La 16 iulie 1945, la ora 5:30 dimineața, deasupra deșertului din New Mexico, omenirea intra în era atomică. Testul Trinity, prima explozie nucleară din istorie, marca finalul cursei pentru bomba cu fisiune începută în 1938 și începutul unei noi epoci geopolitice. Ținta inițială fusese Germania nazistă, dar utilizarea armei avea să se îndrepte, strategic și simbolic, împotriva Japoniei.

Jurnalistul William L. Laurence de la The New York Times, martor ocular al testului, descria o lumină orbitoare, „un mare supra-soare verde” care s-a ridicat la peste 2.400 de metri, însoțit de un zgomot ce s-a auzit la 150 km. Populației locale i s-a spus că a explodat un depozit de muniție. Abia decenii mai târziu, în 2023, s-a confirmat că norul radioactiv s-a extins peste 46 de state americane, dar și în Canada și Mexic.

Cursa pentru arma supremă începuse în decembrie 1938, când fizicianul Otto Hahn reușise fisiunea nucleului atomic. Alertați de riscul ca Germania să dezvolte o astfel de armă, Leó Szilárd și Albert Einstein îi scriu președintelui Roosevelt în 1939. Astfel ia naștere Proiectul Manhattan, care devine prioritate după intrarea SUA în război, în urma atacului de la Pearl Harbor.

Generalul Leslie Groves, numit în fruntea proiectului, îl desemnează pe fizicianul Robert Oppenheimer director științific. Sub conducerea sa, la Los Alamos ia naștere bomba atomică, într-un centru de cercetare creat de la zero, pe 22.000 de hectare. Peste 8.000 de oameni – savanți, militari, familii – devin pionieri ai unei ere în care știința și distrugerea totală se împletesc.

După capitularea Germaniei, în mai 1945, Japonia devine noua țintă. Lista potențialelor orașe includea Hiroshima, Niigata, Kokura, Yokohama și chiar Kyoto – exclus ulterior de pe listă pentru valoarea sa culturală. Două bombe sunt pregătite: „Little Boy”, cu uraniu, și „Fat Man”, cu plutoniu. Pentru a testa eficiența celei din urmă, se organizează experimentul Trinity. Locația aleasă poartă un nume simbolic: „Jornada del Muerto” – Drumul Mortului.

Momentul testului a fost ales cu atenție: a doua zi, Truman urma să se întâlnească la Potsdam cu Stalin și Churchill. Un succes nuclear i-ar fi oferit un avantaj diplomatic major. Și așa a fost.

Chiar înainte de explozie, unii oameni de știință se temeau că aceasta ar putea declanșa o reacție în lanț care să aprindă atmosfera. Enrico Fermi pariază ironic pe ipoteză. Când totul e gata, Oppenheimer invocă un vers din Bhagavad Gita: „Acum am devenit Moartea, distrugătorul lumilor”.

Pe 6 august, Hiroshima este distrusă. Pe 9, e rândul orașului Nagasaki. Pe 14 august, Japonia capitulează. Truman justifică decizia prin numărul estimat de vieți americane salvate într-o invazie terestră: 250.000. Dar dincolo de calculele reci, un alt gând a influențat decizia: Uniunea Sovietică urma să declare război Japoniei pe 8 august, și era esențial ca Japonia să se predea americanilor, nu rușilor.

Consecințele au fost devastatoare. Potrivit istoricului Howard Zinn, bombele atomice au ucis 250.000 de oameni. Mulți, ca fizicianul Kenneth Bainbridge, au realizat adevărata dimensiune a actului: „Acum suntem cu toții niște ticăloși”.

Evenimentele au fost recent dramatizate în filmul Oppenheimer de Christopher Nolan, aducând în prim-plan dilemele etice și politice ale celor care au creat cea mai distructivă armă a umanității.