O nouă analiză digitală 3D oferă dovezi convingătoare că Giulgiul din Torino — considerat de mulți drept giulgiul funerar al lui Iisus — nu a fost creat prin contact direct cu un trup uman, ci a fost, mai degrabă, realizat ca o formă de artă religioasă medievală.
Publicat în revista Archaeometry, studiul a fost realizat de expertul brazilian în grafică digitală și design 3D, Cicero Moraes. Folosind programe gratuite de modelare precum MakeHuman, Blender și CloudCompare, Moraes a comparat modul în care o pânză s-ar așeza peste două forme distincte: un trup uman tridimensional și o sculptură în relief jos (low-relief) — adică o suprafață plată cu zone ușor ridicate.
Giulgiul din Torino, care măsoară 4,4 metri pe 1,1 metri, prezintă o imagine vagă a unui bărbat cu răni ce par provocate prin crucificare. Timp de secole s-a presupus că ar fi înfășurat trupul lui Iisus după moartea sa, acum peste 2.000 de ani. Însă controversele privind originea sa datează încă din momentul în care giulgiul a fost menționat prima oară, în secolul al XIV-lea. Un test de datare cu radiocarbon, efectuat în 1989, a stabilit că țesătura provine din perioada 1260–1390 e.n., adică din Evul Mediu. Cercetători ulteriori au contestat aceste rezultate, invocând posibilitatea ca proba analizată să fi provenit dintr-o zonă reparată a țesăturii. Dezbaterea rămâne, astfel, deschisă.
Un model digital care pune în discuție autenticitatea
În testele sale recente, Moraes a constatat că atunci când o pânză este așezată virtual peste un model uman 3D, imaginea rezultată apare deformată — mai lată, mai distorsionată — din cauza felului în care materialul se mulează peste volum. Această deformare este cunoscută sub numele de „efectul Măștii lui Agamemnon”, inspirat de celebra mască funerară de aur descoperită la Micene. Pe de altă parte, amprenta lăsată de o sculptură în relief jos se potrivește mult mai bine cu forma și proporțiile imaginii de pe giulgiu.
„Modelul de contact generat de sculptura în relief jos este mult mai compatibil cu imaginea de pe Giulgiu”, notează Moraes. „Prezintă mai puține distorsiuni anatomice și o fidelitate mai mare în ceea ce privește contururile observate.”
Cum ar fi putut fi realizat Giulgiul
Moraes sugerează că o astfel de sculptură superficială — din lemn, piatră sau metal — ar fi putut servi drept matriță. Căldura sau pigmentul ar fi fost aplicate doar pe zonele în relief ale suprafeței, astfel încât să imprime imaginea pe pânză. Această tehnică ar explica aspectul plat și uniform al imaginii, spre deosebire de rezultatul inevitabil distorsionat care ar apărea prin înfășurarea unei pânze peste un trup uman real.
Deși nu a analizat materialele sau procedura exactă, Moraes conchide că artefactul trebuie înțeles mai degrabă ca un obiect funerar și o „capodoperă a artei creștine”.
Această interpretare se aliniază cu practicile vremii. În perioada medievală, reprezentările religioase în relief jos — în special pe pietre funerare — erau comune în Europa. Tehnica era cunoscută și utilizată de artiștii vremii.
Simbol religios sau artă medievală?
Studiul lui Moraes nu oferă o concluzie definitivă în privința vârstei Giulgiului, dar aruncă o nouă lumină asupra modului în care imaginea ar fi putut fi generată. Chiar dacă nu infirmă complet o interpretare religioasă, cercetarea aduce o perspectivă științifică asupra unuia dintre cele mai enigmatice relicve sacre ale lumii.
Indiferent dacă este o relicvă sacră sau un fals medieval extrem de sofisticat, Giulgiul din Torino rămâne un simbol puternic — și un mister pe care tehnologia modernă continuă să îl exploreze.
