În istoria cinematografiei românești, există momente în care intuiția regizorală sfidează convențiile și dă naștere unor alegeri aparent improbabile, dar memorabile. Așa s-a întâmplat și în cazul filmului „Felix și Otilia”, realizat de regizorul Iulian Mihu, un cineast fascinat de autenticitate și de expresivitatea brută a oamenilor obișnuiți.
Încă din anii ’60, Mihu visa să aducă pe ecran romanul Enigma Otiliei, publicat în 1938 de George Călinescu. Proiectul nu a fost doar o simplă adaptare cinematografică, ci rezultatul unui dialog direct între regizor și autor. Discuțiile dintre cei doi au lăsat urme concrete: adnotări, observații și sugestii care au însoțit scenariul regizoral – un document rar, aproape un artefact cultural în sine.
Cu toate acestea, drumul de la intenție la realizare a fost anevoios. Deși filmările erau anunțate încă din 1968, primul cadru a fost tras abia în vara anului 1971, după ani de căutări și ezitări, mai ales în ceea ce privește distribuția.
O căutare febrilă: sute de candidate pentru Otilia
Personajul Otiliei, enigmatic și contradictoriu, a generat una dintre cele mai ample selecții din cinematografia românească a vremii. Peste 600 de tinere au trecut prin probe, într-un proces aproape haotic, dar revelator pentru atmosfera epocii.
În final, rolul i-a revenit actriței Julieta Szönyi, a cărei întâlnire cu regizorul a fost, după propriile mărturisiri, neașteptată și ușor tensionată. Episodul probei – cu intrarea călare pe platoul de la Buftea – a devenit între timp anecdotic, dar reflectă perfect combinația de improvizație și spontaneitate pe care Mihu o căuta.
„Întâlnirea mea cu Iulian Mihu a fost una plină de haz. Pregăteam un examen la clasă, un rol frumos, Salomeea lui Oscar Wilde. Mă schimbam şi tot observam din când în când cum cineva tot deschidea uşa, băga puţin capul, după care o închidea. Şi tot aşa. Mă enerva cumplit aşa că i-am zis nişte vorbe nu tocmai frumoase. După ce mi-am făcut rolul, care a ieşit foarte bine, am ieşit pe culoar şi am strigat:
Cine era nesimţitul care tot deschidea şi închidea uşa?!
Şi atunci l-am văzut pe Iulian Mihu, care era mereu pus pe şotii. Şi zice: «Eu eram. Ştii, eu fac un film despre Felix şi Otilia».
Da, ştiu, i-am spus, au dat toate colegele mele probă, nu mă interesează. Ce rost mai are, dacă se ştie cine joacă?!
«Nu, încă n-am ales-o pe Otilia. Dacă vrei să vii să dai şi tu o probă»
Nu, mulţumesc. Ştiu că au dat peste 600 de fete probă.
Până la urmă, la insistenţele lui, am stabilit să mă duc la Buftea. Acolo, tot aşa, era plin de fete, nici n-aveau costume pentru toate. Intrau repede câte zece, lăsau costumele, pe care le îmbrăcau alte zece şi tot aşa. Văzând că e atâta lume, am făcut o mică şmecherie.
Mai era un pic până să dau şi eu probele şi tocmai trecea un cascador călare, aşa că l-am oprit şi l-am întrebat: Îmi dai şi mie calul?. «Păi, ştii să călăreşti?». Da, am răspuns. De fapt, nu era atât şmecherie, cât teamă de cât de multă lume se afla acolo. M-am urcat pe cal şi dusă am fost în pădure.
Mihu şi ceilalţi aşteptau să vin şi, când am ajuns, mi-am făcut intrarea călare şi am trecut direct la probe. După aceea, a venit unul dintre operatori şi mi-a spus: «Aţi dat nişte probe foarte bune, o să vă chemăm şi mâine pentru o probă cu text, cu partener, mai complexă». De fapt, în prima zi nu aveai de făcut mare lucru, stăteai în faţa aparatului şi atât. Asta a fost o şansă a mea, că am văzut cum se petrece. Chiar dacă nu mi s-a cerut nimic, n-am lăsat pelicula goală, ci pur şi simplu mi-am trecut prin minte tot felul de stări, ceea ce a observat şi echipa“, şi-a reamintit actriţa Julieta Szönyi într-un interviu cu cativa ani inainte de moartea ei.
Mai mult decât talentul tehnic, regizorul era interesat de autenticitatea reacțiilor. Într-o industrie dominată de convenții teatrale, el privilegia prezența naturală, chiar și în absența experienței actoricești.
Un Felix atipic și un Pascalopol reinventat
În mod surprinzător, rolul lui Felix nu a fost atribuit unui actor consacrat, ci scenografului Radu Boruzescu. Alegerea a fost deliberată: lipsa de experiență în fața camerei genera o stângăcie autentică, potrivită personajului.
La rândul său, Sergiu Nicolaescu a acceptat rolul lui Pascalopol cu o condiție clară: reinterpretarea completă a personajului. Departe de imaginea din roman, Pascalopol devine pe ecran un aristocrat rafinat, iar finalul dramatic al personajului îi aparține în totalitate lui Nicolaescu.
Distribuția a fost completată de nume importante ale scenei românești – Gheorghe Dinică, Clody Bertola sau Gina Patrichi – dar echilibrul dintre profesioniști și neprofesioniști a rămas o marcă distinctivă a filmului.
Descoperirea neașteptată: Moș Costache, un om al străzii
Cea mai spectaculoasă decizie regizorală a fost însă alegerea interpretului pentru Moș Costache. Nu a fost vorba despre un actor, ci despre un om al străzii, Hermann Chrodower.
Apariția sa – accidentală și aproape cinematografică – a convins imediat echipa. Deși nu vorbea corect limba română și avea o prezență dificil de gestionat, Mihu a intuit potențialul expresiv al personajului. Vocea i-a fost ulterior dublată de actorul Marin Moraru, într-o interpretare considerată remarcabilă.
Chrodower, conștient de precaritatea propriei existențe, a cerut doamnelor de la costume, realizarea unui buzunar secret în haina sa, pentru a-și păstra banii în siguranță – un detaliu care spune mai mult decât orice despre granița fragilă dintre realitate și ficțiune.
Un destin similar l-a avut și Arpad Kemeny, distribuit în rolul lui Simion Tulea, descoperit întâmplător într-o casă părăsită și distribuit în rol în circumstanțe asemanatoare cu cel care il interpreta pe Mos Costache.
Fragilitatea filmului: improvizație, boală și soluții de ultim moment
Producția nu a fost lipsită de dificultăți. Îmbolnăvirea bruscă a lui Chrodower a impus soluții rapide: cascadorul Adrian Ștefănescu a fost chemat să dubleze personajul în scenele de exterior, fiind transformat fizic pentru a semăna cât mai mult cu interpretul original.
Aceste improvizații, departe de a afecta filmul, au contribuit la caracterul său aparte, la acea senzație de autenticitate imperfectă care îl diferențiază de producțiile rigide ale epocii.
Între realism și risc: moștenirea lui Iulian Mihu
Privit retrospectiv, „Felix și Otilia” nu este doar o adaptare literară, ci un experiment cinematografic. Alegerea actorilor neprofesioniști, libertatea acordată interpretării și deschiderea către întâmplare transformă filmul într-un document viu al unei epoci și al unei viziuni artistice curajoase.
Iulian Mihu a demonstrat că, uneori, adevărul cinematic nu se găsește în perfecțiune, ci în imperfecțiunea controlată – în gesturi stângace, în priviri neantrenate și în oameni descoperiți acolo unde nimeni nu s-ar fi gândit să caute.
