Puţine figuri ale scenei româneşti au reuşit să îmbine, cu aceeaşi forţă, geniul comic cu tragismul existenţial, aşa cum a făcut-o Ştefan Mihăilescu-Brăila. Actorul, cu chip de anti-erou şi energie debordantă, a lăsat în urma sa nu doar roluri legendare, ci şi o poveste de viaţă în care suferinţa, umorul, ambiţia şi contrastul dintre aparenţă şi esenţă se întrepătrund cu forţa unei tragedii antice.

Originile unui destin zbuciumat

Născut pe 3 februarie 1925, la Brăila, într-o familie marcată de lipsuri şi absenţe, Mihăilescu-Brăila a venit pe lume în urma unei relaţii efemere a mamei sale cu un medic, copil din flori într-o Românie conservatoare. A fost crescut de o mamă distantă, rece, iar acest început l-a urmărit toată viaţa. „Nu ştiam ce-i iubirea. Nu am fost învăţat cu ea”, mărturisea cu amărăciune, târziu, într-un interviu rar.

Visul de a deveni actor s-a născut devreme. La 14 ani voia deja să emigreze în America, atras de mirajul cinematografului. A fost prins când încerca să fugă clandestin. A lucrat ca salahor, funcţionar, dar chemarea scenei a fost mai puternică. În 1947 termina Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică „G. Cavadia”, iar la 24 de ani devenea deja un nume greu pe scenele ţării.

Un actor cu fizic de anti-erou și suflet de uriaș

Cei care l-au cunoscut îndeaproape vorbesc despre un om cu statură mică, trăsături dure – „urât”, spunea fără ocolişuri Chira Dragomir, cumnata şi colega sa de scenă –, dar cu o prezenţă scenică electrizantă. Agil, plin de vervă, exploziv în gesturi, Mihăilescu-Brăila impunea prin forţa interioară şi prin siguranţa cu care îşi purta talentul.

Nu era un om modest. Conştient de valoarea sa, trăia pentru aplauze, pentru luminile scenei, pentru bucuria de a face lumea să râdă. Dar dincolo de acest exterior flamboyant, se ascundea o personalitate complicată, bântuită de nevoia de recunoaştere şi de frica de sărăcie.

„Banii erau suprema importanţă”

Chira Dragomir, una dintre cele mai apropiate persoane din viaţa actorului, oferea o imagine sinceră şi necosmetizată: „Mâncarea şi amorul îl făceau fericit, dar banii erau suprema importanţă”. O declaraţie revelatoare, venită din partea unei martore a intimităţii sale.

Sărăcia copilăriei îl făcuse econom, atent până la zgârcenie. Circula cu tramvaiul clasa a doua, refolosea ziarele, pe care apoi le vindea din nou. Şi totuşi, generozitatea lui se manifesta în gesturi neaşteptate – nu cu vorbe mari, ci cu discreţie şi umor.

Viața privată a unui bărbat discret

A fost căsătorit timp de 46 de ani cu actriţa Georgeta Rahtopol. O relaţie de respect şi stabilitate, în ciuda tentaţiilor vieţii boeme. Se pare că îi plăceau femeile uşoare, dar a ştiut să-şi păstreze discreţia. Într-o scenă memorabilă, la cererea în căsătorie, i-a spus Georgetei că nu vrea zestre – un gest care a cântărit mai mult decât orice dar.

Visul său era să aibă 11 copii, dar viaţa a avut alte planuri. N-a devenit tată, dar a fost „părinte” a zeci de personaje care au făcut istorie în teatru şi film.

Sfârșitul unui titan în anonimat

Ultimii ani i-au fost crunţi. După trei atacuri cerebrale, Mihăilescu-Brăila a fost nevoit să înveţe din nou să meargă, să citească, să vorbească. Boala i-a şters memoria şi i-a furat bucuria scenei. A spus, cu tristeţe, că retragerea i s-a părut o pedeapsă divină.

A murit în tăcere, fără onoruri, în sărăcie. A rămas, în schimb, în memoria colectivă, în peliculele alb-negru, în replicile savuroase şi în inimile celor care i-au gustat arta.

Un om al contrastelor, un spirit neîmblânzit

Ştefan Mihăilescu-Brăila nu a fost doar un actor de comedie. A fost o dramă ambulantă, un om care a ars pentru public, dar care a plătit cu viaţa sa personală şi cu sănătatea pentru strălucirea de pe scenă. Prin ochii cumnatei, prin mărturiile celor care l-au cunoscut, rămâne imaginea unui geniu plin de contradicţii: zgârcit şi generos, vesel şi chinuit, discret şi dornic de aplauze.

Un om pentru care mâncarea, amorul şi banii nu erau doar plăceri lumeşti, ci scuturi împotriva singurătăţii şi durerii.