În inima Timișoarei, pe teritoriul fostului cartier Mehala, arheologii au făcut o descoperire cu o profundă valoare istorică: o necropolă sarmatică veche de aproape 2.000 de ani, ce aduce la lumină fragmente dintr-o lume dispărută, dar nu uitată.
Săpăturile arheologice preventive desfășurate în sudul sitului Mehala II au scos la iveală 15 morminte, aparținând unei comunități sarmatice din perioada secolelor II–IV d.Hr. Mormintele, în cea mai mare parte săpate în gropi dreptunghiulare cu colțuri rotunjite, conțin atât rămășițele unor adulți, cât și ale unor copii, semn că necropola servea întregii comunități.
Unii defuncți au fost tulburați de intervenții ulterioare, urmele lăsate în pământ trădând dislocări ale oaselor sau orientări incerte ale scheletelor. În două cazuri, cercetătorii au identificat urme de cărbune — indicii concludente privind folosirea unor sicrie din lemn, mai înguste decât gropile în care au fost depuse.
O lume în miniatură, îngropată cu cei plecați
Remarcabil prin varietatea și rafinamentul său, inventarul funerar oferă o imagine elocventă asupra stilului de viață, obiceiurilor și meșteșugurilor acestei populații migratoare. Printre obiectele descoperite se numără: fibule și brățări de argint, colane și cercei, inele, catarame, mărgele din sticlă, caolin și chihlimbar, fusaiole, monede din argint, cuțite din fier și vase ceramice — toate atent depuse lângă defuncți, conform unui ritual funerar bine structurat.
Un mormânt se distinge printr-o scenă tulburătoare: scheletul unui adult odihnește alături de cel al unui copil, așezat lângă brațul stâng al acestuia — poate o rudă apropiată, poate o victimă a aceleiași boli sau tragedii.
Altă groapă funerară a fost descrisă de cercetători drept o „comoară arheologică”: cercei de argint lângă craniu, colane și fibule de argint, mărgele de chihlimbar, fusaiole, vase ceramice, toate aceste piese au fost depuse cu grijă, parcă într-un gest de adio încărcat de semnificație.
Sarmatii din Banat: între credință, artă și supraviețuire
Descoperirile de la Mehala II sunt mai mult decât simple relicve — ele sunt mărturii tăcute ale unei epoci zbuciumate, în care triburile sarmatice, de origine iraniană, populau Câmpia de Vest a Daciei post-romane. Artefactele descoperite vorbesc despre un popor războinic, dar și priceput în arta orfevrăriei, despre credințe puternice, statut social bine definit și o cultură funerară bogată în simboluri.
„Toate obiectele vorbesc despre statutul social, meșteșugurile, portul și ritualurile celor care au trăit aici cu aproape 2.000 de ani în urmă”, afirmă echipa de cercetători citată de Direcția Județeană pentru Cultură Timiș.
Astfel, sub straturile de pământ ale Mehalei, Timișoara ascunde o altă față — una străveche, care încă își mai spune povestea prin vocile arheologiei.
