Nimic nu redă mai sugestiv mirajul Rivierei Franceze decât perspectiva „à vol d’oiseau” dinspre mare a celebrei „Promenade des Anglais”, care îngemănează armonios capitala nissardă cu Golful Îngerilor, ancorată în jurul unui inevitabil punct de fugă: cupola cu care celebrul Gustave Eiffel a încununat monumentala clădire a Hotelului Negresco. Pentru turiştii români – din ce în ce mai numeroşi la Nisa – numele hotelului cu faţa spre mare are o rezonanţă în plus, prin prezenţa oarecum neaşteptată a atât de familiarului „…esco”, trimiţând la românescul „…escu”. Şi-atunci, ne întrebăm: ce-i cu hotelul acesta din Nisa, cu nume românesc? Cine este acest Negrescu (metamorfozat în Negresco de cerinţele armonioasei limbi franceze) şi cum de-i poartă numele unul dintre cele mai cunoscute hoteluri de pe Coasta de Azur?

Începem cum ar începe toată lumea, cu wikipedia şi alte site-uri, care ne oferă, preluând o unică sursă, greu de identificat, o poveste demnă de romantismul lui Victor Hugo – dar insuficientă pentru a satisface curiozitatea unui turist care-a descoperit prezenţa românului Negrescu pe faimoasa Promenade des Anglais din Nisa. Aşadar:„Henri Negresco s-a născut în 1868, la Bucureşti. Tatăl său, presupus ţigan, deţinea un mic han lângă Capitală. La 15 ani, tânărul Henri pleacă prin Europa, singur sau în compania unor lăutari, câştigându-şi existenţa prin exercitarea talentului de violonist înnăscut. Ajunge la Paris şi ulterior, la Monte Carlo, unde, chelner fiind, impresionează cu talentul său pe marii miliardari americani şi pe aristocraţii ruşi, creindu-şi oportunităţi de carieră în domeniu. Astfel, este recomandat şi preia conducerea restaurantului Cazinoului Municipal din Nisa, poziţie care-i permite crearea relaţiilor necesare pentru concretizarea ambiţiosului proiect de a crea un hotel ca un ceas. Proiectul este realizat şi în ianuarie 1913 are loc inaugurarea hotelului LE NEGRESCO. Din păcate, începe Primul Război Mondial şi hotelul este rechiziţionat şi transformat în spital militar. Deteriorarea iminentă şi dispariţia postbelică a marii clientele îl determină să vândă hotelul. Ruinat şi bolnav, moare în 1920”.

Această poveste, fragmentată, trunchiată, a fost începutul unei interesante şi pasionante încercări de a creiona istoria unui destin ieşit din comun şi, din păcate, ignorat nu doar în Franţa afirmării şi confirmării sale, dar mai ales, în ţara de origine. Ca într-un imaginar mozaic bizantin, am aşezat informaţiile obţinute acolo unde păreau a fi potrivite şi am „riscat” completând părţile lipsă; iată, aşadar, un posibil portret al lui Henri Negresco.

Mihăileni, un proiect princiar eşuat

Semnele de evidentă slăbiciune înregistrate încă de la debutul secolului al XIX-lea de către imperiile ţarist, otoman şi habsburgic contrastau cu efervescenţa, timidă, dar fără precedent, ce cuprinsese Principatele Române, creând un cadru favorabil cristalizării unor aspiraţii de aliniere la preceptele politice şi economice europene. Brusc, dintr-un anodin statut de „no man’s land” pitoresc şi marginal, Principatele Române sunt, pe de o parte, animate de proiecte îndrăzneţe şi reformatoare ale unor lideri iluminaţi, educaţi şi inspiraţi de marile transformări sociale şi economice din Apus şi, pe de alta, ele exercită o atracţie deosebită asupra întreprinzătorilor străini sau a categoriilor sociale vitregite de care Europa Centrală şi Răsăriteană nu ducea lipsă.

În acest context, înţelegem perfect ambiţia principelui Moldovei, Mihail Sturdza (1834–1849), de a pune bazele unui important centru comercial la graniţa Moldovei cu Imperiul Habsburgic, ctitorind o localitate ce-i poartă numele până în ziua de azi, Mihăileni, şi populând-o cu o parte a evreilor care, presaţi de evenimente, părăsiseră regiunea Galiţiei. Proiectul principelui a eşuat, ca şi domnia acestuia, în urma evenimentelor din 1848; şi nu am fi amintit satul Mihăileni dacă nu ar fi fost locul de naştere atât al părinţilor personajului care va deveni celebru mai târziu (aceştia erau Jean Negrescu, născut în 1837, şi Maria Rădescu, născută în 1839), cât şi al viitorilor socri ai acestuia: Jacques (Iacob) Rădescu şi Fanny Braun. Decizia celor două familii, venite probabil din Galiţia cu oarecare mijloace financiare, dar lipsite de orice avere imobiliară, de a părăsi satul Mihăileni pentru a se realiza în altă parte, apare ca întemeiată în aceste condiţii. Când anume au părăsit Mihăilenii nu ştim, dar, în mod sigur, la 14 martie 1870, când s-a născut Alexandru Negrescu (viitorul Henri Alexandre Negresco), familia Negrescu se afla în Bucureşti, administrând un mic local.

Negrescu, un ţigan violinist? O pistă falsă

Acreditată de majoritatea surselor ca fiind certă, apartenenţa lui Henri Negresco la etnia ţigănească este totuşi infirmată de elemente de natură documentară, dar şi logică. Începând cu 1862, odată cu elaborarea primului Cod Civil, a fost adoptată formula „nume de botez – nume de familie”, renunţându-se la străvechea practică „nume de botez – numele tatălui – numele bunicului”. Schimbarea a presupus, în majoritatea cazurilor, adoptarea numelui tatălui ca nume de familie, plus sufixul „-escu”.

Este de presupus că la data naşterii sale, 1870, numele de familie era deja oficializat, indicându-ne că pe bunicul lui Henri îl chema „Negru”, nume pe care acesta îl datora, probabil, culorii mai închise a tenului său, uşor de remarcat în regiunea de unde presupunem că provenea, Galiţia – regiune în care majoritatea populaţiei este blondă şi cu tenul deschis. Desigur, tenul măsliniu este specific ţiganilor, dar nu numai acestora. Originii orientale a membrilor comunităţii evreieşti îi este în multe cazuri atribuită, de asemenea, culoarea mai închisă a tenului. Ar fi putut purta bunicul „Negru” sau tatăl „Negrescu” numele de „Schwartz”? Greu de precizat: în al său Guide de Bucarest din 1882, Th. Bauer nu menţionează la capitolul „Birturi şi Restaurante” niciun cârciumar Negrescu sau Schwartz. Doar evidenţa Comunităţii Evreieşti din Bucureşti menţionează un Jean Schwartz, domiciliat în str. Alexandru Vlahuţă nr. 28. Să fi fost acesta tatăl lui Henri?! Oricum, zona „a adăpostit decenii de-a rândul o lume de negustori şi mici meseriaşi, în majoritate evrei”[1].

Un lucru e clar: pe parcursul cercetării au apărut informatii şi elemente care exclud, practic, orice ipoteză cu privire la originea ţigănească a lui Negresco, confirmând în acelaşi timp apartenenţa sa la comunitatea evreiască. Vom enumera, unul câte unul, aceste considerente, dar, de la bun început, menţionăm confirmarea în această privinţă făcută autorului chiar de către strănepoata lui Negresco, doamna Nicole Caulier, într-o frumoasă după-amiază de iulie, pe terasa hotelului realizat de străbunicul său.

Unde era hanul din Bucureşti al familiei Negrescu?

Micul local al familiei Negrescu pare să se fi aflat undeva într-o suburbie a Bucureştilor, ceea ce nu înseamnă că se afla departe de centrul actual, având în vedere evoluţia Capitalei în ultimii o sută de ani. Localizarea, în lipsa unor documente improbabil de găsit, este practic imposibilă: existau în epocă aproximativ 40-50 cârciumi şi restaurante pe kilometrul pătrat în Bucureşti! Să fi locuit pe strada Alexandru Vlahuţă, la nr. 28? Să fie o întâmplare că în apropierea acestei adrese, pe strada Lucaci, la nr. 4, se năştea, în 1869, micuţa Zoe Negrescu, fiica lui Costache Negrescu? Să fi fost rude?

Dacă privind aşezarea hanului familiei nu putem avea certitudini, un lucru e totuşi sigur: copilăria petrecută în micul local părintesc, printre clienţi şi lăutari, a trasat, pe nesimţite, jaloanele viitoarei cariere a micului Alexandru, chiar dacă neanticipându-i prin nimic amploarea.

Alexandru Negrescu a părăsit România când avea 25 de ani; nu mai devreme, nu cu o orchestră ţigănească

Legenda că adolescentul ar fi părăsit definitiv casa părintească la 15 ani, însoţind o orchestră ţigănească de-a lungul Europei, este greu de acceptat: un tânăr în vârstă de aproximativ douăzeci de ani ne priveşte extrem de serios, chiar prea serios!, îmbrăcat în costum popular, dintr-o fotografie făcută într-un studio de pe Calea Victoriei. În plus, ştim din propria declaraţie că a efectuat serviciul militar în România şi că a sosit în Franţa în anul 1895. Toate acestea ne conduc la concluzia că a părăsit România în jurul vârstei de 25 de ani şi, aşa cum vom vedea, nu chiar la întâmplare.

Există câteva informaţii privitoare la posibila ucenicie a lui Alexandru[2] Negrescu la cofetăria Capşa[3]. La vremea respectivă, Casa Capşa era, de departe, una dintre cele mai cunoscute cofetării; şi nu numai din România, ci din întreaga Europă Centrală, abilitatea fodatorilor – fraţii Capşa – fiind cizelată de faimosul cofetar francez Boissier, a cărui cofetărie există şi astăzi la Paris, pe bulevardul Victor Hugo la nr. 74. „Şcoala” urmată de Alexandru Negrescu la Capşa ar explica pe deplin dobândirea şi recunoaşterea inegalabilului rafinament ce-i va aduce celebritatea pe Coasta de Azur, doar talentul nativ fiind evident insuficient.

În plus, în termenii de azi, Capşa putea fi considerată o franciză nu doar a Casei Boissier, dar chiar a societăţii pariziene: patronul se ducea o dată pe an la Paris, aducând cele mai la modă reţete, produse şi materie primă, soţia sa era franţuzoaică, meşterii cofetari erau francezi… Şi, în mod sigur, la Capşa nu numai că se lucra, dar se şi vorbea franţuzeşte. Există şi surse care indică, fără alte detalii, faptul că Negrescu – viitorul Negresco – şi-ar fi început activitatea ca ajutor de bucătar într-un mare hotel bucureştean[4].

Negrescu, din „Micul Paris” în „Marele Paris”

Evenimentele care au precedat crearea României ca stat – printre care şi deschiderea primului consulat francez la Bucureşti, în 1794, tratatul de la Paris din 1856, Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei din 1859, atitudinea proteguitoare a lui Napoleon al III-lea –au creat un val de simpatie reciprocă între cele două naţiuni, cu un plus evident din partea românilor; acesta se manifesta prin trecerea Parisului în prim-planul preferinţelor societăţii bucureştene, în detrimentul Constantinopolelui, Vienei sau Berlinului dominante până atunci şi, evident, prin „re-desenarea” vieţii sociale conform modelului francez, respectiv parizian.

Conform declaraţiei lui Alexandru Negrescu (ulterior întărită şi de fiica sa), şederea definitivă în Franţa a acestuia a început în 1895. Această afirmaţie nu exclude însă posibilitatea de a fi vizitat Parisul şi anterior acestei date. O oportunitate, în afara unui eventual stagiu de pregătire la Casa Boissier, ar fi putut constitui Expoziţia Universală de la Paris, din 1889, expoziţie la care Casa Capşa a fost reprezentată, obţinând şi o medalie de aur. Fie că Alexandru Negrescu a participat sau nu la evenimentul parizian, România a obţinut la expoziţie un succes extraordinar – a primit 273 de premii, dintre care 2 mari premii, 24 de medalii de aur, 2 de argint aurit, 64 de argint, 73 de bronz şi 108 menţiuni – şi e mai mult ca sigur că acest succes a constituit un element hotărâtor, în plus faţă de cele arătate mai sus, în a încuraja decizii de emigrare, temporare sau definitive în Franţa, respectiv la Paris.

Să fi plecat Alexandru Negrescu la Paris însoţind o orchestră de ţigani[5]– în mare vogă în întreaga Europă (Sankt-Petersburg, Viena, Paris, Londra etc.) – sau, pur şi simplu, la întâmplare? Oricât de seducătoare ar fi aceste ipoteze, prin romantismul lor, avem motive să ne îndoim de veridicitatea lor şi vom arăta în continuare de ce.

Fenomenul emigraţionist şi implicarea societăţilor secrete la sfârşitul secolului al XIX-lea

Imobilul situat la nr. 14 pe Rue des Saussaies este o clădire diferită de stilul impus de baronul Haussmann în cadrul amplului său proiect de transformare a Parisului în cea mai frumoasă capitală a lumii; e însă suficient de impunătoare pentru a fi fost menţinută în ceea ce am putea numi zona „zero” a Parisului, ţinând cont că o separă mai puţin de o sută de metri de Palatul Elysées. În această clădire a fost găzduit şi a locuit mai mulţi ani Henri Negrescu începând cu anul 1895, an ce marchează data stabilirii sale în Franţa, la un oarecare Rodolphe Schipper, proprietar al unui restaurant la parterul aceluiaşi imobil; de altfel, restaurantul cu pricina pare să fi fost şi primul loc de muncă la Paris al românului.

Pentru a formula o ipoteză viabilă atât cât priveşte plecarea din România, cât şi evoluţia ulterioară a carierei lui Henri Negrescu, nu putem neglija două aspecte care ar fi putut contribui la decizia sa: apartenenţa la comunitatea evreiască din Bucureşti şi calitatea de membru al unei loje franc-masonice (patronul său, Grigore Capşa, era membru al lojei franc-masonice „Steaua României”).

Încă de la înfiinţarea sa, în 1860, Alianţa Israelită Universală[6], cu sediul la Paris, o organizaţie a evreilor împliniţi social, care obţinuseră emanciparea şi fuseseră asimilaţi în ţările în care se stabiliseră, urmărea ajutorarea evreilor de pretutindeni, care sufereau sau erau discriminaţi din cauza religiei lor, inclusiv a celor care doreau să emigreze. Poziţia de lider european a Franţei conferea un statut asemănător evreilor francezi în relaţia cu comunităţile din alte ţări, între care Rusia, România şi întreaga zonă balcanică se bucurau de o atenţie specială. Este de înţeles că dincolo de a încuraja intenţiile de emigrare, Alianţa avea şi posibilitatea de a facilita contacte care să permită integrarea în ţara de destinaţie. Rodolphe Schipper – poate, la rândul său, originar din România – a fost un astfel de contact. În acelaşi sens, de menţionat că unul dintre martorii la viitoarea căsătorie a lui Henri Negrescu, Jacques Blumenthal, era avocat la Curtea de Apel din Paris, făcând puţin probabilă alăturarea prestigioasei sale poziţii sociale statutului presupus de cântăreţ/ţigan ambulant al tânărului Negrescu!

Pe de altă parte, primele loji franc-masonice româneşti („Steaua României”, „Egalitatea”, „Memphis”) au fost create sub obedienţa directă a lojii „Marelui Orient” al Franţei, consecinţă şi cadru ale unor strânse şi reciproc confidenţiale relaţii personale între Bucureşti şi Paris. Fără a dori să speculăm în vreun fel, menţionăm doar realitatea: atât la Bucureşti, cât şi la Paris, reprezentanţii conducerilor lojilor erau evrei – Bernhard Marcus, Leopold Stern, A. Blumenfeld, Moses Gaster, M. Kronberg, N. Moscovici, Louis Hirsch, Isac Elias, Menahem Cohen… Cele de mai sus au fost menţionate, astfel, doar în scopul susţinerii variantei că Henri Negrescu, viitorul Negresco, a beneficiat de un sprijin important în realizarea intenţiei de a se stabili în Franţa; aceasta, contrar opiniei larg răspândite că ar fi plecat cu o orchestră ambulantă de ţigani, urmând un sinuos periplu european care numai întâmplător l-ar fi condus la Paris. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, începând cu angajarea sa de către unele dintre cele mai cunoscute restaurante europene şi continuând cu extraordinara sa afirmare în cadrul pretenţioasei industrii a restaurantelor, nu ar putea fi explicate decât parţial prin calităţile sale profesionale cu adevărat unice.

Căsătoria cu Suzanne Bianca Rădescu, la Paris, în anul 1907. Erau cei doi rude de gradul IV?

Prefectura Departamentului Senei emitea, la data de 23 august 1907, un extras din Registrul căsătoriilor, din care reiese căsătoria, la data de 6 iulie 1907, dintre „Henri Alexandre Negrescu, născut la Bucureşti, la 14 martie 1870, restaurator, domiciliat în Paris, strada Saussaies nr. 14, fiul lui Jean Negrescu şi al Mariei Rădescu, soţi decedaţi, pe de o parte, şi Suzanne Bianca Rădescu, născută la Bucureşti, la 15 noiembrie 1874, fără profesie, domiciliată în Paris, strada Saussaies nr. 14, fiica lui Jacques Rădescu şi a lui Fanny Braun, soţi decedaţi”. Martori au fost Jacques Blumenthal, avocat la Curtea de Apel din Paris, locuind pe bulevardul Haussmann, la nr. 55, Philippe Lardent, inginer de poduri şi şosele, locuind pe strada Vintimille, la nr. 6, Rodolphe Schipper, restaurator, locuind pe strada Saussaies, la nr. 14, şi Georgette Pobolain, fără profesie, locuind la aceeaşi adresă.

Datele cuprinse în document ridică o serie de semne de întrebare, în contextul coroborării cu alte informaţii. În primul rând, exista un oarecare grad de rudenie între cei doi soţi? Faptul că părinţii ambilor erau născuţi în acelaşi sat, Mihăileni, că, foarte probabil, aparţineau comunităţii evreieşti ce constituia majoritatea populaţiei acestui sat, că numele de familie al mamei lui Henri era Rădescu, acelaşi cu al tatălui Suzannei, sunt elemente care ar susţine o legătură de sânge între cei doi, posibil de gradul IV.

Unica lor fiică, Germaine Henriette Hélène, s-a născut la data de 4 decembrie 1900, indicând convieţuirea celor doi soţi ca începând anterior acestei date, la trei-patru ani după sosirea lui Henri în Franţa. În acest caz, oficializarea legăturii prin căsătorie – la câţiva ani după naşterea fetiţei – ar fi putut fi impusă de îndeplinirea cerinţelor legale în vederea urmăririi unui scop anume: obţinerea cetăţeniei franceze, mai uşoară în cazul lui Henri, care exersa o profesie ce-i asigura o situaţie materială satisfăcătoare, mai dificilă în cazul Suzannei, fără profesie şi loc de muncă. Într-un document ulterior, din 1942, fiica sa indică drept domiciliu al familiei, începând cu anul 1900, adresa Cazinoului Municipal din Nisa, contrazicând adresa din Paris, strada Saussaies, menţionată în actul de căsătorie.

Şederea în Franţa a fost întreruptă pentru o perioadă scurtă când familia se afla în Belgia, la Bruxelles, locuind pe strada Mehlsen, la nr. 4, unde s-a şi născut Germaine, la data de 4 decembrie 1900. Patru luni mai târziu, familia revine în Franţa. Henri abandona deocamdată „Nordul” în favoarea însoritei şi promiţătoarei Coaste de Azur.

De ce ar fi luat în calcul Henri Negrescu să se mute pe Coasta de Azur?

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, între lunile noiembrie şi martie, Coasta de Azur[7], între Cannes şi Menton, era destinaţia preferată a unei elite mondene internaţionale, dispunând de mijloace financiare importante cheltuite cu mare uşurinţă: englezi, germani, austrieci, ruşi, americani, români… Acestei elite financiare i se alătură o elită intelectuală: artişti, scriitori, jurnalişti… În aceste condiţii, industria hotelieră cu tot ceea ce presupune, restaurante, spectacole, cazinouri, nu putea decât să prospere, devenind un punct de atracţie şi pentru întreprinzători. Nu este de mirare ca Henri Negrescu, bazându-se pe experienţa acumulată la Bucureşti, Paris şi Bruxelles, să decidă să se afirme şi aici. De menţionat, în sprijinul unei ipoteze anterior amintite, că la începutul secolului al XX-lea erau active în zona Nisei şase loji francmasonice[8] cu aproximativ patru sute de membri, dintre care circa o treime activau în domeniul turismului!

Negăsind documente despre aceşti primi ani pe Coasta de Azur, nu putem decât să acceptăm informaţiile că Negrescu şi-a început activitatea la Monte-Carlo[9], ca majordom şi, ulterior, ca director al restaurantului Hotelului Helder şi apoi al restaurant-hotelului Londres, unde a obţinut aprecierea unanimă a reprezentanţilor clientelei extrem de bogate: Rockefeller, Vanderbilt, Singer, Zaharoff etc. De menţionat că în această perioadă, la Hotel de Paris cânta „o orchestră română condusă de marele artist Sava Pădureanu”[10]!

Prin intermediul unui negustor din Nisa, Charles Lefranc, Henri Negresco este recomandat lui Edouard Baudoin, noul concesionar al Cazinoului Municipal din Nisa. Acesta din urmă îi propune conducerea restaurantului cazinoului, pe care, fără ezitare, Henri o acceptă, convins poate şi de salariul foarte mare pentru perioada respectivă: 20.000 de franci pe an.

Click aici pentru continuarea articolului pe historia.ro