În inima regiunii Salamanca, în vestul Spaniei, pe culmea stâncoasă a sitului arheologic Cerro de San Vicente, arheologii au descoperit urmele unei practici străvechi ce sfidează convențiile moderne despre distrugere și reconstrucție: incendierea ritualică a propriilor locuințe.
O cercetare publicată recent în Anthropological Archaeology aduce în prim-plan un obicei fascinant practicat în Epoca Fierului, între anii 900 și 400 î.Hr. — acela de a incendia în mod deliberat locuințele, pentru ca acestea să fie reconstruite, într-un gest care combină funcționalul cu sacrul.
Casa 1 – martoră a focului transformator
Punctul de plecare al studiului este o locuință identificată drept Casa 1, un edificiu care a sfidat trecerea timpului prin urmele sale carbonizate. Pereți înroșiți, fragmente ceramice arse, unelte de fier și o podea prăbușită trădează intensitatea incendiului: temperatura atinsese 700°C, suficient cât să transforme casa într-un cuptor de ars ceramică.
După incendiere, casa nu a fost abandonată. Dimpotrivă, ea a fost acoperită metodic cu straturi de cenușă și chirpici ars, ridicând nivelul podelei cu aproape 60 de centimetri. Astfel, ruina devenea fundația unei noi locuințe – una simbolic și literal înrădăcinată în trecut.
Focul ca instrument de reînnoire
Ipotezele avansate de echipa de cercetare conturează o imagine complexă. Pe de-o parte, focul putea avea un rol pur practic – dezinfectarea spațiului, nivelarea podelei sau reutilizarea materialelor. Pe de altă parte, este imposibil de ignorat componenta ritualică: focul, urmat de reînnoire, pare să fi marcat încheierea unui ciclu de viață domestică și începutul unuia nou.
Prezența unui cuțit de fier în cenușa groasă este interpretată drept ofrandă simbolică – un indiciu că ceea ce s-a întâmplat acolo depășea sfera unei simple renovări.
Un obicei colectiv și bine organizat
Analiza microscopică a podelei și cartografierea chirpiciului ars arată un proces minuțios și organizat. Cele mai mari blocuri de chirpici au fost plasate la baza noii construcții, indicând o strategie arhitecturală conștientă, nu improvizație.
Mai mult, urme de insecte în materialul de construcție sugerează că locuința era deja veche la momentul incendiului, iar acoperișul fusese realizat din pin și stejar – arbori specifici regiunii Duero.
O tradiție iberică a regenerării prin foc
Casa 1 nu este o excepție. Alte locuințe de pe același sit arheologic prezintă modele similare de incendiere urmată de reconstrucție, indicând o tradiție arhitecturală și culturală în care focul avea un rol central în viața comunității.
În concluzie, cercetătorii afirmă fără echivoc: focul a fost folosit intenționat, ca element de tranziție și regenerare. Era un instrument al memoriei colective, al reînnoirii domestice și, poate, al unui mod străvechi de a marca trecerea timpului în comunitățile iberice din Epoca Fierului.
