Într -o turbărie liniștită de lângă satul Pesse, în Țările de Jos, un utilaj de șantier a scos la iveală, în 1955, un obiect de lemn lung, neted, sculptat dintr-un singur trunchi de pin.

Canoea, de aproximativ 3 metri, fusese lăsată acolo în jurul anului 8000 î.Hr. Astăzi, „canoea de la Pesse” este considerată cel mai vechi exemplar fizic de barcă găsit vreodată. Dar povestea navigației umane e mai veche decât lasă să se vadă acest artefact. Cu mult mai veche.

De fapt, întrebarea nu este atât „când a apărut prima barcă?”, cât „cât de devreme au învățat oamenii să traverseze apa ca să ajungă undeva unde altfel nu puteau?”. Răspunsul, spun arheologii, se pierde în timpuri în care nu s-au păstrat lemne, doar urme ale pașilor și ale ideilor.

Este larg acceptat că bărci existau cel puțin în momentul în care Homo sapiens a ajuns în Australia. „Avem dovezi clare că oamenii se aflau pe teritoriul Australiei de astăzi acum între 50.000 și 65.000 de ani.

Acest lucru ar fi necesitat traversări maritime în larg, între Asia continentală și paleocontinentul Sahul.

Prin urmare, un tip de ambarcațiune trebuie să fi fost folosit cel puțin acum 50.000 de ani”, explică Mikael Fauvelle, profesor asociat și cercetător în cadrul Departamentului de Arheologie și Istorie Antică al Universității Lund, în Suedia.

Dovezile care împing această cronologie atât de departe nu vin din bărci conservate – lemnul rar supraviețuiește zecilor de milenii –, ci din genetică și din ceea ce rămâne în sol după viața de zi cu zi a oamenilor.

Un studiu recent, bazat pe analiza a aproape 2.500 de genomuri ale populațiilor aborigene vechi și contemporane din Australia și din regiunile apropiate, indică faptul că nordul Australiei a fost colonizat în urmă cu aproximativ 60.000 de ani.

Această poveste genetică este întărită de unelte și pigmenți descoperiți în siturile arheologice australiene, care arată nu doar prezență umană, ci și activități complexe, repetate, în timp. Există, însă, indicii care împing posibilitatea navigației mult mai în trecut.

„Există indicii fascinante din Grecia”, spune Fauvelle. Pe insula Creta, unelte paleolitice au fost datate la cel puțin 130.000 de ani. Datele sunt disputate, dar dacă se confirmă, ele ar sugera sosirea pe mare, pentru că Creta este insulă de milioane de ani.

Așadar, nu vorbim despre un mal traversat la reflux sau despre un istm îngust, ci despre o separare de ape care a cerut curaj, calcul și un mijloc de plutire controlat. Unii cercetători merg și mai departe: poate că navigația precede chiar apariția speciei noastre.

Pe insula Flores, în Indonezia, unelte de piatră au fost datate inițial la aproximativ 800.000 de ani, apoi, în studii ulterioare, la peste un milion de ani. Ipoteza este că Homo erectus, o specie umană anterioară nouă, ar fi putut traversa marea. Aici, dezbaterea se aprinde.

John Cherry, profesor emerit la Universitatea Brown, avertizează că unele dintre aceste artefacte sunt descoperiri de suprafață, lipsite de datări radiometrice precise.

În privința Indoneziei, el consideră că o parte din dovezi sunt solide, dar propune o altă posibilitate: hominizii ar fi putut ajunge pe insule accidental, transportați de „plute” naturale de vegetație rupte de pe continent și purtate de curenți. S

-a întâmplat asta cu mii de specii, inclusiv cu primate; nu este exclus să se fi întâmplat și cu oamenii de atunci. Dincolo de „când” rămâne „de ce”. De ce să pornești pe apă, când pământul e mai previzibil? Răspunsurile, sugerează Fauvelle, pot fi mai multe și pot coexista.

Mediile acvatice sunt bogate în hrană: pești, moluște, păsări, resurse care pot susține o comunitate și pot echilibra perioadele sărace ale uscatului. Apele oferă și un avantaj logistic: transportul materialelor grele devine mai eficient când le lași să plutească.

Și, poate, cel mai greu de măsurat motiv, dar ușor de recunoscut în istorie: dorința de a vedea ce e dincolo de linia orizontului. Canoea de la Pesse ne arată ce a rămas. Genetica și uneltele îngropate în straturi ne spun ce s-a pierdut.

Împreună, ele descriu o capacitate umană care a schimbat hărți și destine: a construi un mijloc de a trece apa. „De-a lungul istoriei, oamenii au avut o tendință puternică de a explora regiuni noi, iar de multe ori acest lucru s-a făcut cu ajutorul bărcilor”, spune Mikael Fauvelle.