Pielea de culoare albă a avut statutul său privilegiat în istorie, dar obținerea și păstrarea ei putea fi de-a dreptul otrăvitoare. O varietate de produse erau utilizate în acest scop, printre care şi arsenicul şi mercurul alb. Multe femei s-au intoxicat, iar altele au murit în urma aplicării unor astfel de mixturi cosmetice.
Elizabeta I a Angliei, cunoscută drept Regina Fecioară, însăşi folosea frecvent mercurul alb în ceea ce s-a impus mai apoi ca „măşti ale tinereţii” reginei. Paloarea era asociată cu tinereţea, deci cu virginitatea. Oricum, folosirea cosmeticelor dădea posibilitatea ascunderii vârstei reale. Niciun preţ nu era prea mare când venea vorba de frumuseţe astfel că nici metoda „lăsării sângelui” din venă nu a fost ocolită. Puţine aristocrate luau în considerare faptul că multe dintre „soluţiile de înfrumuseţare” erau de-a dreptul otrăvuri, întrucât conţineau arsenic şi plumb. În timp, folosirea lor ducea la orbire, la paralizia muşchilor feţei şi la pierderea părului.
Unele îşi frecau pielea cu ceruză – un amestec periculos de plumb şi oţet, folosit deobicei la preparea vopselei. Ele au fost sfătuite de învăţaţii timpului să folosească substanţe mai puţin periculoase, precum albuşul de ou, alaunul, sau cenuşa. Unele femei foloseau creta, iar altele au experimentat chiar şi amestecuri de urină animală. Cea mai periculoasă metodă era utilizarea lipitorilor, pentru a le suge sângele de pe faţă şi a obţine astfel culoarea de piele dorită.
Un caz celebru de otrăviere este cel al lui Diane de Poitiers, care timp de mulți ani a băut un elixir al tinereții veșnice – se pare o licoare pe bază de aur. Ar mai fi de spus că o boală mortală în epoca victoriană ajunsese să fie de invidiat. Femeile admirau victimele tuberculozei pentru silueta lor subţire, culoarea palidă a pielii, ochii strălucitori şi obrajii îmbujoraţi. A muri de tuberculoză li se părea un mod romantic, interesant şi afectuos de a-ţi pierde viaţa.
