Cum am ajuns de la vița lui Ștefan cel Mare la vinul industrial: istoria pe care nu o învață nimeni la școală

Înainte ca bruma să lase urme sidefii pe boaba de strugure, înainte ca dealurile de azi să fie îmbrăcate în rânduri ordonate de vie, strămoșii noștri culegeau ciorchinii urcându-se în copaci, acolo unde vrejurile sălbatice se încolăceau pe trunchiuri bătrâne. Via românească are, așadar, o istorie mai veche decât satele și cetățile care aveau să-i crească în jur.

De fapt, povestea vinului pe aceste meleaguri își are prima filă scrisă încă din epoca Pontului Euxin. În anul 786 î.Hr., grecii au adus aici amfore pline cu vin și au plecat cu corăbiile încărcate de grâne. Câțiva secole mai târziu, coloniștii din Milet întemeiau așezări pe litoral și sădeau vițe în jurul cetăților Callatis, Histria și Tomis. Templul lui Dionysos de la Callatis și amforele păstrate astăzi în muzeele noastre mărturisesc această veche alchimie dintre om și rodul viei.

În zidurile bisericii de la Istria au fost găsite nu mai puțin de 52 de amfore grecești, pecetluind o continuitate impresionantă: vinul a curs la mesele coloniștilor, s-a stins în rituri religioase și s-a ridicat în pomenirea morților, fiind, în credința străveche, singura băutură băută deopotrivă de vii și de cei trecuți dincolo.

Poetul exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso, nu putea trece indiferent pe lângă această cultură: „Toamna stă mânjită de mustul de struguri”, scria el, fascinant de familiar cu aromele ținutului.

Vița nobilă a Moldovei — darul lui Matia Corvin pentru Ștefan cel Mare

În Evul Mediu, vinul avea rang domnesc. Curțile voievodale din Țara Românească și Moldova dețineau podgorii întinse, iar Ștefan cel Mare a înființat chiar și un dregător special: paharnicul, cel care supraveghea producția de vin.

Legenda spune că domnul Moldovei, aflat într-o vizită la Matia Corvin, a fost atât de încântat de vinul oferit încât a cerut câțiva butași pentru Cotnari. În locul soiului cerut, Matia i-a dăruit însă „Poama Grasă”. Aceasta avea să se aclimatizeze de minune pe colinele moldovene, născând celebrul soi Grasa de Cotnari, unul dintre simbolurile viticulturii românești.

Mănăstirile, la rândul lor, au păstrat secole la rând tradiția vinului, necesar slujbelor și tainelor. În Moldova, unde fiecare vale poartă povestea unui boier, a unei familii sau a unui negustor, viile au fost vreme îndelungată motiv de luptă, dorință și posesiune, așa cum povestesc Mihai Ogrinji și Ioan Neamțu în volumul „Sub zodia lui Bachus”.

Chiar și astăzi, Beciul Domnesc de la Odobești – cu pisania săpată în piatră pentru domnitorul Mihail Sturza, datată 1839 – este o criptă a timpului. Acolo, în întunericul de piatră, sunt păstrate peste 100.000 de sticle de colecție, din care unele poartă discret anul 1949.

De la filoxera la gloria internațională

Secolul al XIX-lea a adus însă una dintre cele mai mari calamități ale viticulturii europene: filoxera. Ajunsă în România în zona Aradului (1880) și apoi la Dealu Mare (1884), insecta a distrus imense suprafețe de vie. A fost nevoie de ani întregi pentru replantări, iar multe soiuri autohtone s-au pierdut pentru totdeauna.

Dar renașterea avea să vină tot din Occident. Frații Wilhelm și Heinrich Daniel Rhein, industriași germani stabiliți la Azuga la invitația regelui Carol I, au transformat drama filoxerei într-o poveste de succes. În 1900 au obținut medalii la Expoziția Universală de la Paris, iar cinci ani mai târziu, la Londra, au primit aurul pentru vinurile lor.

În 1904, prin Brevet regal, Rhein&Co devenea Furnizor al Curții Regale a României.

Cum s-a născut prima șampanie românească

Istoria șampaniei românești începe tot la Azuga. Frații Rhein au construit o pivniță monumentală — boltă de piatră de 85 de metri lungime, răcită prin 27 de ventilatoare zidite în tavan — adevărată minune inginerească la începutul secolului XX.

Aici aveau să producă prima șampanie românească după metoda clasică, la îndemnul direct al regelui Carol I. Ziarul „Universul”, în 1930, nota:

„Zi de zi, el însuși (Regele) controla procedeul… căci șampania naturală nu este decât un vin fermentat închis în butelie, cu fermenți selecționați și puțin zahăr de trestie.”

Frații Rhein au adus utilaje din Franța și Germania, au adus dopuri, sticle speciale, staniol, mecanisme de riddling — și, poate cel mai important, un „maestru al șampaniei”: Gotfried Eber, care avea să lucreze aici până în 1905.

Rhein Extra avea să devină vinul regal al României. A fost prezent la banchetul încoronării din 1922, la Alba Iulia, și în vagoanele de lux ale legendarului Orient Express.

După 1948, pivnițele au fost naționalizate, dar tradiția spumantului a continuat.

Epoca de Aur și vinul industrial

Dacă perioada interbelică a fost un timp al rafinamentului, comunismul avea să transforme vinul într-o industrie de masă. Culesul era o datorie patriotică, iar elevii, muncitorii și țăranii erau trimiși la vie cu autobuze vechi și normă zilnică. Vinurile bune plecau la export; în țară circulau licori ieftine, adesea improvizate.

Și totuși, perioada comunistă a avut mari savanți ai vinului. La Murfatlar, inginerul Fichret Mujdaba, fiu de imam tătar, a creat vinuri emblematice, de la Chardonnay la Pinot Noir. La Valea Călugărească, Viorel Stoian, doctor în Italia și supranumit „creatorul școlii românești de degustare”, a ridicat oenologia românească la rang de știință.

Dobrogea — de patru ori renăscută

Dobrogea, aflată patru secole sub dominație otomană, a pierdut aproape complet cultura vinului, islamul interzicând alcoolul. Doar strugurii de masă au continuat să fie cultivați. După Unirea din 1878, via de vin a renăscut spectaculos.

La Murfatlar, primele plantații datează din 1896. În 1903 au fost aduse soiuri franceze pentru șampanie — care însă, din cauza climatului dobrogean, s-au transformat în vinuri dulci. Poate nu întâmplător, un secol mai târziu, un Chardonnay de Murfatlar avea să câștige marele premiu la Montpellier.

O țară întreagă, un singur fir epic

De la Sarica-Niculițel, cu Aligote și Sauvignon Blanc, la Cotnari, Odobești, Nicorești sau Cotești; de la Dealu Mare, în Muntenia, până la Sâmburești și Drăgășani în Oltenia, și la Târnave în Ardeal, fiecare regiune istorică are vinurile și poveștile sale.

Podgoriile nu mai vând doar vin. Vând experiențe. Oamenii coboară în crame ca în niște catedrale gastronomice, privesc butoaiele ca pe niște relicve ale timpului și gustă vinul ca pe o întâlnire cu trecutul.

Astăzi, România ocupă locul 5 în Uniunea Europeană la suprafața viticolă și locul 6 la producția de vin. Aproximativ 1,4% din terenul agricol al țării este dedicat viței-de-vie — o moștenire milenară, într-o lume care se schimbă continuu.

În loc de final: o istorie vie

Povestea vinului românesc este povestea unui popor. A coloniștilor greci care au adus primele amfore. A lui Ștefan cel Mare și a paharnicului său. A nobililor interbelici și a brigadierilor comuniști. A savanților în halate albe și a țăranilor care culeg struguri cu mâinile colorate de must.

În fiecare pahar de vin românesc se ascunde, încă, o întreagă civilizație.