„Mai mare decât Marea Piramidă din Giza.
Cea mai mare după Pentagon.
De 4 ori cât Luvrul.
De 7 ori cât Versailles.
De 3.000 ori mai mare decât orice altă clădire din București.
Cea mai grea clădire din lume.
Cea mai scumpă.”
Casa Poporului se numără printre cele mai controversate edificii arhitecturale, fiind admirată și detestată în egală măsură de români și de străini. Dimensiunile sunt copleșitoare, dar eforturile, mai ales sacrificiile din spatele construirii ei, sunt și mai și. Pentru turiștii străini, Casa Poporului poate fi o curiozitate monstruoasă, o construcție uimitoare, o ciudățenie. Pentru români, Casa Poporului e o rană încă deschisă.
„Cine” e Casa Poporului?
Menită să depășească în dimensiuni și bogăție cele mai importante și cunoscute construcții ale umanității, Casa Poporului a fost realizată după chipul și asemănarea lui Nicolae Ceaușescu, pentru orgoliul lui Nicolae Ceaușescu, în slujba lui Nicolae Ceaușescu, după ideile (sau lipsa de idei a) lui Nicolae Ceaușescu. Fiecare detaliu trebuia să fie pe placul dictatorului.
„La o vizită, el a susținut că unele flori care decorau coloanele din interiorul clădirii nu erau egale… A ordonat cuiva să se urce pe o scară și să le măsoare. Şi astfel s-a văzut că o floare era cu un centimetru mai mică decât celelalte. Coloanele au fost refăcute.”
… sau:
„Marea scară de marmură, pe care urma să descindă Ceaușescu, scund de statură, în întâmpinarea oaspeților, a fost dărâmată și construită de 7 ori, ca să fie după gustul și pasul lui.”
Sub pretextul distrugerilor provocate de cutremurul din 1977, Nicolae Ceaușescu decide să dea Bucureștiului o nouă înfățișare. A lui! Să transforme Capitala într-un autoportret, drept pentru care Bucureștiul ajunge să poarte, pe șoptite, numele de Ceaușima. Cuplul Ceaușescu se implică direct în planurile de construcție, Nicolae și Elena fiind cei care trebuie să-și dea acordul asupra oricărui detaliu de construcție, cei care fac sute de vizite pe șantier, cei care tratează macheta Casei Poporului realizată de arhitecți ca pe o jucărie pe ale cărei componente le mută de colo-colo cu aer de specialiști tehnici și geniali artiști.
„În Sala sporturilor Giulești s-a montat o instalație nemaivăzută în lume. Întrucât ambele «genii ale Carpaților» nu pricepeau o iotă din planurile de urbanism, s-a migălit cu imensă trudă la macheta 1/1000 a întregului perimetru central al Bucureștiului, cu străzile, blocurile și monumentele importante redate în relief și cu anumite detalii, din polistiren. Peste această machetă, de 20×20 m, ce semăna cu un uriaș podium de box, s-a confecționat un pod rulant acționat electric, de pe care tovarășul și tovarășa apăsau pe butoane și, amuzați, se plimbau înainte și înapoi, înarmați cu niște baghete lungi din vârful cărora se nășteau indicațiile… De pe podețul umblător cei doi se târguiau pentru a stabili «cele mai judicioase soluții arhitecturale și urbanistice» ale noului București…
Se juca șah și țintar pe harta orașului. Ceaușescu muta biserici pe machetele ce i se prezentau, distrugea cartiere întregi cu ușurința mișcării pionilor și nebunilor pe tabla de șah.”
Distrugeri, demolări, disperare
Construcția Casa Poporului se întinde pe o suprafață de câțiva kilometri, ceea ce înseamnă cartiere șterse de pe fața pământului, clădiri demolate, bucureșteni alungați din propriile case. Cândva, pe locul actualei Casa Poporului a existat un alt oraș. La ordinul Ceaușeștilor, a dispărut fără urmă. S-a lucrat rapid: oamenii au avut termen doar 48 de ore să se mute din casele lor în blocurile comuniste încă neterminate, luând cu ei în doar acest răstimp bunuri agonisite de-a lungul întregii vieți. Apoi casele au fost puse la pământ. Au dispărut construcții istorice, case cu curți, străzi pietruite: cartierul Uranus, mănăstirea Mihai Vodă (zidită chiar de voievod la 1594), mănăstirea Văcărești, străzile cochete din zona Parcului Izvor etc.
„Am fost evacuați. Au început să scoată tocurile de la uși și ferestre. Mă uitam la clădire, era ca un craniu gol. Scopul lor: toată lumea la cutia de beton! Scopul real era omogenizarea societății românești, să nu mai fim diferiți unul de altul, să nu mai avem casele și intimitatea noastră, fiecare să fim în același tip de apartamente. Prin vizetă eu mă uit pe culoar, dacă vreau să spionez, văd cine intră la vecinul meu și el poate să facă același lucru. Era controlul populației – controlul prin robinet. În casa mea puteam să mă încropesc, să mă încălzesc, să aduc ceva lemne, rumeguș, mă aranjam. Aici nu, el îmi închide gazul, apa caldă, lumina de câte ori vrea sau o raționalizează – sunt la îndemâna lui.”
Legende și sânge
Sacrificiile umane au mers până la capăt: vieți nimicite, sub forma accidentelor de muncă, dar și a sinuciderii celor cărora le-au fost demolate casele sub ochii lor. Din numărul celor uciși pe șantiere au rămas doar legende – oameni zidiți în pereți, azvârliți în puțuri, striviți sub buldozere.
„Umblă legenda, care nu-și vedea de treabă ajungea, mort-viu, aruncat în puțuri – cu explicația că era beat pulbere. Și tânărul înghițit din greșeală în cofrag, în betonul fierbinte. El acolo a rămas, zidit la intrare. Era în Postul Paștelui. Poveste adevărată. Ai auzi și azi glasul băiatului în zid, ca la Ana lui Manole, de n-ar fi atâta zgomot.”
Rezultatul: o casă a nebuniei
Dacă Revoluția din decembrie 1989 nu ar fi izbucnit și Ceaușescu ar fi avut timp să-și ducă planurile până la capăt, Casa Poporului ar fi devenit o construcție aptă să înfrunte Apocalipsa. Dictatorul prevăzuse deja construirea unui buncăr antiatomic sub această enormă clădire, buncăr în care el și familia să supraviețuiască (probabil la nesfârșit) oricărui cataclism nuclear.
„O incintă cu pereți groși de 1,5 metri, acoperiți cu o placă de eclatare, care nu poate fi penetrată de radiații. Sala principală urma să fie dotată cu o masă mare în mijloc și, pe pereți, cu un sistem de hărți ale României, în relief. Pentru ventilație s-au adus pompe suedeze, cu filtre speciale, care au fost încastrate în pereți. Existau 12 camere mari cu filtre de rezervă, stivuite pe rafturi. … aproximativ 20 de kilometri de tuneluri au fost realizate în așa fel încât să se poată circula prin ele cu mașini cu motor electric.(…) … Ceaușescu voia să umble cu mașina pe sub București…”
Ca și cum Ceaușescu se pregătea să devină nemuritor, iar Casa Poporului avea să-i asigure nemurirea…
În loc de încheiere: Casa Poporului este astăzi considerată simultan cea mai frumoasă și cea mai urâtă clădire din București. Deci, a meritat efortul?
Pasajele sunt preluate din cartea „Cifre în delir. Casa Poporului” de Ioana Ieronim, carte apărută la Editura Vremea.