În inima orașului Iznik, vechea Niceea a Antichității, arheologii turci au dezvelit recent unul dintre cele mai impresionante mozaicuri descoperite în ultimii ani în Asia Mică. Ascuns vreme de peste un deceniu sub o stradă rezidențială, decorul policrom din secolul al III-lea d.Hr. aduce o perspectivă nouă asupra artei romane provinciale și asupra mitologiei locale.
O descoperire amânată de timp
Mozaicul a fost descoperit întâmplător în 2014, în timpul unor lucrări utilitare din cartierul Beyler Mahallesi. În urma unei rupturi în stratul de pământ, muncitorii au observat o mică secțiune de față realizată din tessere multicolore — suficient cât să oprească lucrările și să atragă atenția autorităților.
A urmat un lung proces administrativ. Terenul a trebuit expropriat, iar permisele de săpătură obținute, astfel că lucrările arheologice propriu-zise au început abia în 2024, sub coordonarea Direcției Muzeului din Iznik. De atunci, zona s-a transformat într-unul dintre cele mai active șantiere arheologice din regiune.
O pardoseală romană de peste 50 de metri pătrați
Pe măsură ce straturile superioare au fost îndepărtate cu grijă, arheologii au scos la lumină o porțiune de 50 de metri pătrați dintr-o amplă podea mozaicată. Stilul, materialele și obiectele descoperite în asociere cu decorul situează ansamblul în secolul al III-lea d.Hr., perioada în care Niceea era un centru urban prosper al Asiei Mici romane.
Compoziția este împărțită în trei panouri mari, încadrate de o bordură decorată cu rodii și frunze de iederă — simboluri ale fertilității, abundenței și protecției divine. Deși elementele arhitecturale ale clădirii au fost în mare parte distruse de timpul și reconstrucțiile ulterioare, mozaicul în sine a supraviețuit surprinzător de bine, cu culori vibrante și detalii remarcabil de precise.
Primele analize sugerează că mozaicul a decorat fie o clădire publică, fie o reședință privată de rang înalt, sau chiar un complex de băi, având în vedere temele recurente legate de apă.
Mitologia locală, zugrăvită în tessere
Unul dintre panourile principale înfățișează o zeiță a abundenței, ținând un coș cu fructele cultivate tradițional în regiunea Iznikului. În jurul ei se află personaje mitologice, modele geometrice și inscripții parțial conservate, a căror interpretare va face obiectul unor studii epigrafice ulterioare.
Însă capodopera ansamblului se găsește în panoul central. Aici, Lacul Iznik — cunoscut în Antichitate sub numele de Askania — este personificat ca o femeie.
Figura are trăsături simbolice clare: părul curgător, asemănător algelor, o coroană compusă din clești de crab și o linie a gâtului stilizată în forma valurilor. Această reprezentare, afirmă arheologul Yusuf Kahveci, „transformă lacul din element geografic în entitate vie, integrată în imaginarul comunității”.
Personificarea apelor era frecventă în iconografia romană, dar precizia locală și calitatea execuției fac din mozaicul de la Iznik o piesă unică.
Un sit care concentrează peste o mie de ani de istorie
Săpăturile au arătat că zona a fost ocupată continuu timp de mai bine de un mileniu. Sub și peste mozaicul roman au fost identificate structuri din epocile târzie romană, bizantină și medievală timpurie, precum și ceramică otomană, semn al unei locuiri neîntrerupte.
În total, aproximativ 350 de metri pătrați au fost cercetați până acum, dar arheologii cred că mozaicul se continuă dincolo de zona deschisă. Prezența unor motive reprezentând sandale lângă un prag sugerează existența unei intrări monumentale, ceea ce indică o clădire cu dimensiuni considerabile, încă parțial ascunsă sub infrastructura modernă.
O operă de artă care rescrie trecutul Niceei
Mozaicul din Iznik nu este doar o descoperire spectaculoasă, ci și o sursă valoroasă pentru înțelegerea vieții culturale din Niceea romană. Prin personificările sale și prin calitatea artistică, aduce o mărturie rară despre modul în care locuitorii Antichității percepeau natura și pământul pe care trăiau.
Pe măsură ce cercetările continuă, specialiștii consideră că această descoperire ar putea deveni una dintre cele mai importante piese de patrimoniu ale Turciei moderne, contribuind la reconstituirea identității unui oraș care, de-a lungul secolelor, a aparținut succesiv romanilor, bizantinilor, selgiucizilor și otomanilor.
