Satul care a dat marmură pentru Casa Poporului şi palatele imperiului austro-ungar mai e locuit doar de o familie de ciobani veniți și ei cine știe de pe unde. Din vreo 60 de gospodării cu temelii şi pereţi din marmură ce răsfaţă regii, mai este viaţă doar într-una. Locul este legat de lumea largă printr-un drum… tot din marmură.
Este unic în ţară, dar neîngrijit şi mai mereu gol. Biserica satului este tot din marmură, nu pentru că ar fi fost vreo extravaganță, dar atât au avut la îndemână. Azi, stă zăvorâtă însă şi se poate vizita, dacă anunți, sau mai corect dacă ai pe cine să anunți. O poveste nedreaptă, dar reală, din Ţinutul Pădurenilor, care sălăşluieşte la următoarea adresă: satul Alun, comuna Bunila, judeţul Hunedoara.
Se întâmplă în Ţinutul Pădurenilor. Sus…
Sus de tot, la vreo 800 de metri, în munţii Poiana Ruscă. Satul Alun, din comuna Bunila, se află la înălțimea de vreo 800 de metri, în munţii Poiana Ruscă. De la Hunedoara, până la acolo sunt 29 de kilometri. Drumul la început spre cele 27 de sate merge prin pădure. La început asfalt, apoi … piatră. Dar nu-i piatră seacă. E marmură pură. Zece kilometri liniari de… marmură pură.
E cel mai scump drum rural din ţară. L-au făcut pădurenii din satul Alun, prin 1963 – 1964, ca să care marmura din cariera locală în fabrica de prelucrare de la Simeria. N-a fost aroganţă. Nici extravaganţă. Au folosit marmură pentru că… nu şi-au permis asfalt. Nici cărămidă şi nici piatră de râu n-au avut. Aşa că tot cu marmură şi-au ridicat casele şi grajdurile pentru animale. Azi satul mai are vreo 60 de gospodării. Unele sunt construite integral din marmură, altele până la jumătate. Toate au însă temeliile din piatra asta aristocrată. Sunt scumpe. Bijuterii arhitecturale, în felul lor, dar nu au viață.
Satul e aproape părăsit, ca multe altele din România. Uliţele sunt pustii, porţile închise. Azi aici mai sunt câțiva ciobani, toți veniți de prin alte locuri și atât.
De la un sat bogat, la realitatea de azi
Acum vreo trei decenii, peste 250 de suflete trăiau în satul Alun. Aveau magazin, cârciumă, medic. Şcoala le era mândria. Acum curtea-i năpădită de urzici şi prin acoperiş plouă. Veneau la şcoala Alun elevi din Hunedoara şi comunele învecinate. Clădirea avea internat şi cantină. S-a învăţat bine, s-a învăţat mult.
Satul Alun a fost, odinioară, capitala Ţinutului Pădurenilor. Marmura, relativ similară celei de Carrara, le dădea de muncă tuturor, le asigura servicii şi salarii decente. Din cariera Alun provine, de altfel, cea mai delicată marmură din Casa Poporului. Una specială.
Adriean Videanu, fostul primar al Bucureştiului, a făcut afaceri cu marmură de Alun. Sătenii au mers însă cu jalba-n tribunale şi-au revendicat parte din munte şi carieră. Unii au obţinut ce-au vrut, alţii… ba. Prin 2003 însă, puzderia de procese a oprit extracţia marmurei. N-a mai fost de lucru, n-au mai fost servicii. Satul s-a golit. Pădurenii s-au mutat în alte zări.
Biserica locală, construită tot din marmură, şi-a tras obloanele. Prin anii 30, comunitatea a contribuit la ridicarea ei. Este unică în ţară. Astăzi… capodopera e zăvorâtă. Două măicuţe s-au aciuat în ea. Ele o întreţin, ele au cheia. Nu permit fotografiatul şi filmatul. Vizitatul… când şi când.
Schitul Alun atrage turişti prin unicitate
Dar răceala zăvorului relativ permanent şi-a panoului care interzice fotografiatul… frânează dezvoltarea turistică a locului. Chiar dacă a împlinit deja trei secole, povestea pădurenilor din Alun… n-are trecere printre mai marii turismului. Nu se regăseşte în clipurile de promovare şi nici în circuitele tur-operatorilor autohtoni. Astăzi, în comuna care a dat marmură Imperiului Austro – Ungar, Casei Poporului şi multor aristocraţi interbelici şi antebelici este doar liniște mormântală.
