Insula Ada Kaleh, odinioară o prezență exotică și aproape legendară pe cursul Dunării, a reprezentat timp de secole un spațiu de confluență între Orient și Occident. Situată în apropierea Orșova, insula păstra până în secolul al XX-lea o atmosferă otomană autentică, cu străduțe înguste, miros de cafea turcească și o comunitate musulmană bine închegată, rămasă ca o relicvă vie a dominației imperiale. Fortificațiile sale, ridicate și refăcute de-a lungul timpului de Imperiul Otoman și de Imperiul Habsburgic, mărturiseau importanța strategică a locului, dar și zbuciumul istoric care a marcat regiunea.

Impresiile de călătorie din presa vremii surprind fidel această lume aparte, aflată deja în declin la începutul secolului XX. În 1913, ziarul Drapelul descria insula ca pe un spațiu izolat, unde tradiția și precaritatea coexistau într-un echilibru fragil:

„Brațele vânjoase ale unui turc cărunt, cu un barbișon ascuțit, cu o față arămie și cu turban pe cap, ne trec peste Dunărea liniștită și veșnic tulbure. O cărare îngustă, pardosită cu cărămidă arsă, duce în interiorul insulei. E strada principală. Drum, urme și zgomot de trăsuri, nicăieri. Nici măcar galițe nu se văd. Zidurile puternicei fortărețe de pe vremuri sunt rău slăbite de nenumăratele atacuri și furtuni ale trecutului și bine încolțite de dintele vremii. Casele — în mare parte de lemn — sunt micuțe și trădează o mare mizerie. Dealungul străzilor băieți în haine pestrițe de culori strigătoare cerșesc «parale» ghiaurilor vizitatori. Pe câte o măsuță îngustă își desfac și oferă cei mai mulți marfa lor: ilustrate, tutun, rahat și cafea turcească. Comerțul intermediator e unicul izvor de câștig și existență pentru locuitorii insulei. Soarele se ridicase bine deasupra munților. Nici zefirul nu mișca frunzele. Căldura devenise insuportabilă. Intrăm în moschee pe niște trepte închise cu o ușiță de lătezi, care se închidea automatic de greutatea unei pietre legate de o funie. Padimentul e acoperit cu covoare scumpe, pe care însă nu poți călca cu încălțămintea obișnuită decât numai în pantofi, care se servesc în tinda bisericii. Altarul e îndreptat către Mecca. Peretele de către sud, care înlocuiește iconostasul nostru, e plin cu tablouri religioase. Între acestea și piatra neagră (Keblah) din vestitul templu Kaaba din Mecca, unde e dator să peregrineze fiecare musulman cel puțin o dată în viața sa. În partea opusă altarului deasupra intrării sunt galeriile pentru femei. Iar jos se adună bărbații și anume umăr lângă umăr, având și ei la rugăciune îngenuncherea ca la noi; iar atunci când sunt cetiri din Coran, evanghelia islamului, șed jos cu picioarele încrucișate. Lângă moschee, în același edificiu, e școala. Școală poporală cu 4 clase și școală civilă cu 2 clase. Ne surprinde vioiciunea elevilor și proveniența profesorilor. Sub conducerea d-lui director, aflăm din gura elevilor, rupți de la patria lor, despre ultimele evenimente petrecute în Balcani, și deși nu înțelegem decât numai numirile, totuși putem observa din expresia feței și modulațiunea vocii durerea sfâșietoare și deprimarea aproape de desperare, la rostirea numirilor Ceatalgea, Adrianopol etc. Iar un bătrân încărunțit ne spunea cu ochii scăldați în lacrimi: «Dacă am avea puști, d-le! Dar așa s-a dus Rumelia, s-a dus Macedonia, ce mai putem noi face săracii din Ada- Kaleh!». Vedeai din ochii lui scânteietori și auzeai din vocea lui tremurândă tradiția războinică a unui popor de eroi cu un trecut glorios.”
(Sursă: Drapelul, Anul XIII, Nr. 68, 18 iunie (1 iulie) 1913), conform Institutului de Studii Sud-Est Europene

Această mărturie surprinde nu doar exotismul insulei, ci și drama unei comunități aflate între lumi și epoci. După intrarea în componența României în urma Primului Război Mondial, Ada Kaleh a continuat să-și păstreze specificul oriental, devenind o atracție turistică unică. Destinul său avea însă să fie pecetluit în anii ’60–’70, odată cu construcția barajului de la Porțile de Fier, când insula a fost acoperită definitiv de ape, iar locuitorii ei au fost strămutați. Astăzi, Ada Kaleh supraviețuiește doar în amintiri, fotografii și paginile îngălbenite ale presei de altădată, ca un simbol al unei lumi dispărute.