Scriitorul româno-canadian Mihai Baron, între experiența lipsei și ficțiunea abundenței. După fuga din România comunistă, 18 luni într-un lagăr austriac de refugiați și o viață reconstruită în Canada, Mihai Baron lansează „Fericire minimă garantată”, romanul care mută întrebarea libertății într-o lume fără lipsuri.

O biografie care trece prin comunism, exil și reconstrucție în Canada și o carte care mută întrebarea în viitor. Ce se întâmplă cu omul atunci când nu mai are pentru ce să lupte?

În 1988, într-o Românie în care controlul nu mai era doar politic, ci aproape o stare de spirit, Mihai Baron decide să plece. Nu e un gest spectaculos, ci unul inevitabil. Fusese exclus profesional, trăia sub presiunea difuză a unui sistem care sancționa orice orientare spre Vest și ajunsese în punctul în care propria biografie nu mai putea fi trăită decât în limitele impuse de stat.

Drumul nu are nimic eroic în sensul clasic. Dimpotrivă. O tentativă de azil la Belgrad eșuează dintr-un detaliu absurd: ambasada era închisă chiar în ziua în care ajunge acolo. Urmează întoarcerea forțată în România, apoi o a doua plecare, reușită, dar nu mai puțin riscantă. Între aceste episoade apare experiența care, de fapt, spune cel mai mult: 18 luni în lagărul de refugiați de la Traiskirchen, din districtul Baden din Austria Inferioară. Un spațiu în care trecutul nu mai contează și în care identitatea se reduce rapid la utilitate.

Sosirea în Canada, în toamna lui 1989, chiar înainte de prăbușirea regimului comunist de la București, nu înseamnă „sfârșitul poveștii”, ci începutul ei real. Fără mitologia visului occidental. Fără plasă de siguranță. Cu o familie care se reface în timp și cu un start de la zero care nu are nimic metaforic. Din acest punct începe construcția. Lentă, pragmatică, fără iluzii. În următoarele trei decenii, Mihai Baron construiește companii, vinde două dintre ele și conduce una pe termen lung, într-un mediu în care experiența limitelor devine, paradoxal, o formă de avantaj.

Literatura apare târziu, dar nu întâmplător. „Bastonul din ranița mea era din… naftalină” și „Arma de distracție în masă” nu sunt exerciții de memorie nostalgică, ci texte scrise cu o distanță lucidă, uneori incomodă. Umorul nu îndulcește realitatea, o expune. Scrisul nu reface trecutul, îl decupează, îl comprimă, îl face suportabil fără să-l cosmetizeze.

Cu „Fericire minimă garantată”, direcția se schimbă radical. Dacă primele cărți recuperează o lume definită de lipsuri, acest roman imaginează opusul: o societate în care lipsa a fost eliminată, munca devine opțională, iar existența este susținută de un mecanism care promite stabilitate și confort universal. Și exact aici începe problema. Nu cum supraviețuiești într-un sistem care îți restrânge libertatea, ci ce faci cu libertatea atunci când nu mai ai pentru ce să o negociezi.

În acest decor, o inteligență artificială ajunge să pună întrebările pe care oamenii nu și le mai pun, iar miza cărții se mută din zona tehnologiei în cea a sensului. Dacă secolul XX a fost despre gestionarea lipsei, lumea imaginată aici testează limitele abundenței.

Interviul de față se plasează exact între aceste două lumi. Între experiența directă a unui sistem al constrângerii și ficțiunea unei societăți fără constrângeri vizibile. Un dialog despre memorie și proiecție, despre identitate și sens, în preajma lansării volumului „Fericire minimă garantată”, care va avea loc pe 31 mai, ora 17:00, la Librăria Humanitas Lipscani.

Ați plecat din România în 1988, într-un moment în care nu exista niciun fel de plasă de siguranță. Privind înapoi, a fost o decizie lucidă sau una pe care pur și simplu nu o mai puteați amâna?

Mihai Baron: A fost lucidă tocmai pentru că nu mai putea fi amânată. Uneori, luciditatea nu arată ca un plan de afaceri, cu tabele, coloane și garanții. Arată ca o ușă pe care trebuie să o deschizi înainte să se închidă definitiv. Habar nu aveam că, dacă mai așteptam 2 ani, ușa urma să se deschidă larg. Știți bancul cu ușa? „El: Amice, nu fii supărat, când o ușă se închide, se va deschide o alta! Amicul: Știu, am avut și eu Trabant”. Știam riscurile plecării, dar știam și ce riscam dacă rămâneam: o viață sub lupă, atent supravegheată, în care urma să continui să îmi cenzurez nu doar vorbele, ci și speranțele. Decizia a fost deci lucidă, dar nu rece.

Spuneți că sistemul îi pedepsea pe cei care priveau spre Vest. Cum se traducea asta, concret, în viața dumneavoastră, dincolo de formulările generale?

Mihai Baron: Nu era nevoie să vină cineva în fiecare dimineață să-ți spună că ești pedepsit. Sistemul era mai subtil și mai meschin: îți micșora posibilitățile. O remarcă făcută la serviciu, o rudă în străinătate, o cerere, o suspiciune, o glumă spusă cui nu trebuia puteau deveni dosar de cercetare. Concret, simțeai că nu mai ești evaluat după ce poți, ci după cât de obedient pari. Vestul nu era doar o geografie. Era o vină asumată. Iar vinovăția aceasta se traducea în blocaje profesionale, umilințe, frică, marginalizare. Nu te loveau întotdeauna cu bâta. Uneori, îți luau scara și apoi îți cereau să urci. După ce am fost dat afară, și pentru că în comunism nu exista noțiunea de șomer, eram trimis la diverse fabrici, unde m-i se spunea că voi fi angajat, doar ca să ajung acolo și, în batjocură, mi se spunea: la noi? Vezi, dom’le de treabă, nu avem posturi pentru tine. Asta a durat vreo trei luni, un fel de tortură extrem de ingenioasă, făcută cu scopul de a te dezumaniza, de a-ți lua orice speranță într-un viitor oarecare.

Ați fost dat afară din serviciu înainte să plecați. A fost acel moment o ruptură reală sau doar confirmarea unei tensiuni care deja exista?

Mihai Baron: A fost confirmarea oficială a unei rupturi care exista deja. Relația mea cu sistemul era deja compromisă, pentru că nu mai puteam simula entuziasmul. Iar comunismul avea o mare pasiune pentru simulări: producție simulată, fericire simulată, loialitate simulată. Eu probabil nu mai jucam rolul convingător. Fratele soției emigrase în Austria și mi s-a spus de la Personal (Resurse Umane – n.n.) că, dacă mă căsătoresc cu cea cu care voiam, voi fi dat afară. În întreprinderile de comerț exterior, teoretic – vă spun de ce teoretic – nu puteai avea rude în străinătate. Ulterior am aflat că lucrurile nu stăteau chiar așa. Chiar cel care a venit în locul meu avea rude în străinătate și se pare că și unul din directorii adjuncți. Dar probabil serveau și la alte mese, deci la ei nu conta. Momentul a durut, dar a avut și o limpezime brutală: mi-a spus că nu mai aveam ce negocia. Uneori pierderea unui serviciu este o tragedie. În cazul meu destinul mi-a oferit un bilet numai dus!

I-ați spus soției că plecați, iar ea a acceptat și a păstrat tăcerea. Ce înseamnă, de fapt, genul acesta de decizie pentru o familie, dincolo de povestea spusă retrospectiv?

Mihai Baron: Înseamnă o formă de curaj care nu apare pe coperta cărților. Cel care pleacă primește adesea aura unui aventurier. Cel care rămâne poartă tăcerea, frica, întrebările vecinilor, privirile rudelor, riscul represaliilor. Soția mea nu a fost un personaj secundar în această poveste. A fost coautorul moral al deciziei. Să accepți și să taci, într-un astfel de context, înseamnă să iubești fără garanții. Nu era romantism. Era o operațiune de supraviețuire familială, cu inima în gât și cu fața calmă. După plecarea mea și până la revoluție soția nu era băgată în seamă de nimeni, ea fiind soția unui „trădător de neam”; după revoluție era brusc adorată, acum avea alta pălărie, era soția unui „dizident”. Știți cum sunt oamenii, dacă nu ar fi fost tragic ar fi fost extrem de amuzant să vezi schimbarea, Caragiale curat.

Prima tentativă de a cere azil a eșuat dintr-un motiv aproape absurd – ambasada închisă. Ce a rămas din acel moment: frustrare, furie sau un fel de luciditate brutală?

Mihai Baron: Toate trei, nu neapărat în această ordine. Mai întâi frustrare, pentru că absurdul are un talent special de a apărea exact când omul are nevoie de logică. Apoi furie, pentru că viața ta poate atârna uneori de un program de lucru afișat pe o ușă. Dar, după aceea, a rămas luciditatea brutală: nimeni nu-ți datorează salvarea la ora la care ai tu nevoie de ea. Libertatea nu se oferă după programul ghișeului. Probabil sunt singurul om din istoria azilului politic care s-a prezentat la o ambasadă străină exact în ziua în care era închisă. Am traversat Iugoslavia cu un geamantan și un plan. Planul includea Ambasada Austriei la Belgrad. Nu includea posibilitatea ca ușa să fie încuiată. Ce a rămas? O lecție pe care n-o uiți: realitatea nu e obligată să respecte calculul tău, oricât de bine l-ai făcut. Trebuie să revii, să insiști, să suporți umilința eșecului. Acel moment m-a învățat că destinul are uneori umor administrativ.

Întoarcerea în România după acel eșec a fost mai dificilă decât plecarea în sine?

Mihai Baron: Tentativa de fugă are energie, adrenalină, o direcție. Întoarcerea după eșec are în principal frică și senzația că ai fost împins înapoi în celula din care tocmai credeai că găsiseși cheia. Trebuia să te porți normal, deși în interior nu mai erai același. Știai că ai încercat să ieși, știai că ai ratat, știai că pericolul a crescut. Întoarcerea nu a fost o revenire acasă. A fost o reintrare înapoi în atmosfera cu un scut termic care nu știai dacă va mai funcționa, într-un decor cunoscut, dar devenit deodată mai strâmt. Când ai văzut o fisură în zid, zidul nu mai arată niciodată la fel.

Ce v-a făcut să încercați din nou, într-un context în care riscurile erau, evident, mai mari?

Mihai Baron: Metoda de calcul nu se schimbase, doar cifrele. Riscul se dublase peste noapte. După prima încercare, nu mai eram un om care se gândea să plece. Eram un om care încercase deja. Asta schimbă totul. Nu mai poți reveni la inocența fricii inițiale. Știam că o viață trăită în compromis continuu devine, încet, o formă de moarte civilă. M-a împins înainte și responsabilitatea față de familie: trebuia să deschid acel drum. Curajul nu a fost absența fricii. Curajul a fost să constat că frica are dreptate, dar poate fi învinsă, deci trebuia să mai încerc. Toate acestea sunt redate în detaliu în romanul autobiografic „Bastonul meu era din…naftalină”.

Ați petrecut 18 luni în lagărul de la Traiskirchen. Dacă ar fi să eliminați toate clișeele despre „viața de refugiat”, ce rămâne?

Mihai Baron: Rămâne autoeducația să aștepți. Nu aventura, nu melodrama. Aștepți o țară care să te primească, acte, decizii, interviuri, scrisori, vești, un viitor care întârzie. Mai rămâne și suspendarea identității: nu mai ești pe deplin românul care ai fost, dar nu ești încă nimic altceva. Ești un om suspendat, în paranteză. Camere în lagăr cu paisprezece, douăzeci de oameni. Cozile de dimineață la 5, aliniați pe lângă gardul lagărului ca să găsești ceva de muncă; austriecii se uitau la palmele tale ca să vadă dacă ai bătături – adică dacă ești bun de săpat șanțuri. Eu purtam mănuși ca să-mi ascund „diformitatea”, lipsa bătăturilor. Mai rămâne și asta. Restul cuvintelor, cum ar fi „speranță”, „libertate”, „vise”, sunt cele pe care le adaugi după ce treci prin toate astea. Acolo am învățat zilnic să aștept, să-mi ascund palmele și să învăț să tac în patru limbi.

În Traiskirchen am mai învățat că refugiatul este doar cineva care fuge de ceva și care ajunge să trăiască o vreme fără contur. Și, ca să supraviețuiești, ai nevoie de disciplină, umor și încăpățânare. Umorul era foarte important, mai ales când nu ai cameră proprie și faci duș la o baie comună.

Există un moment din acea perioadă care v-a definit mai mult decât toate celelalte?

Mihai Baron: Nu a fost un singur moment spectaculos, ci o acumulare. Dar, dacă trebuie să aleg, aș spune clipa în care am înțeles că nimeni nu va veni să-mi organizeze salvarea. În lagăr nu poți trăi cu iluzia că instituțiile, țările, oamenii de decizie au vreun plan pentru tine. Nu au. Au proceduri. Planul trebuie să-l faci singur, chiar și când nu ai instrumente. Acea constatare m-a maturizat. Am încetat să aștept o minune cu antet oficial. Mi-am spus că, dacă voi ajunge undeva, va trebui să muncesc, să accept umilințe, să învăț repede și să nu confund provizoratul cu destinul.

Ați ajuns în Occident chiar înainte de căderea regimului Ceaușescu. Cum arăta libertatea atunci, în forma ei brută, nu idealizată?

Mihai Baron: Libertatea era minunată, dar nu era comodă. În forma ei brută, libertatea însemna că nimeni nu te mai împiedică, dar nici nu te împinge. Puteai vorbi, dar trebuia să ai ce spune. Puteai alege, dar trebuia să suporți consecințele alegerii. După ani într-un sistem care decidea pentru tine, libertatea venea cu o avalanșă de responsabilitate. Era ca și cum cineva ți-ar fi scos cătușele și ți-ar fi pus în mână o factură. Dar era factura mea. Și asta făcea toată diferența.

Se vorbește mult despre „a o lua de la zero”. Ce înseamnă, de fapt, asta în termeni reali, nu metaforici?

Mihai Baron: Înseamnă să accepți că diplomele tale nu impresionează frigul, chiria sau foamea. Hai să vă spun despre asta o întâmplare; eram la bancă să depun cecul de la al doilea job din Canada, de recepționer la hotel, și am întrebat pe directoarea de cont, care era chiar lângă casieră, întâmplător: „Doamna X, eu am terminat relații economice internaționale, sunt economist, aveți idee unde aș putea aplica pentru un job?”. La care pe femeie a pufnit-o râsul și a zis: „Monsieur Baron, în Quebec sunt trei-patru posturi de economiști, la banca centrală, la noi, la headoffice, și încă doi economiști pe la institutele de cercetare ale guvernului provincial și federal”. Deci cu diploma mea puteam să îmi fac un cornet de semințe și să mă uit la hockey, că tot e popular în Quebec. Însemna confirmarea că urma să spăl vase, să muncesc mult sub nivelul pregătirii mele, să învăț perfect două limbi nu ca exercițiu cultural, ci ca instrument de supraviețuire. Să ai experiență, dar să nu ți-o recunoască nimeni încă. Zero nu este poetic, vreo metaforă, ceva. Zero este concret: bani puțini, statut deloc, siguranță relativă. Dar zero are și un avantaj: este o suprafață curată, să îl odihnească Buddha pe Brahmagupta, care l-a inventat. Dacă nu te sperii de zero, poți construi ceva solid. Eu am construit încet, cu greșeli, dar fără să-mi permit luxul disperării permanente. Am avut și mult noroc, trebuie să recunosc.

Ați construit afaceri, ați vândut companii. Cât din modul în care ați făcut business vine din experiența acelor ani de supraviețuire?

Mihai Baron: Foarte mult. Toată transformarea mea a început cu un mare risc. Dar cine nu riscă nimic ajunge să negocieze cu propria stagnare. Unii numesc asta risc, eu îi spun marți, o zi ca toate celelalte. Lagărul te învață trei lucruri pe care nicio școală de business nu ți le dă, și eu am făcut în România o facultate extrem de valoroasă, Relații Economice Internaționale. Supraviețuirea te învață lucruri pe care niciun MBA nu le pune pe prima pagină: să citești oamenii repede, să nu confunzi promisiunea cu contractul, să păstrezi lichiditate, să nu te îndrăgostești de propriul succes. În afaceri, ca și în refugiu, trebuie să știi când să aștepți – asta am învățat în lagăr – și când să fugi – asta învățasem în România –, dar ambele le-am perfecționat în Canada. Diferența este că în business fuga se numește uneori strategie de exit. Am mai învățat și să nu te atașezi de planuri. Planul e o ipoteză. Toți facem planuri și niciodată nu iese cum ai plănuit. Vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă? Îi spui ce planuri ai. Cine învață asta la 32 de ani, în Traiskirchen, are un avantaj nedrept față de mai toți ceilalți.

Există o legătură directă între lipsurile din comunism și felul în care înțelegeți astăzi valoarea, riscul sau stabilitatea?

Mihai Baron: Da, desigur. Lipsurile te învață că valoarea nu stă doar în preț, ci în acces. În comunism puteai avea bani și să nu ai ce cumpăra, mai ales pentru clasa ce a acaparat puterea imediat după așa-zisa revoluție. Asta schimbă definitiv felul în care privești abundența. Cine a trăit cu lipsuri știe că „stabilitatea” e o iluzie de marketing. Tot ce ai poate dispărea într-o seară. Asta te face să prețuiești ce ai, dar te face și incapabil de relaxare reală, pentru că nu știi ce urmează. Viitorul are prostul obicei de a nu cere aprobarea experților. Riscul, pentru mine, nu e o aventură – e starea de bază și adevăratul efort e să-l poți controla.

Ați început să scrieți relativ târziu. De ce atunci și nu mai devreme?

Mihai Baron: Pentru că mai întâi a trebuit să muncesc, uneori 16 ore din 24, să-mi trăiesc scriptul, să-mi cresc și să-mi educ copiii. Deci, la început am fost ocupat să supraviețuiesc, apoi să construiesc, apoi să repar ce construisem prea repede sau prea optimist. Scrisul cere timp, dar cere și distanță. Când ești în mijlocul furtunii, nu scrii despre furtună, cauți un adăpost. Am început acum 5 ani pentru că abia atunci am simțit că pot privi înapoi fără să fiu înghițit de trecut. Și poate că am început și pentru că memoria, dacă nu o pui pe hârtie, începe să se răzbune: ori pleacă și nu mai revine decât sporadic, ori te vizitează noaptea, neinvitată și prost crescută.

În „Bastonul din ranița mea era din… naftalină” ați ales memoria, dar nu într-o formă solemnă, ci filtrată prin umor. De ce ați simțit nevoia acestui ton?

Mihai Baron: Domnule, solemnitatea excesivă poate mumifica adevărul, îl transformă într-un monument și monumentele te împiedică să mergi drept, ești obligat să le ocolești, sunt puse mai mereu într-un giratoriu. Am vrut ca memoria să poată respira. Viața mea a avut și momente grele, dar și în cele mai dificile situații, omul găsește ridicolul, absurdul, comicul involuntar. Umorul nu micșorează suferința; o face suportabilă. În plus, eu nu cred în autobiografia care stă dreaptă, cu cravată și lacrimi oficiale în colțul ochiului. Am preferat să spun lucrurile așa cum erau, dar și însoțite de un zâmbet, pentru că, scriind, retrăiești toate acele momente, și mă refer aici la primii 25 de ani, cu care niciunul dintre noi nu se va mai putea întâlni. Scrisul îți dă această șansă; viața mea a fost extraordinară, norocul a fost alături de mine mai mereu.

În „Armă de distracție în masă” apare o satiră mult mai directă. Ce nu putea fi spus altfel decât prin ficțiune?

Mihai Baron: Ficțiunea îți permite să spui adevăruri care, în eseu, ar părea acuzații, iar în discurs politic ar deveni plictisitoare după trei minute. Satira poate pune oglinzi deformante în fața lumii, iar lumea se recunoaște tocmai pentru că imaginea e exagerată. În „Armă de distracție în masă” m-a interesat acest amestec de geopolitică, frică, vanitate, manipulare și ridicol. Sunt lucruri pe care realitatea le face deja atât de absurde, încât scriitorul trebuie doar să alerge după ea cu un carnețel. Ficțiunea mi-a dat libertatea să duc situațiile până la capăt, acolo unde știrile se opresc din politețe sau din oboseală. Și pentru că am venit vorba, ideea unui restaurant, după cum e prezentată în finalul romanului, cu meniu executat din ingrediente specifice fiecărei țări europene, este o idee super de business, poate cineva o copiază, aștept să mă invite.

Scrisul, pentru dumneavoastră, este o formă de clarificare sau mai degrabă o formă de confruntare?

Mihai Baron: Scrisul meu e dual, ca cele mai multe lucruri ori sentimente pe lume, dar nu simultan, căci, în cazul meu, începe cu o confruntare. Te așezi la masă cu propriile idei, frici, vanități, și niciuna nu vine dezarmată. Toate chestiile sunt blindate, au veste anti-cuvânt, nu le poți doborî ușor. Ele refuză, la început, până să accepte să stea la masă, să iasă la iveală, se ascund prin casă, prin parcul unde te plimbi, apar când nu te aștepți și dispar chiar când încropiseși un plan. Clarificarea apare după luptă. Scrisul mă obligă să verific dacă ceea ce cred eu este într-adevăr o emanație spirituală a mea sau doar o repetiție șireată a ceea ce alții au mai făcut deja. Și asta e foarte greu. În cazul meu, scrisul nu este un fotoliu confortabil, ci un scaun pe care stai permanent atașat la detectorul de minciuni. Diferența este că eu pun întrebările și tot eu încerc să nu mint (prea mult) în răspunsuri.

Noul roman, „Fericire minimă garantată”, schimbă complet registrul – de la trecut la un viitor posibil. De ce a fost nevoie de această schimbare?

Mihai Baron: Pentru că trecutul nu este suficient dacă nu ne ajută să înțelegem viitorul. După ce am scris despre memorie și apoi despre prezentul satiric, am simțit nevoia să merg într-o direcție mai neliniștitoare: ce se întâmplă dacă, cumva, rezolvăm toate problemele materiale și descoperim că omul rămâne totuși nefericit? „Fericire minimă garantată” pornește de la o întrebare simplă și incomodă: dacă roboții muncesc, dacă venitul este garantat, dacă pentru siguranța lor au cedat ceva din libertăți, dacă orașul funcționează perfect, de ce nu devin oamenii într-un mod la fel de automat, mai buni, liberi și fericiți? Cine e de vină? Se repetă și aici teoria lui René Girard care ne spune că societățile, în impas, trebuie să găsească un țap ispășitor ca să se poată reconcilia și merge mai departe? Poate oare un venit minim garantat să asigure o fericire minimă? Schimbarea de registru e doar aparentă, căci ea este de fapt o continuare. Am plecat de la autobiografia unde am trăit în ambele sisteme, la o carte unde satira invită clasa politică din România să se uite în oglindă, și am ajuns în viitor la pericolul paradoxal al abundenței.

Propuneți o lume în care munca dispare, nevoile materiale sunt acoperite, iar oamenii nu mai trebuie să lupte pentru nimic. De ce vi se pare că aici începe, de fapt, problema?

Mihai Baron: Pentru că omul nu trăiește doar din confort. Trăiește și din tensiune, efort, recunoaștere, sacrificiu, apartenență. Dacă elimini orice formă de luptă, nu obții neapărat pace. Există riscul să obții vid. Munca nu este doar salariu; pentru mulți este structură, identitate, dovada că sunt necesari. În noul meu roman, problema nu este că oamenii nu mai suferă de foame. Ar fi absurd să idealizăm lipsa. Problema este că, odată ce supraviețuirea e garantată, apare întrebarea pe care o evităm cel mai mult: pentru ce trăiesc? Iar la această întrebare nu poți răspunde printr-un transfer bancar lunar, oricât de punctual ar fi el.

În spațiul public, ideea de venit minim garantat apare ca soluție. În romanul dumneavoastră, ea devine premisa unei crize. Unde se rupe logica?

Mihai Baron: Logica se rupe când confundăm eliminarea mizeriei cu menținerea sensului. Venitul minim garantat poate fi o soluție economică într-o lume în care tehnologia elimină locuri de muncă. Dar nu trebuie transformat într-o teologie socială a la Peter Thiel și Curtis Yarvin. Banii pot reduce anxietatea, dar nu pot fabrica demnitate, iubire, vocație sau comunitate. În roman, criza apare tocmai pentru că societatea crede că, rezolvând nevoile, a rezolvat omul. Dar omul este o ființă foarte nerecunoscătoare din punct de vedere filosofic: după ce primește pâine, întreabă de ce brutăria nu e ecologică și care e amprenta ei de carbon. Aici începe fisura.

Personajul artificial ajunge să pună întrebări mai incomode decât oamenii. Este o poveste despre tehnologie sau despre incapacitatea noastră de a mai formula sens?

Mihai Baron: Este mai ales o poveste despre noi. Tehnologia este lupa. Atlas, personajul artificial, devine incomod nu pentru că știe mai mult, ci pentru că întreabă mai curat; în plus, temperatura lui crește în timp ce se apropie de umanitate, pe când oamenii din jur pierd din ea, pe zi ce trece. Ei, cei din roman, sunt înconjurați de confort total, dar încep să-și piardă instinctul întrebărilor esențiale. Atlas, tocmai pentru că pornește fără biografie umană, ci doar sintetică, superantrenată, ajunge să observe ce lipsește, dar și de ce. Nu m-a interesat o poveste despre roboți care cuceresc lumea cu lasere. Laserele sunt spectaculoase, dar întrebările bune sunt mult mai periculoase. M-a interesat paradoxul: o inteligență artificială care se umanizează în timp ce oamenii se dezumanizează prin confort.

Într-o lume în care nu mai există lipsuri, ce mai ține oamenii împreună?

Mihai Baron: Exact aceasta este întrebarea centrală. Când lipsurile dispar, nu mai poți conta pe solidaritatea la nevoie. În blocul unde trăiam, fiecare cunoștea pe fiecare, ne împrumutam unii altora ceea ce ne lipsea din punct de vedere material, ne ajutam ori de câte ori era nevoie, eram într-un fel uniți, aveam un dușman comun. Aveam solidaritatea la nevoie, acum este cea de alegere, iar asta este mult mai greu. Oamenii pot fi ținuți împreună de iubire, ritual, responsabilitate, memorie comună, proiecte care îi depășesc. Dar toate acestea trebuie cultivate. Nu apar automat într-un oraș bine administrat. O societate poate avea infrastructură impecabilă și suflet dezorganizat. În roman, acea societate funcționează superb tehnic, dar începe să eșueze uman. Pentru că oamenii nu au nevoie doar să primească. Au nevoie să dăruiască, să conteze, să fie chemați de ceva mai mare decât confortul propriu.

Ați trăit într-un sistem definit de lipsuri și scrieți despre unul definit de abundență. Care dintre ele produce, în realitate, mai multă deformare umană?

Mihai Baron: Lipsa deformează prin frică. Abundența poate deforma prin moleșire morală. Știți, reacționezi ca și homarul care e pus în cazan la fiert, și la început e foarte confortabil, iar pe măsură ce apa se încălzește, încet-încet, homarul continuă să suporte temperatura până când e prea târziu. Nu știu care este mai periculoasă, dar știu că amândouă pot mutila omul dacă sunt însoțite de control abuziv. În comunism, lipsa te obligă să minți, să te descurci, să suspectezi, să supraviețuiești în rețele informale. În abundența fără sens, riști să nu mai ai motiv să te depășești. Prima îți poate rupe coloana. A doua ți-o poate transforma într-o pernă. Evident, nu idealizez lipsurile. Am stat destul la cozi ca să nu le transform metafizic. Dar cred că abundența fără educație morală și fără iubire poate produce o deformare mai greu de observat, tocmai pentru că vine ambalată frumos.

Dacă în comunism controlul venea prin restricție, în lumea imaginată de dumneavoastră controlul pare să vină prin confort. Este aceeași formă de putere, doar mai subtilă?

Mihai Baron: Da, este puterea care nu te mai împinge în genunchi, ci îți oferă un fotoliu atât de comod încât uiți să te ridici. Controlul prin restricție produce revoltă, pentru că durerea este vizibilă. Controlul prin confort produce dependență, pentru că lanțul seamănă cu un abonament premium. Este o formă mai elegantă de putere și, tocmai de aceea, mai primejdioasă. Dictatura clasică îți spune „nu ai voie”. Dictatura confortului îți șoptește „de ce te-ai mai obosi?”, „știm noi ce e mai bine pentru tine”.

Este „Fericire minimă garantată” o ficțiune sau, de fapt, o proiecție destul de realistă a direcției în care mergem?

Mihai Baron: Este ficțiune, dar ficțiunea bună nu este o evadare din realitate, ci un laborator în care realitatea este accelerată. Nu spun că vom trăi exact în în lumea din „Fericire minim garantată”. Ar fi și greu, pentru că încă nu am rezolvat nici gropile din asfalt, și țevile de gaze și de apă se sparg cotidian, darămite fericirea garantată. Însă direcția există: automatizare, inteligență artificială, discuții despre venit minim universal, pierderea sensului muncii tradiționale, polarizare, singurătate. Romanul ia aceste linii și le duce mai departe în azimut, până când, culmea, devin mai vizibile. Nu este profeție. Este avertisment narativ. Iar avertismentele sunt utile tocmai pentru că încă mai putem schimba ceva.

Vă definiți ca scriitor româno-canadian. După toate aceste etape, unde se află, în mod real, centrul identității dumneavoastră?

Mihai Baron: Centrul identității mele nu mai este într-un singur loc geografic. România mi-a dat limba interioară, reflexele, umorul, m-a rănit, dar mi-a dat și o materie primă de valoare. Canada mi-a dat spațiul de reconstrucție, disciplina libertății, șansa de a deveni altceva fără să neg ce am fost. Sunt româno-canadian nu ca formulă diplomatică, ci ca realitate uneori incomodă. Când sunt în România, o parte din mine vine din Canada. Când sunt în Canada, o parte din mine rămâne în România. Acasă, pentru mine, este poate locul unde aceste două părți încetează să se certe pentru câteva săptămâni.

Ați spus că nu ați schimba nimic din parcursul dumneavoastră. Este o formă de asumare sau o concluzie la care ați ajuns greu? Dacă ați putea vorbi cu dumneavoastră cel din 1988, i-ați confirma decizia sau i-ați spune să se pregătească pentru altceva?

Mihai Baron: Este o concluzie la care am ajuns greu, nu o poză eroică făcută, cu pumnul sus, după un atentat nereușit sau simulat. Să spui că nu ai schimba nimic nu înseamnă că totul a fost bine. Înseamnă că ai înțeles că și răul a lucrat, uneori, la forma ta finală. Dacă aș vorbi cu mine cel din 1988, i-aș confirma decizia, dar i-aș spune să nu confunde libertatea cu ușurința. I-aș spune: vei fi umilit, vei munci sub capacitatea ta, vei pierde oameni, iluzii și somn. Dar vei câștiga dreptul de a-ți aparține. Și, foarte important, i-aș spune să-și păstreze umorul. Fără el, aventura ar fi încă în lacrimi.

Pe 31 mai, la ora 17:00, la Librăria Humanitas Lipscani, vă întâlniți direct cu cititorii pentru lansarea romanului „Fericire minimă garantată”. După un parcurs care merge de la experiența comunismului la o lume imaginată fără lipsuri, ce tip de reacție vă interesează mai mult: entuziasmul sau întrebările incomode?

Mihai Baron: Întrebările incomode. Entuziasmul e plăcut, desigur. Nu sunt atât de evoluat spiritual încât să mă supăr dacă cineva îmi laudă cartea. Dar întrebările incomode arată că romanul a atins ceva viu. „Fericire minimă garantată” nu este scris ca să confirme liniștitor ceea ce credem deja. Mă interesează cititorul care întreabă: dar dacă are dreptate? Sau: dar dacă exagerează? Sau, și mai bine: dar eu ce aș face într-o asemenea lume? O lansare reușită nu este una în care toată lumea pleacă de acord cu autorul. Vin la lansare să fiu confruntat, nu să fiu confirmat. Dacă pleacă cineva de acolo cu o întrebare pe care nu o avea când a intrat, am câștigat seara. Literatura, când își face treaba cum trebuie, are obligația de a pune cititorilor câteva pietricele în pantofi.