O descoperire care părea să rescrie istoria ultimilor mamuți ai lumii s-a transformat într-un mister complet diferit. După mai bine de 70 de ani petrecuți într-un muzeu din Alaska, fosilele considerate vertebre de mamut s-au dovedit a aparține unor balene, ridicând întrebări despre cum au ajuns acestea la sute de kilometri de ocean.

Timp de peste 70 de ani, câteva oase păstrate într-un muzeu din Alaska au fost considerate una dintre cele mai interesante descoperiri paleontologice din regiune. Proveneau, se credea, de la un mamut lânos și promiteau să rescrie ultimele capitole din istoria dispariției acestei specii emblematice a Epocii Glaciare.

Dar atunci când cercetătorii au decis să le supună unor analize moderne de radiocarbon și ADN, povestea a luat o întorsătură neașteptată, scrie Science Alert.

Fosilele nu aparțineau unui mamut.

Nu proveneau nici măcar de la un animal terestru.

În realitate, ele aparțineau unor balene.

Iar această concluzie a deschis un nou mister: cum au ajuns rămășițele unor mamifere marine într-o regiune aflată la peste 400 de kilometri de cea mai apropiată coastă?

O descoperire făcută în inima fostei Beringii

Povestea începe în anul 1951, când arheologul și naturalistul Otto Geist explora interiorul statului Alaska.

În timpul unei expediții desfășurate într-o zonă care făcea parte din vechea Beringie – uriașa regiune care lega odinioară Asia de America de Nord în timpul ultimelor ere glaciare – acesta a descoperit mai multe vertebre de dimensiuni impresionante.

Contextul părea clar.

Regiunea era cunoscută pentru numeroasele descoperiri de megafaună pleistocenă. Mamuți lânoși, bizoni uriași și alte animale dispărute erau frecvent scoase la lumină de eroziune sau de lucrările de teren.

Dimensiunea oaselor și locul în care au fost găsite l-au determinat pe Geist să concluzioneze că aparțineau unui mamut lânos (Mammuthus primigenius).

Fosilele au fost transportate la Muzeul Nordului al Universității din Alaska, unde au rămas depozitate și aproape uitate timp de mai bine de șapte decenii.

Descoperirea care ar fi putut schimba istoria mamuților

În ultimii ani, muzeul a început un amplu program de reevaluare a colecțiilor sale istorice folosind metode moderne de cercetare.

Printre piesele analizate s-au aflat și presupusele vertebre de mamut descoperite de Otto Geist.

Rezultatele datării cu radiocarbon au produs imediat surpriză.

Oasele aveau doar între 2.000 și 3.000 de ani vechime.

Această cronologie nu avea sens.

Potrivit consensului științific actual, majoritatea populațiilor de mamuți lânoși au dispărut în urmă cu aproximativ 13.000 de ani. Doar câteva grupuri izolate au supraviețuit pe insule arctice până acum circa 4.000 de ani.

Dacă oasele descoperite în Alaska ar fi aparținut într-adevăr unui mamut și dacă datarea era corectă, cercetătorii s-ar fi aflat în fața unei descoperiri extraordinare.

Ar fi fost cele mai recente fosile de mamut identificate vreodată.

„Fosile de mamut datând din Holocenul târziu în interiorul statului Alaska ar fi reprezentat o descoperire extraordinară”, au explicat biochimistul Matthew Wooller și colegii săi într-un studiu publicat la sfârșitul anului 2025.

O asemenea descoperire ar fi obligat specialiștii să regândească ultimele faze ale existenței mamuților în America de Nord.

Primele semne că ceva nu era în regulă

Înainte de a rescrie istoria dispariției mamuților, cercetătorii au decis să verifice mai atent identitatea fosilelor.

Primele indicii au venit din analiza chimică a oaselor.

Valorile izotopilor de azot-15 și carbon-13 erau neobișnuit de ridicate pentru un erbivor terestru.

Mamuții se hrăneau cu ierburi și plante de stepă. În mod normal, oasele lor păstrează o semnătură chimică specifică mediului continental.

Exemplarele analizate prezentau însă caracteristici întâlnite frecvent la animalele marine.

Cu alte cuvinte, aceste oase păreau să provină de la un animal care trăise în ocean.

Pentru cercetători, acesta a fost momentul în care întreaga poveste a început să se schimbe.

ADN-ul care a rezolvat un mister și a creat altul

Pentru a obține un răspuns definitiv, echipa a apelat la analiza ADN-ului antic.

Trecerea timpului degradase complet ADN-ul nuclear, însă cercetătorii au reușit să extragă fragmente de ADN mitocondrial.

Compararea acestora cu bazele de date genetice moderne a oferit un rezultat surprinzător.

Fosilele proveneau de la două specii de balene.

Analizele au indicat afinități genetice cu balena nord-pacifică (Eubalaena japonica) și cu balena minke comună (Balaenoptera acutorostrata).

Astfel, presupusul mamut s-a dovedit a fi, în realitate, o balenă.

Sau, mai exact, două balene diferite. Misterul datării fusese rezolvat. Dar imediat a apărut o nouă întrebare.

Cum au ajuns balenele în interiorul statului Alaska?

Dacă oasele proveneau de la balene, explicația părea imposibilă. Locul descoperirii se află la peste 400 de kilometri de cea mai apropiată coastă.

Cum ar putea ajunge acolo rămășițele unor mamifere marine uriașe?

Cercetătorii au formulat mai multe ipoteze. Prima sugerează că balenele ar fi pătruns accidental pe căi navigabile antice și ar fi ajuns în interiorul continentului.

Totuși, scenariul este considerat puțin probabil. Dimensiunile uriașe ale acestor cetacee și caracteristicile râurilor din regiune fac dificilă o asemenea călătorie.

Deși astfel de cazuri sunt rare, istoria consemnează situații în care balene au ajuns accidental în estuare și sisteme fluviale.

O posibilă explicație umană

O altă ipoteză îi implică pe oamenii care au locuit regiunea.

Este posibil ca populații preistorice să fi transportat oasele de balenă din zonele de coastă către interiorul continentului.

În multe culturi nordice, oasele cetaceelor erau utilizate la construcții, unelte sau ritualuri.

Exemple similare sunt cunoscute în alte regiuni ale lumii.

Totuși, până în prezent, nu există dovezi clare că un asemenea transport a avut loc în interiorul Alaskăi.

Sau a fost doar o eroare?

Cea mai prozaică explicație este și una dintre cele mai plauzibile.

Otto Geist a colectat mii de exemplare din numeroase regiuni ale Alaskăi și le-a donat muzeului în anii 1950.

În deceniile care au urmat, este posibil ca unele etichete să fi fost confundate sau ca anumite informații să fi fost asociate greșit cu fosilele.

Dacă acest lucru s-a întâmplat, oasele ar fi putut proveni inițial dintr-o zonă de coastă și să fi fost catalogate ulterior drept descoperiri din interiorul statului.

Un mister care s-ar putea să nu fie rezolvat niciodată

În prezent, cercetătorii nu pot spune cu certitudine care dintre ipoteze este corectă.

Ceea ce părea o descoperire revoluționară despre ultimii mamuți ai lumii s-a transformat într-o poveste despre limitele cunoașterii și despre surprizele pe care le ascund încă muzeele.

În același timp, cazul demonstrează cât de importante sunt noile tehnologii pentru reinterpretarea colecțiilor istorice.

Fără ADN-ul antic și fără analizele moderne de izotopi, fosilele ar fi continuat să fie considerate rămășițe de mamut. În schimb, ele au devenit protagonista unui alt mister.

Un mister care începe cu două balene și se termină într-o regiune aflată la sute de kilometri de ocean.

Poate că răspunsul nu va fi aflat niciodată.

Dar un lucru este sigur: aceste oase nu vor mai fi niciodată considerate ultimii mamuți ai Alaskăi.