Timp de peste un deceniu, un schelet din epoca romană, descoperit în sudul Angliei, a fost subiectul unor dezbateri intense legate de migrație, identitate și limitele științei arheologice. Un studiu recent sugerează însă că așa-numita „Femeie de la Beachy Head” nu a fost o imigrantă venită de departe, ci o localnică din Britania romană.
Rămășițele, vechi de aproximativ 2.000 de ani, au fost redescoperite într-o cutie aflată la Primăria din Eastbourne în anul 2012. O etichetă scrisă de mână indica faptul că scheletul fusese recuperat în apropierea falezelor de la Beachy Head în anii 1950, deși nu există niciun raport de săpătură care să documenteze această descoperire. Datarea cu radiocarbon a arătat ulterior că femeia a murit între anii 129 și 311 d.Hr., în perioada dominației romane în Britania.
Analizele științifice inițiale s-au concentrat pe măsurătorile scheletului, sugerând o posibilă origine subsahariană. Această ipoteză a atras o atenție publică considerabilă, ajungând chiar să fie inclusă în expoziții muzeale, unde femeia era prezentată drept una dintre cele mai vechi persoane de origine africană descoperite în Britania. Cercetări ADN ulterioare, nepublicate, au sugerat o posibilă origine mediteraneană, inclusiv o legătură cu Cipru, însă datele genetice disponibile la acel moment erau fragmentare și neconcludente.
Noul studiu, realizat de cercetători de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, în colaborare cu University College London, a utilizat tehnici avansate de secvențiere a ADN-ului antic, inexistente în urmă cu un deceniu. Prin extragerea unei cantități mult mai mari de ADN de înaltă calitate, cercetătorii au reușit să încadreze descendența ei într-un cadru genetic mai larg al perioadei romane.
Rezultatele arată că ADN-ul ei este cel mai apropiat de cel al indivizilor din mediul rural din sudul Britaniei în perioada romană și de populațiile moderne din Anglia. Nu există urme de ascendență subsahariană sau mediteraneană recentă. Analizele izotopice ale dinților și oaselor indică faptul că primii ani ai vieții i-a petrecut pe coasta de sud a Britaniei, iar tiparele sale de mobilitate sunt similare cu cele ale altor persoane locale din aceeași perioadă.
Există și alte dovezi bioantropologice care ajută la reconstituirea vieții sale. Avea între 18 și 25 de ani în momentul morții și o înălțime de puțin peste 1,5 metri. Prezenta o rană vindecată la unul dintre picioare, semn că supraviețuise unei leziuni grave mai devreme în viață. Dieta sa, identificată prin urmele chimice păstrate în oase, era bogată în fructe de mare, sugerând că a trăit într-o zonă de coastă.
Cu ajutorul metodelor moderne de criminalistică, echipa a putut face și predicții noi privind trăsăturile ei faciale, inclusiv posibilitatea de a fi avut ochi albaștri, păr deschis la culoare și o pigmentație intermediară a pielii. Aceste rezultate au dus la actualizarea reconstrucției sale faciale digitale.
Însă nu este vorba doar despre rezolvarea unui mister istoric; studiul evidențiază și modul în care interpretarea științifică se poate schimba pe măsură ce metodele de cercetare evoluează. Povestea Femeii de la Beachy Head s-a transformat dintr-o narațiune despre migrație îndepărtată într-una mult mai locală, oferind o imagine mai exactă a vieții din Britania romană.
