Călătoria prin spațiul geografic al României a fost și rămâne o aventură pentru străini. Poate actualul context internațional, războiul din Ucraina, și graba de a termina ce nu am fost in stare vreme de secole – niste coridoare de comunicatie eficiente – ne-ar putea salva din morcirla istorică.

De-a lungul secolelor, impresiile călătorilor care au traversat aceste meleaguri au rămas surprinzător de constante: drumuri impracticabile, infrastructură precară și o nepăsare cronică a autorităților. Vă invităm la o călătorie istorică, bazată pe relatările unor martori oculari din epoci diferite, care confirmă o realitate amară: problemele drumurilor românești sunt la fel de vechi ca și istoria țării.

O călătorie printre primejdii

Acum peste 200 de ani, contesa Christine Reinhard, soția unui diplomat francez, descria un episod dramatic din călătoria sa prin Țara Românească:

„Convoiul nostru apucă pe un drum îngust, tăiat în coasta muntelui. Urcăm înspăimântați, cu ochii pironiți pe peretele stâncii, ca să nu vedem prăpastia, roțile trăsurii călcând chiar pe marginea ei. Pe alocuri, calea este atât de îngustă, încât parcă suntem agățați deasupra hăului…”

Ajunsă la Câineni, o localitate aflată pe Valea Oltului, contesa mărturisea: „Am fost găzduiți în cea mai bună casă de aici; proprietarul a avut bunătatea de a se duce să se culce în grajd, ca să ne lase nouă singura încăpere a locuinței sale. Mobila era un divan mare de lemn, cât toată odaia, acoperit cu un covor sărăcăcios.”

Aceste relatări ne duc cu gândul la haosul infrastructurii moderne, unde drumurile pline de gropi și lucrările superficiale sunt la ordinea zilei.

O istorie a dezastrului rutier

Dacă privim în trecut, descoperim că nici epoca fanariotă, nici domniile ulterioare nu au reușit să creeze o infrastructură rutieră decentă. Drumurile de munte erau, adesea, periculoase și impracticabile, iar călătorii străini remarcau absurditatea situației. La 1812, contele de Lagarde povestea:

„Drumurile, abia croite, trec pe marginea unor prăpăstii îngrozitoare… Ele sunt închise de turci și au fost refăcute cu bârne de lemn, nesigure, care uneori cedează, zvârlindu-i pe călători în prăpastie.”

Nici Bucureștiul nu era o excepție. Doctorul Johann-Ferdinand Neigebaur, consul al Prusiei, nota în 1844:

„Bucureștii arată ca un oraș oriental, cu străzi înguste și întortocheate, printre care ești în primejdie fie să te înăbuși cu praf, fie să te afunzi în noroi.”

Reparații de mântuială, o tradiție istorică

O strategie clasică a autorităților din acea perioadă era „cosmetizarea” drumurilor doar când urma să sosească un domnitor nou. Neagu Djuvara descrie:

„Pentru călătorul ce venea dinspre Constantinopol, intrarea în București se făcea pe Podul Beilicului. Cu câteva zile înainte de sosirea noului domnitor, erau repede înhămați la treabă toți deținuiții din oraș. Se înlocuiau bârnele rupte, se astupau gropile cu paie și crengi, iar totul rămânea așa până la următoarea înscăunare!”

Astăzi, această abordare nu s-a schimbat prea mult: asfaltări de ultim moment, inaugurări făcute de ochii lumii și reparații temporare care nu rezistă nici măcar un sezon.

Drumurile noastre, aceleași ca acum 200 de ani

Cu toate că de-a lungul timpului au fost promise reforme și modernizări, infrastructura rutieră din România rămâne printre cele mai precare din Europa. Călătorii străini din trecut se plângeau de aceleași probleme pe care le întâlnim și astăzi: drumuri pline de gropi, poduri inexistente, mocirlă iarna și praf sufocant vara.

Astfel, dacă eternitatea s-a născut la sat, după cum spunea Lucian Blaga, atunci neputința de a construi drumuri pare să fi fost întipărită în ADN-ul României. Până când vom putea circula civilizat pe autostrăzi? Istoria ne arată că, probabil, într-un viitor la fel de îndepărtat ca cel pe care îrl visau și călătorii din secolele trecute.