Există monumente deosebite în București, din vremuri demult uitate. Unele dintre ele se încadrează în stiluri arhitecturale pe care, noi românii, considerăm că nu ni se potrivesc sau că nu am avut niciodată acces la ele. Printre acestea se numără și Biserica Cuțitul de Argint, din vecinătatea Parcului Carol, care este ridicată în stil neogotic. Am ales să reproducem o frumoasă descriere făcută de Emanuel Bădescu în lucrarea Istorii din Bucureştiul neogotic apărută la Editura Vremea

Prin anul 1796, partea Bucureștilor cuprinsă între Podul Beilicului și Podul Craiovei era acoperită de vii. Drumurile de comunicație între cele două mari căi, puține la număr, aveau o linie ce ținea seama de granițele proprietăților, din care pricină șerpuiau aparent fără noimă, nefiind încurcate de geografia locului.

Interesant de remarcat că Șoseaua Viilor și Bulevardul Pieptănari au moștenit acest traseu, deosebindu-se net de traseele străzilor apărute în urma parcelării, supărător de drepte. O abatere de la acest fenomen l-a constituit strada Cuțitul de Argint, o stradă fără trecut, însă trasată după configurația aproape semicirculară a Parcului Carol I în acea zonă. Hărțile vechi ne dezvăluie faptul că strada aceasta s-a format din uniunea mai multor drumeaguri prin podgorii, pe unul din acestea, Drumul Filaret, astăzi aleea pe care se află Fântâna Cantacuzino, ridicându-se la 1796 biserica despre care voi vorbi mai departe. Conform documentelor cercetate de Ionescu-Gion, majoritatea rămase sau pierdute la Moscova în urma confiscării Tezaurului românesc la ordinul lui Lenin, ea ar fi fost ridicată de soții Pavel și Stanca Udrea. Un pomelnic din piatră, dispărut între timp, îi menționa, alături de acești pirmi ctitori, pe arhiereii Grigorie și Dositei și pe un Grigorie monahul.

De precizat că, la finele secolului al XVIII-lea, împrejur nu exista nici o casă, singurele clădiri apropiate fiind o casă cu două caturi și o alta cu cramă, fântâna lăsată în grija mitropolitului Filaret de către Mavrogheni și adăpostul paznicilor de la Bariera Bărbătescu. Apoi, în ani, în jurul ei s-a format Mahalaua Filaret, în documentele și pe hărțile de la jumătatea secolului al XIX-lea ea figurând cu această denumire. Înfățișarea ei primară a fost aflată de preotul Marin Dumitrescu din gura bătrânilor, descrierea părându-mi rezonabilă: „Biserica aceasta la început a avut forma unei case și era învelită cu șindrilă. În loc de cruce a avut două cuiburi de barză, iar în interior a fost simplă ca o casă și fără sfinți. Cu tavan de scânduri și cu o tâmplă de scânduri fără sculpturi, având doar 4 icoane pe dînsa. În așa stare servea de paraclis”. În 15 ianuarie 1810, casa-biserică a fost transformată în biserică, „poate după cutremurul din 1802” opina istoricul Nicolae Stoicescu. Ca biserică – tip navă fără turle – este menționată și de Dionisie Fotino în a sa Istorie a Daciei. Pe la 1830 a venit să slujească în ea preotul Mislea, la această dată încropindu-se o mahala întinsă, dar cu puțini locuitori, numită Mahalaua Dracului,  ce începea din dreptul Crematoriului Uman de astăzi, în grădina căruia s-a aflat pînă în 1935 Hanul Dracului (evident altul decât cel de pe Bulevardul Banu Manta), ajungea la Bariera Bărbătescu, astăzi intersecția Căii Șerban Vodă cu Șoseaua Viilor și se termina în dreptul Autogării Filaret din zilele noastre. În anul 1845, când preot paroh era Ioan Voiculescu, bisericii i s-a adăugat două turle de inspirație rusească. O reparație generală a suferit în 1880, când a fost înălțată și alungită după modelul Bisericii Curtea Veche, tot atunci amenajându-se și o grădină. Lucrările au costat 4000 de galbeni adunați din „cutia milei”, de unde se deduce starea bună a enoriașilor, printre ei numărându-se și membrii familiilor Bărbătescu și Hagi Moscu, ultimii deținând în preajmă o podgorie relativ întinsă. Din cauze necunoscute a căzut iarăși în ruină, necesitând o centură de fier și o nouă zugrăvire. Lucrările au fost conduse de arhitectul George Sterian. A rezistat astfel până în toamna anului 1905.

Voind să lege cu orice preț domnia Regelui Carol I de strălucita domnie a lui Ștefan cel Mare, care fusese omagiat în 1904, moldoveanu Constantin I. Istrati, în calitatea sa de comisar al expoziției jubiliare dedicate celor 4 decenii de domnie glorioasă a lui Carol I, ce urma să prefacă – pe o mai veche propunere din 1894 – întinsul câmp Filaret, fostă posesiune a Mitropoliei, într-un oraș de pavilioane, s-a gândit să transforme biserica din vârful dealului într-una asemănătoare celor ctitorite de marele voievod. Ca arhitect a fost ales Nicolae Ghica-Budești, care s-a gândit la o sinteză având în vedere bisericile Sf. Gheorghe din Hârlău și Sf. Nicolae Domnesc din Iași. Aducerea în discuție a bisericii din Hârlău o datorez observației graficianului Radu Oltean. Lucărrile de prefacere au început în 19 noiembrie 1905 și s-au definitivat – doar în exterior – în aprilie 1906. Atunci a fost așezată și o cruce din vremea domniei lui Antonie din Popești, mai exact a membrilor familiei voievodului, cum se deduce din inscripția săpată de Radul zugravul: „Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, amin. Invocarea cinstite și de viață făcătoarei cruci și o au ridicat robul al lui Dumnezeu pomenire: Antonie voievod și doamna Ana și fiul lui Alexăndrel, Ilina, Costandina, Neacșa, Mariia, Marica, Antonie, Pană, Ioana, Costandin, Duca, Neagul, Sima, Dumitra, Mihai, Despina, Pătru, Mihai, Dumitru, Antonie […], vă leat 7185 meseța martie 1”.

Inaugurarea „Expoziției” de către Familia Regală, în 6 iunie 1906, a avut loc la Arenele Romane, unde s-a oficiat serviciul divin de către mitropoliții Iosif al Ungro-Valahiei și Partenie al Moldovei. Dinaintea „Arenelor” fusese amplasată Lupa Capitolină, dar al Romei, ce făcea legătura cu Împăratul Traian. Situată în imediata apropiere, biserica se înfățișa ochiului, cu o splendidă  ctitorie a marelui Ștefan Vodă, însă nu putea servi ca locaș de rugăciune. Acest neajuns nu a putut fi corectat nici până în 23 noiembrie 1906, când Expoziția Jubiliară și-a închis porțile, nici în anul următor. Abia în decembrie 1908, pictorul Costin Petrescu, autorul desenelor pentru pavoazarea orașului Iași și pentru defilarea oștenilor lui Ștefan cel Mare în iulie 1904, a început lucrul la zugrăvirea bisericii. A încheiat lucrul în 1909, desfătând privirile credincioșilor cu o pictură majestuoasă, cu mult albastru și auriu, pe care am admirat-o și eu cândva, înainte de distrugerea provocată de un incendiu în 1976. Tâmpla și mobilierul bisericii au venit din atelierele Școlii de Arte și Meserii în 1910, în 12 decembrie din acel an săvârșindu-se cu mare fast – au fost de față membrii Partidului Conservator – sfințirea ei. Ștefan cel Mare intrase, în sfârșit, în București.”

La o primă vedere, s‑ar putea crede că, în Bucureşti, construcţiile neogotice sunt foarte rare. Că nu este aşa demonstrează eruditul istoric Emanuel Bădescu, într‑o suită de articole care descriu nu numai evoluţia acestui stil al mijlocului şi sfârşitului de secol XIX în Capitala României, ci şi clădirile aparţinând neogoticului pe care vitregia vremurilor şi hărnicia „investitorilor imobiliari” le‑au mai cruţat. Toate poveștile le găsiți în Istorii din Bucureștiul neogotic