Cererea insistentă exprimată de Donald Trump de a integra Groenlanda în Statele Unite nu este deloc o noutate istorică. De-a lungul timpului, guvernul american a încercat în mai multe rânduri să negocieze cu Danemarca cedarea acestui teritoriu, lovindu-se constant de refuzul partenerului european, chiar și atunci când o parte a Rigsdagenului (parlamentul danez) și-a dat acordul. Inițiativa lui Trump contravine acordului semnat între cele două state în 1916 – Vestindiens traktat – prin care americanii au renunțat la orice alte pretenții asupra teritoriului polar în schimbul suveranității asupra Indiilor de Vest Daneze (astăzi Insulele Virgine).
Insulele Indiile de Vest Daneze, cunoscute drept Dansk Vestindien, erau un mic trio de insule situate în estul Caraibelor, parte a Antilelor Mici. Inițial locuite de populații arawak, siboney și kalinago (caraibi), arhipelagul a fost atins de Cristofor Columb în a doua sa călătorie. Având în jur numeroase insulițe și recife, navigatorul l-a numit „Sfânta Ursula și Cele Unsprezece Mii de Fecioare”, în trimitere la legenda martirei romano-britanice ucise de Attila împreună cu însoțitoarele sale.
Insulele Virgine: de la colonizare la vânzare
Spaniolii nu s-au stabilit acolo permanent; asemenea viitoarelor Antile Olandeze, au considerat insulele „inutile” din lipsă de bogății minerale sau agricole și le-au vizitat doar sporadic pentru a obține forță de muncă menită să compenseze prăbușirea demografică din Antilele Mari. Din 1625, coloniști englezi și olandezi au ocupat pe rând acest vid, stabilindu-se pe cea mai mare insulă, Santa Cruz, redenumită ulterior Saint Croix. Francezii au sosit și ei, iar conflictele nu au întârziat: olandezii s-au retras către Saint Martin și Saint Eustatius, francezii spre Guadelupa, deși pentru o perioadă i-au alungat pe britanici din Saint Croix. Insula a fost cedată pentru circa cincisprezece ani Ordinului Ospitalier, care însă, neputând-o valorifica economic, a abandonat-o definitiv în 1696.
Situația l-a determinat pe regele danez Christian al V-lea să profite de Tratatul de la Copenhaga din 1670 cu Marea Britanie, care permitea Danemarcei să colonizeze insule caraibiene nelocuite. Danezii s-au stabilit pe Saint Thomas, iar în 1718 au anexat și Saint John (unde avea să locuiască pentru câțiva ani Robert Oppenheimer). Cincisprezece ani mai târziu, la inițiativa Companiei Daneze a Indiilor de Vest, au cumpărat Saint Croix de la francezi, iar Jomfruøerne au devenit oficial De dansk-vestindiske øer – Indiile de Vest Daneze.
Economia lor s-a bazat în principal pe cultivarea zahărului și producția de rom, completate de bumbac, indigo și tutun. În 1754, Coroana a preluat controlul direct, după ce compania a intrat în faliment. În timpul războaielor napoleoniene, Danemarca s-a aliat cu Franța, iar britanicii au ocupat insulele, restituindu-le în 1815 prin Tratatul de la Paris, în schimbul Heligolandului.
Interesul american și negocierile eșuate
Sistemul economic depindea de munca sclavilor. Între 1733 și 1734 a izbucnit o revoltă majoră, urmată de alte paisprezece până în 1776; în munți s-a format chiar o comunitate maroon numită Maroonberg. Se estimează că anual erau aduși aproximativ 3.000 de sclavi, ajungându-se la circa 100.000 de persoane în această condiție până în 1838, deși comerțul cu sclavi fusese interzis în 1803. În 1848 s-a proclamat abolirea, inițial progresivă, fapt care a generat o nouă revoltă; guvernatorul a decretat emanciparea definitivă, fiind ulterior judecat la curte marțială la presiunea proprietarilor.
Consecința imediată a fost colapsul economic: zahărul produs aici nu putea concura cu cel din alte colonii, afectând și finanțele Danemarcei. Statele Unite au început atunci să manifeste interes pentru insule, văzând în ele porturi strategice pentru consolidarea prezenței în Caraibe. Negocierile au debutat în 1866 sub conducerea secretarului de stat William H. Seward, temător că Prusia sau Austria ar putea anexa arhipelagul după înfrângerea Danemarcei în războiul pentru ducate (al Doilea Război Schleswig).
În 1867, după un referendum local și aprobarea Rigsdagenului, Saint Thomas și Saint John au fost vândute pentru 7,5 milioane de dolari, dar Senatul american a refuzat ratificarea din cauza dezastrelor naturale (uragan și tsunami cu incendii devastatoare), a contextului Războiului Civil și a conflictului politic cu președintele Andrew Johnson. Termenul-limită din 1871 a expirat fără rezultat. Subiectul a reapărut în 1898, când s-a zvonit că Germania este interesată.
Un agent danez, Walter Christmas, a încercat ulterior să faciliteze o vânzare, iar SUA au oferit 3,5 milioane de dolari pentru cele trei insule. În 1902 s-a ajuns la un nou acord, ratificat de Congres, dar respins de Landstinget (camera superioară daneză), pe motiv că nu erau garantate drepturile locuitorilor; s-a spus și că împăratul Wilhelm al II-lea ar fi influențat opoziția conservatoare.
Între 1911 și 1912 negocierile au fost reluate fără succes. Izbucnirea Primului Război Mondial le-a intensificat: SUA se temeau că Danemarca ar putea fi invadată de Germania, permițând instalarea de baze submarine în Caraibe, mai ales după scufundarea Lusitaniei. Canalul Panama fusese inaugurat recent, iar controlul arhipelagului devenea strategic.
În 1916, ministrul danez Constantin Brun și secretarul de stat Robert Lansing au semnat tratatul de vânzare pentru 25 de milioane de dolari. Populația insulelor și opinia publică daneză au susținut tranzacția. Saint Croix, inițial exclusă, a fost inclusă cu acordul Franței. Pe 17 ianuarie 1917, președintele Woodrow Wilson a ratificat convenția, iar două luni mai târziu regele Christian al X-lea a procedat la fel. Arhipelagul a devenit United States Virgin Islands. Water Island, aflată în proprietate privată din 1905, a fost cumpărată abia în 1944.
Clauza Groenlanda: o concesie strategică
Achiziția s-a dovedit însă puțin rentabilă economic, insulele rămânând dependente în principal de turism și de valoarea lor strategică – azi mult diminuată. Mai important, tratatul conținea o secțiune explicită privind Groenlanda: SUA declarau că nu se vor opune extinderii intereselor politice și economice daneze asupra insulei.
Groenlanda, sau Kalaallit Nunaat, este a doua insulă ca mărime din lume, cu peste două milioane km², trei sferturi acoperite de gheață. Populată din mileniul al III-lea î.Hr., a fost colonizată în secolul al X-lea de vikingul Erik cel Roșu și a ajuns ulterior sub coroana daneză. După Primul Război Mondial, SUA au revendicat anumite drepturi asupra nordului Groenlandei, invocând explorările lui Charles Francis Hall și Robert Peary, dar au prioritizat Insulele Virgine.
Robert Lansing a încercat includerea Groenlandei în tratatul din 1917, însă a prevalat pragmatismul: finalizarea rapidă a tranzacției caraibiene. Clauza privind Groenlanda este considerată de mulți experți un angajament obligatoriu; încălcarea sa ar putea pune sub semnul întrebării legitimitatea suveranității americane asupra Insulelor Virgine.
În 1933, Curtea Permanentă de Justiție Internațională a decis în favoarea Danemarcei într-un litigiu cu Norvegia privind Groenlanda. În 1940, Germania a ocupat Danemarca, iar în 1941 SUA au intervenit în Groenlanda pentru a preveni o ocupație nazistă, construind baze și distrugând stații meteorologice germane. În 1946, Washingtonul a oferit 100 de milioane de dolari pentru cumpărarea insulei, dar Copenhaga a refuzat, considerând-o parte integrantă a regatului.
În 1951 s-a semnat un acord de apărare în contextul Războiului Rece. Au fost instalate baze suplimentare, inclusiv proiectul secret Iceworm, care prevedea lansatoare nucleare subterane – dezvăluit abia în 1997 și niciodată finalizat. În 1953, Groenlanda a devenit oficial un amt (comitat) al Danemarcei, iar ulterior a obținut autonomie extinsă (1979, 2005), părăsind Comunitatea Europeană în 1985.
La începutul lui 2026, Donald Trump a readus în discuție ideea integrării Groenlandei, invocând resursele sale minerale (cupru, grafit, niobiu, titan, rodiiu și pământuri rare precum neodimul și praseodimul) și considerente strategice. S-a vorbit despre cumpărare, compensații sau alte forme de presiune diplomatică. Subiectul a dispărut temporar din prim-plan, lăsând loc speculațiilor privind un posibil acord vag – dar pentru cât timp?
