La mijlocul secolului al XIX-lea, Principatele Române trăiau încă în bezna analfabetismului. În timp ce Occidentul își descoperea puterea aburului, iar Prusia punea la punct un sistem educațional de invidiat, Moldova și Țara Românească rămâneau cufundate într-o lume feudală, în care doar o mână de oameni avea acces la carte. Restul – imensa majoritate a populației – era ținută în întuneric. Nu din întâmplare, ci dintr-un calcul rece: o populație neștiutoare era mai ușor de stăpânit.
Europa se luminează, Principatele rămân în umbră
La începutul secolului al XIX-lea, Europa Occidentală trecuse deja printr-o revoluție industrială care schimbase radical societatea. În Anglia, Franța sau Prusia, școlile deveniseră o parte firească din viața oricărui copil. În Principate însă, singurele instituții de învățătură erau cele bisericești, unde elevii se luptau cu slovele slavone din psaltiri.
În satele românești, cartea era un lux. Țăranul n-avea vreme de citit, iar boierul n-avea interes ca el să învețe. În ochii stăpânirii, un țăran care știe să scrie putea deveni un țăran care știe să gândească. Iar un țăran care gândește – un potențial pericol.
Primele cărți deschise
Încă din secolele XVII–XVIII, câțiva domni mai luminați au încercat să schimbe ceva. Radu cel Mare, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu – toți au înțeles că puterea unui stat vine și din școală. Brâncoveanu a întemeiat în 1694 Academia Domnească din București, iar fanariotul Constantin Mavrocordat a încercat, la mijlocul secolului al XVIII-lea, să ridice nivelul cultural al clerului, sperând ca învățătura să se reverse și asupra poporului.
În 1776, domnitorul Alexandru Ipsilanti a pus bazele primului regulament școlar din Țara Românească: stabilea salarii pentru dascăli, burse pentru copiii săraci și reguli de disciplină pentru elevi. Era un pas înainte, dar unul timid. Satele rămâneau tot neștiutoare, iar țăranii – tot fără școală.
„La muncă, nu la citit!”
La începutul secolului al XIX-lea, au apărut și inițiative private, semn că ideea educației începea să prindă rădăcini. Hatmanul Anastasie Bașotă, de pildă, a întemeiat școli pe moșiile sale din nordul Moldovei, la Pomârla. Dar chiar și așa, majoritatea copiilor de țărani nu ajungeau să treacă pragul unei clase.
În 1838, serdarul Gheorghe Magheru a cerut permisiunea de a ridica o școală cu internat pentru copiii de țărani. Răspunsul oficial al Eforiei Școlilor din Țara Românească a fost grăitor: „Scopul așezării școlilor prin sate nu este de a da copiilor de țărani învățături întinse… ci a le înlesni învățătura cititului și scrisului, unite cu cunoștința religiei și a ocupațiilor lor în lucrarea pământului.”
Cu alte cuvinte, copilul trebuia să citească doar atât cât să nu uite că e țăran. Învățătura trebuia să-l ajute să fie un plugar mai bun, nu un om mai liber.
Frica de carte și de tipar
Rezistența la educație nu venea doar dinspre boieri. O parte a clerului se temea de progresul tiparului și de circulația ideilor. Istoricul Constanța Vintilă-Ghițulescu nota că, în secolul al XVIII-lea, „Biserica se teme la rândul ei de conținutul instrucției publice și mai ales de rapidul progres al tiparului… care ar face ca lucruri diverse să fie accesibile unei populații prea puțin pregătite să le absoarbă.”
Unele publicații religioase avertizau chiar că femeile care învățau limbi străine riscau „contaminarea morală” prin contactul cu obiceiurile străinilor. În spatele acestor argumente se ascundea însă aceeași teamă veche: teama de schimbare.
Țăranul între coasă și carte
În sate, cartea era privită ca o pierdere de vreme. Mulți părinți refuzau să-și lase copiii la școală. „Rostul copiilor este să ajute la munca câmpului, să fie sprijin la bătrânețe”, nota Constanța Vintilă-Ghițulescu. Educația părea un moft, nu o necesitate.
Așa s-a perpetuat un cerc vicios: sărăcia aducea neștiință, iar neștiința întreținea sărăcia. Generații întregi au crescut fără carte, transmițând mai departe nu doar obiceiurile, ci și neîncrederea în învățătură.
O generație providențială
Schimbarea a venit abia odată cu o nouă generație — tinerii boieri și negustori trimiși la studii în marile capitale europene. La Paris, Viena sau Berlin, acești fii de țară au descoperit ce înseamnă modernitatea. Întorși acasă, au adus cu ei ideea unei Românii educate.
Printre ei se numărau Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza. Ei au fost cei care au înțeles că un stat nu poate exista fără școală, iar o națiune fără educație este condamnată la umilință.
Istoricul Iulian Nechifor explică limpede ruptura: „Fiii de boieri s-au întors cu ideile franceze, cu idealurile Occidentului. Momentul 1830–1850 a fost o revoluție a mentalității. Nu violentă, dar decisivă.”
Lumina care a venit din Apus
Această generație a pus bazele statului modern și a adus, în sfârșit, un sistem de învățământ organizat, deschis tuturor claselor sociale. Cu sprijinul lor, s-a născut România educată de la 1848 — aceea care, în câteva decenii, avea să recupereze secole de întuneric.
Dar urmele acelui trecut au rămas adânci. Neîncrederea în carte, disprețul față de învățătură, ideea că „munca e mai bună decât școala” au traversat generațiile. Și, poate, de aceea, la aproape două secole distanță, analfabetismul încă bântuie statisticile noastre.
Pentru că, uneori, umbrele trecutului sunt mai grele decât paginile citite.
