XIX-lea, deasupra porții, se va construi un foișor. Lângă poartă s-au construit mai multe încăperi pentru corpul de gardă.

Pe partea dreaptă a intrării, în colțul de răsărit al curții, se află bucătăria palatului, numită cuhnie, care iese în evidență prin acoperișul piramidal și prin cele opt coloane ale porticului. Aceasta este o încăpere centrală împrejmuită de patru camere mai mici, și este așezată la distanță de palat pentru a evita posibile incendii. Grigore Ionescu descrie cuhnia ca ,,o prismă cu baza pătrată, supraînălțată de o boltă octogonală, ale cărei fețe, curbându-se către centru, se termină într-un înalt turn-lanternă, străpuns de ferestruici înguste: coș de fum și mecanism de ventilație în același timp”.

Palatul are un plan regulat, rectangular și este structurat pe trei niveluri: subsol (pivniță), parter și etaj. Pivnița este masivă, formată din patru încăperi; parterul era destinat slujitorilor și conține opt încăperi, iar etajul era destinat întru totul familiei Brâncoveanu. Etajul include apartamentul Domnului (două camere și loc de întâlnire a Divanului Domnesc), al Doamnei (două încăperi, azi reunite ) și un al treilea apartament mai mic.

La etaj se află și impresionanta loggie de pe fațada dinspre lac, de inspirație venețiană, care este considerată ,,modelul cel mai frumos și mai bogat de arhitectură civilă românească veche pe care îl avem”. Loggia este formată din șase coloane de piatră ce susțin cinci arcade în acoladă și este încadrată de două foișoare ce se remarcă prin coloane cu bogate capiteluri sculptate în piatră.

Palatul a avut de suferit în războiul ruso-turc din 1768-1774, însă, după ce a revenit la urmașii lui Brâncoveanu, a fost recondiționat.

Pentru acele vremuri, Palatul Mogoșoaia este un simbol al exuberanței decorative și al confortului, remarcându-se prin detaliile sale arhitecturale neobișnuite. De aceea, stilul reședințelor lui Brâncoveanu s-a diferențiat de alte stiluri arhitecturale și este recunoscut sub denumirea de baroc brâncovenesc.

Autor: Ciobotaru Irina

The post Palatul Mogoșoaia – reprezentarea vie a stilului brâncovenesc first appeared on Turism Istoric.

Pe data de 13 septembrie 1913 Aurel Vlaicu decoleaza din Bucuresti cu intentia de a ajunge undeva langa Orastie, aterizeaza fara probleme la Ploiesti pentru a realimenta, dupa care isi continua drumul  care din pacate  se sfaseste in dreptul  localitatii Banesti, unde avionul se prabuseste. Cauzele nu pot fi clare tinand cont de imprejurimile de la acea vreme. Poate nici avionul nu a rezistat la solicitarile naturii, cert este ca din  anchetele ulterioare s-au descoperit si unele probleme de sanatate ale lui Vlaicu, o concluzie fiind atacul de cord.

In fiecare an la Banesti au loc doua evenimente in cinstea  lui Aurel Vlaicu: primul este de ziua aviatiei, iar iar al doilea pe data de 13 septembrie, data in care pionierul aviației române  a murit incercand sa treaca muntii. La fiecare  dintre ele participa  reprezentanti ai primariei , politiei , armatei si bisericii dar  uneori si oficialitati de rang înalt.

Autor: Lucian Manta

The post Povestea monumentului pe locul unde a murit Aurel Vlaicu first appeared on Turism Istoric.

De această dată drumul este mai lung decât ce v-am recomandat până acum. Sunt cam 36 – 40 de kilometri dus, depinde de unde plecați. Noi am ales centrul Bucureștiului – Piața Unirii. Drumul urmat este E85, iar la intrarea în Adunații Copăceni o luați pe drumul 5A, apoi la Grădiștea virați stânga pe 412A, apoi pe 411 până la Comana. Gradul de dificultate este redus pentru cei care au ceva experiență cu bicicleta. Doar drumul destul de lung, pentru cine nu are nciun fel de antrenament, poate deveni obositor.

View Larger Map

În aproximativ 2 ore puteți ajunge fără să vă grăbiți prea tare. Aveți totuși grijă pe drumul european spre Giurgiu pentru că sunt destul de multe tiruri care încearcă să intimideze pe toți cei care circulă. Oricum drumul este suficient de larg pentru toată lumea. După ce veți părăsi acest drum, după podul de la Adunații Copăceni, puteți pedala în liniște fără să fiți deranjat prea tare de mașini. De asemenea apropiindu-vă de mănăstire veți remarca destul de ușor că întreaga zonă este o mlaștină, iar locașul de cult cu fosrtificațiile sale și pădurea din apropiere sunt singurele puncte mai înalte.

Ce este de văzut la Comana – o pagină de istorie

Mănăstirea Comana, situată în comuna Comana din județul Giurgiu,este ctitoria lui Vlad Țepeș în anul 1461. A fost ridicată ca o mănăstire-cetate, care însă s-a ruinat până la finele secolului al XVI-lea. Locul pe care a fost înălțată mănăstirea era odinioară o insulă, în mijlocul mlaștinilor, iar accesul se făcea pe o poartă aflată în nordul incintei. La sfârșitul secolului al XV-lea, mănăstirea a fost reclădită de boierul Radu Șerban, folosind ruinele rămase de la vechea mănăstire, în special zidul de incintă.

În 1609, după ce a devenit domnitor, Radu Șerban zugrăvește biserica mănăstirii Comana, punând să se intervină în pictura ce-l reprezenta, prin adăugarea însemnelor domnești. La Comana odihnesc mai multi domnitori, doamne și copii ai acestora, boieri si demnitari de rang înalt. Cei mai mulți sunt din familia Cantacuzinilor. După moartea lui Brâncoveanu, dar și a Cantacuzinilor, în anul 1728, Mănăstirea Comana a fost închinată la Sfântul Mormânt, de către Nicolae Mavrocordat, deoarece nu au mai existat moștenitori direcți ai ctitorului care să se îngrijească de soarta ctitoriei. Prin aceste închinări, mănăstirea a început să-și piardă din averi și moșii. Mănăstirea a suferit mai multe procese de restaurare în ultimii 200 de ani, dar și de degradare succesivă. În prezent Mănăstirea este în proces de restaurare, o parte fiind deja finalizată, iar o alta aflându-se în plin proces.

După istorie, să mergem la masă

În apropiere de mănăstire este un han cu specific românesc. Noi nu facem mofturi la mâncare, dar dacă mergeți într-acolo bine ar fi să dați un telefon înainte pentru că puteți avea surprize, precum ni s-a întâmplat nouă. Totuși în Comana mai există un loc foarte frumos unde puteți lua masa sau chiar să vă cazați: Casa Comana.Mâncarea a fost foarte bună, iar locul este plăcut, chiar dacă mai trebuie să pedalați vrei 2 – 3 km de la Mănăstire până aici.

Pentru cine are ceva mai mult timp și bicicletă adecvată vă recomandăm cu căldură Parcul de Aventură Comana.

De acolo, dorind să încercam alt drum spre casă am ales să mergem pe o altă rută. Vă sfătuim, dacă nu aveți MTB nu vă aventurați pe aici. În ciuda faptului că mare parte din drum este mult mai lejer ca trafic și chiar mai frumos există o porțiune de drum complet neasfaltă, care v-ar putea crea probleme. Așadar dacă aveți chef și timp, drum bun!

View Larger Map

The post Un drum de încălzire – pe bicicletă până la Comana first appeared on Turism Istoric.

Palatul Mogoşoaia este o clădire istorică din localitatea Mogoşoaia, judeţul Ilfov, aflată la circa 15 km de centrul oraşului Bucureşti. Complexul conţine clădirea propriu-zisă, curtea acestuia cu turnul de veghe, cuhnia (bucătăria), casa de oaspeţi, gheţăria şi cavoul familiei Bibescu, precum şi biserica „Sfântul Gheorghe” aflată lângă zidurile curţii. Palatul poartă numele văduvei boierului Mogoş care deţinea pământul pe care a fost construit.

Pentru tura aceasta nu aveti nevoie de biciclete ultra-speciale: mountain bike sau cursiere de șosea de ultimă generație. Distanta poate fi parcursă lejer și cu un city bike închiriat din Parcul Herastrau sau din Parcul Izvor, după cum puteți vedea și în fotografie. Dacă în schimb dețineți o bicicletă este o oportunitate să vă mai destindeți un pic și să faceți și mișcare în același timp. Distanța este în jur de 20 de km dacă porniți, ca noi, din Parcul Titan, dar cu siguranță o veți parcurge în cel mult o oră, fără să vă trebuiască antrenament sau echipament specializat.

Pentru cei care dețin o bicicletă mai cu ceva pretenții, timpul scade considerabil. Traseul urmat de noi nu este complicat deloc și este în plan orizontal. Am atașat și o hartă.

Aveți grijă la șoferii de RATB, care, unii dintre ei, parcă au ceva cu bicicliștii. Dacă aveți mai mult timp de petrecut în plimbare puteți să găsiți rute mai puțin circulate și astfel să descoperiți și alte părți ale Bucureștiului.

Vizualizare hartă mărită

 De ce să vizitez Mogoșoaia

În primul rând aici găsești un palat brâncovenesc foarte frumos și un imens parc unde te poți relaxa. Palatul a fost construit până în 1702 de către Constantin Brâncoveanu în stil arhitectural românesc renascentist sau stil brâncovenesc, o combinaţie de elemente veneţiene cu elemente otomane, stil utilizat anterior şi la un alt palat al domnitorului, construit anterior de acesta la Potlogi. Lucrarea a fost terminată în ziua de 20 septembrie 1702, conform pisaniei de pe latura de răsărit a palatului. Data începerii construcţiei nu este cunoscută, dar se ştie că Brâncoveanu a început să cumpere pământ în zonă din 1681.

După 1714, când Constantin Brâncoveanu a fost executat la Constantinopol împreună cu întreaga sa familie, întreaga avere a familiei a fost confiscată de otomani iar palatul a fost transformat în han. Răscumpărat de domnitorul Ştefan Cantacuzino, el a revenit apoi marelui ban Constantin Brâncoveanu, nepotul domnitorului şi a rămas în posesia familiei până la începutul secolului al XIX-lea.

Palatul a fost devastat de otomani în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, deoarece marele ban Nicolae Brâncoveanu ţinuse partea ruşilor în conflict. O nouă distrugere a palatului a avut loc cu ocazia revoluţiei din 1821 când ultimul urmaş al Brâncovenilor, Grigore Brâncoveanu, a fugit la Braşov şi clădirea a fost ocupată de panduri. După moartea lui Grigore în 1832, palatul a rămas moştenire fiicei sale adoptive, Zoe Mavrocordat şi, prin căsătoria acesteia cu domnitorul Gheorghe Bibescu, a trecut în familia acestuia şi a fost renovat între 1860–1880 de Nicolae Bibescu, care a construit şi cavoul familiei în parcul palatului, şi vila Elchingen din apropiere. Palatul a fost administrat în continuare de familia Bibescu care, însă, s-a mutat în vila cea nouă iar clădirea veche a rămas nelocuită. Aceasta până în 1911, când Maria-Nicole Darvari a vândut palatul vărului ei George-Valentin Bibescu, care l-a oferit drept cadou de nuntă soţiei acestuia, Martha.

Martha Bibescu s-a ocupat cu renovarea palatului începând cu anul 1912. În timpul Primului Război Mondial, lucrările de renovare au fost frânate de alte distrugeri suferite în urma bombardamentelor germane. În perioada ocupaţiei germane a Bucureştiului şi a sudului României, prinţesa Martha Bibescu a rămas în capitală, ocupându-se de spitalul reginei Maria şi locuind o vreme chiar în palat.

Revenită în ţară după ce plecase la Londra, acuzată fiind de colaborarea cu trupele germane, Martha Bibescu a reluat lucrările de renovare după 1920, cheltuind mare parte din averea adunată din cărţile pe care le-a scris. Palatul a fost reinaugurat, astfel, în 1927, unele lucrări interioare continuând, însă, până în 1935.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, palatul a fost loc de întâlnire al diplomaţilor aliaţi, fiind, pentru câteva luni, închiriat legaţiei elveţiene din România. După 6 martie 1945, moşia a fost naţionalizată forţat de guvernul comunist, Martha Bibescu obţinând de la autorităţi declararea ca monument istoric a palatului, pe care încă îl mai deţinea. Prinţesa a plecat însă definitiv din ţară în septembrie 1945, lăsând palatul fiicei sale Valentina şi soţului ei, Dimitrie Ghika-Comăneşti.

În 1949, palatul a fost şi el naţionalizat, Valentina şi Dimitrie Ghika-Comăneşti fiind arestaţi. Până în 1957, clădirea a fost devastată şi devalizată, colecţiile de artă fiind furate şi dezmembrate. Abia în 1957 palatul a devenit sediul secţiei feudale a Muzeului Naţional de Artă, fiind restaurat începând cu 1977. În prezent, Palatul Mogoşoaia adăposteşte Muzeul de Artă Brâncovenească.

Alte mici atracții

Dacă întreaga istorie a locurilor v-a copleșit, la intrarea în parc sunt câteva mici restaurante unde puteți să mâncați și/sau să beți ceva. De asemenea pentru amatorii de picnicuri este un loc ideal să întindă pătura pe iarbă. Deși în weekend nu este un trafic obositor, aveți totuși grijă la sunday-drivers. Când este cel mai bine să mergeți? Oricând atât timp cât condițiile de drum vă permit deplasarea în siguranță. Distracție plăcută!

The post Plimbăreală de weekend – cu bicicleta la Mogoșoaia first appeared on Turism Istoric.

Prin acest proiect se voia trecerea Armatei Române la o poziţie ofensivă, antitetică cu cea de până atunci, de apărare, însă strategia s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari greşeli ale tacticienilor români: în 1916, Bucureştiul este ocupat de armata germană fără luptă deoarece, din lipsa de fonduri, fortificaţiile fuseseră dezarmate pentru a susţine fronturile de la Dunăre.

Între 1866 şi 1882. pe fondul tensionării situaţiei internaţionale în Europa şi a crizelor în relaţiile Principatelor Unite cu Imperiul Otoman, apar o serie de studii care subliniază importanţa fortificării ţării şi enunţă principiile sistemului defensiv ce trebuia adecvat configuraţiei graniţelor şi reliefului frontierelor României. Carol I, conducătorul României de atunci dispune construirea unui inel de fortificaţii, compus din 18 forturi şi alte 18 baterii, dispuse circular, pe 70 de kilometri.

“Cetăţii” Bucureştiului i se refuză identitatea istorică FOTO

La sosirea sa în capitala României, generalul belgian Henri Alexis Brialmont, cel mai cunoscut şi apreciat inginer militar al secolului al XIX-lea, care proiectase fortificaţiile oraşelor Liege, Namur, Anvers, i-a spus Regelui Carol I că ”Un Bucureşti fortificat ar creşte importanţa militară a României astfel încât ea va fi în stare sau de a refuza participarea la un răsboi care nu i-ar conveni, sau de a cere avantagii, la care nu ar putea altfel pretinde”.

Cum Carol I împărtăşea aceleaşi convingeri, au fost alocaţi banii necesari şi s-a trecut la construcţia efectivă a celor 36 de puncte de apărare. Cele 18 forturi şi 18 baterii intermediare urmau să fie dotate cu artilerie grea dispusă sub cupole cuirasate, interconectate prin tuneluri subterane şi populate cu 33.000 de soldaţi, cu cele mai puternice puncte în Nord-Vest şi Nord-Est. Ironia istoriei a făcut ca partea de sud, cea considerată de strategul flamand ca fiind cea mai puţin predispusă unui atac, să fie chiar cea prin care nemţii şi-au croit drum în timpul ocupaţiei (la acel moment, întreaga centură de fortificaţii fusese oricum dezafectată).

La 1884, după zece ani de la începerea lucrărilor la fortificaţii costurile totale se ridicau la 111.500.000 de lei aur, adică 613 milioane de euro actuali, faţă de estimările iniţiale de 88.275.000 de lei aur, respectiv 500 de milioane de euro. Ca şi comparaţie, suma finală investită este de trei ori mai mare ca bugetul actual al armatei, pentru un an.

În timp, marea majoritate a acestor construcţii militare au fost date uitării, atât de oameni cât şi de administraţie. Acum, multe dintre fortificaţii sunt pe terenuri care aparţin unor investitori privaţi, altele aparţin unor unităţi militare, iar altele sunt în posesia administraţiilor locale.

Cu excepţia Fortului 13 Jilava, toate stau inerte în timp, acoperite de pământ, gunoi, vegetaţie şi dezinteres, deşi pot fi exploatate cultural, istoric, educaţional sau comercial, după modelul unor capitale precum Berlin, Amsterdam sau Paris.

Fortul 1 Chitila:

Alături de fortul Otopeni, este singurul care a fost construit în totalitate conform planului generalului Brialmont, cu traseu pentagonal. Fortul, care se întinde pe mai bine de 6 hectare, a fost dezarmat în 1916. Terenul aparţine acum unei firme private care îl foloseşte ca depozit pentru vinuri. Situat în apropierea oraşului Chitila, este uşor accesibil de la gara omonimă, însă este ascuns de vegetaţia deansă din zonă. Fortul este nevizitabil pentru public.

Fortul 2 Mogoşoaia:

Face parte din Tipul 2 de forturi, alături de Jilava. Deşi este de dimensiuni mai mici decât cel din Otopeni, putea găzdui aproximativ 3.000 de soldaţi. Până în anul 1988 a aparţinut unei baze militare, iar astăzi este propietatea unei fabrici de murături, care l-a transformat într-un depozit şi într-o ciupercărie. Accesul este interzis şi întregul perimetru este bine păzit.

Fortul 3 Otopeni

Este cel mai mare fort din inelul de apărare al Capitalei. Ca şi atunci când a fost construit astăzi este împărţit în două. Cea mai mare parte se află în incinta unei unităţi militare, iar cea de-a doua parte, formată din galeria de contraescapadă este în propietatea fabricii Zarea. A fost vopsit, conferindu-i un aspect diferit faţă de cel iniţial şi este folosit ca depozit pentru băuturi. Partea care aparţine fabricii respective poate fi vizitată.

Fortul 4 Tunari

Se află în incinta unei unităţi militare şi nu este folosit, fiind în cea mai mare parte inundat. Este un fort de tip 3 modificat, fiind cel mai mic dintre cele 18. Generalul Berindei a modificat planul iniţial de construcţie, adaptându-l la exigenţele militare ale anului 1889, fiind asatfel şi unul dintre cele mai eficiente. Deoarece este înscris într-o unitate militară accesul, fotografiatul sau vizitatul sunt strict interzise.

Fortul 5 Ştefăneşti

Este un fort special: conceput pentru a fi unul dintre cele mai sigure, este un fort acvatic, cu un lac permanent în faţa sa. Intrarea se făcea cu ajutorul unui pod retractabil şi şi era apărată cu grilaje metalice. În prezent este în propietatea unei unităţi militare, care împiedică accesul publicului în zona construcţiei.

Fortul 6 Afumaţi

Este un fort de tipul 2, dar fără redut. În schimb, are cele mai multe turele, 9 la număr, iar sistemul de culoare subterane este unul dintre cele mai complexe. În prezent este complet abandonat şi poate fi vizitat de curioşi, însă e nevoie de o orientare foarte bună, datorită vegetaţiei foarte dense şi a dezvoltării haotice a zonei. În trecut era folosit ca depozit, însă astăzi este în spatele unor firme care îl ignoră complet, fiind părăginit şi parţial inundat.

Fortul 7 Pantelimon

Este în propietatea a trei unităţi militare care îl folosesc ca poligpon de trageri şi depozit. Nu poate fi vizitat.Este unul dintre ultimele forturi construite şi prin urmare este de dimensiuni mai mici, cu facilităţi mai puţine dar şi mai eficient şi uşor de administrat.

Fortul 8 Cenica

A fost integrat în oraşul Pantelimon, de la marginea Bucureştiului. Situat pe Şoseaua Biruinţei este unul dintre forturile de tip 3, simplificate. Cea mai mare parte a acestui fort a fost distrusă în urma unei explozii de combustibili, iar tarea sa actuală este periclitată şi mai mult de hoţii de fier vechi sau intemperii. Şi acest fort este în incinta unei unităţi militare, însă este în totalitate abandonat.

Fortul 9 Căţeu

Este unul dintre cele mai ghinioniste. Din cauza unor manevre greşite şi a lipsei personalului specializat, aici au avut loc în anii 20 o serie de explozii de armament care au nimicit construcţia. Ruinele sale încă mai există, însă sunt pe terenul unei unităţi militare care împiedică accesul la el.

Fortul 10 Leurdeni

Generalul Brailmont a făcut o excepţie pentru acest fort şi l-a poziţionat în afara inelului defensiv, la peste 4 kilometri faţă de o baterie. În formă patrulateră, a fost împărţit în două între o unitate militară şi o firmă privată care l-a folosit până acum câţiva ani ca depozit. În prezent, este abandonat de ambii propietari şi se năruie sub ciocanele hoţilor de fier vechi.

Fortul 11 Popeşti

Se află la ieşirea din oraşul Popeşti Leordeni şi este într-o stare de conservare relativ bună. Spre deosebire de Fortul Leurdeni, acesta are dispuse culoarele de constraescapadă diferit, ducând la turelele construcţiei, ceeace îl face foarte eficient. Este pe terenul unei unităţi militare, iar accesul este strict interzis.

Fortul 12 Berceni

Este într-o stare de degradare avansată. Este amplasat în curtea Remat Sud, iar mare parte din el este acoperit de gunoaie şi moloz. Totodată, şanţul de apărare din spatele fortului este complet inundat. Din păcate, vestigiile acestui fort nu pot fi vizitate, din cauza politicii Remat Sud.

Fortul 13 Jilava

Are cea mai interesantă dar şi cea mai tragică poveste în spate. Aici au fost închişi paericipanţii de la răscoala din 1907. Pe vremea comuniştilor a fost folosit ca închisoare politică unde şi-au găsit sfârşitul numeroase personaje marcante ale culturii şi a vieţii publice româneşti. Este împrejumuit cu sârmă ghimpată şi garduri înalte, fiind integrat în curtea actualului penitenciar Jilava. Deşi este scos din uz, ocazional se poate vizita în mod organizat deoarece se încearcă transformarea lui în muzeu şi memorial al durerii. Este singurul fort care beneficiează de un cont de Facebook.

Fortul 14 Broscărei

Este unul dintre forturile construite după Tipul 3. A fost conceput ca o unitate specială, cu o capacitate peste medie de cazare. Deşi este în curtea unei unităţi militare, fortul poate fi văzut cu puţină atenţie chiar de pe şoseaua de centură.

Fortul 15 Măgurele

Acest fort este foarte controversat, deoarece a fost folosit ca depozit de materiale radioactive. Din 1977, statul a dispus scoaterea acestor reziduri din unitate şi astfel, în prezent, fortul a fost curăţat şi decontaminat în totalitate. Acum funcţionează aici principala cazarmă a jandarmilor care activează în Capitală.

Fortul 16 Bragadiru

Este singurul care a fost căptuşit cu metal pe toate palierele. Fortul este propietatea unei unităţi militare parţial abandonate, iar în zonă mai există şi o fabrică de beton părăginită.
Cu puţină atenţie poate fi observat de la intersecţia şoselei de centură cu Şoseaua Alexandria.

Fortul 17 Domneşti

Este în administraţia unei unităţi militare, unde accesul vizitatorilor sau fotografiatul este strict interzis. Şi acest fort a fost lovit de câteva explozii, una în anul 1923 şi cealaltă în 1932 care s-au soldat cu 17 morţi. Unitatea militară îl foloseşte în prezent ca poligon de tragere pentru armament uşor.

Fortul 18 Chiajna

Acest fort este singurul care a fost construit în afara şoselei de centură a Bucureştiului. În prezent, fortul este pe terenul firmei SC Legume Fructe Militari SA şi este parţial abandonat. Accesul este interzis, însă propietarii terenului organizează la cerere tururi asistate ale ruinei.

The post Comoara din jurul Bucureştiului, măcinată de timp şi indiferenţă. Poveştile forturilor de apărare construite cu o avere şi lăsate în paragină first appeared on Turism Istoric.