Puține fracturi istorice au avut consecințe atât de persistente precum cea produsă în lumea islamică după anul 632. Moartea Profetului Mohamed nu a însemnat doar dispariția fondatorului unei religii în plină expansiune, ci începutul unei crize de autoritate care avea să dividă comunitatea credincioșilor pentru mai bine de un mileniu.
Tradiția islamică numește acea perioadă Al-Fitna al-Ula – „Marea Încercare”. În esență, era o întrebare brutal de simplă: cine conduce mai departe?
Moartea Profetului și nașterea unei dispute
În lipsa unui mecanism clar de succesiune, liderii comunității din Medina l-au ales pe Abu Bakr, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai Profetului, drept prim calif – „succesor” politic al acestuia. Din această alegere s-a cristalizat ceea ce va deveni majoritatea sunnită.
O altă parte a comunității a considerat însă că legitimitatea nu poate fi stabilită prin consens, ci prin continuitate familială. Ei l-au susținut pe Ali ibn Abi Talib, văr și ginere al Profetului, soțul Fatimei. În viziunea lor, conducerea comunității aparținea de drept descendenților lui Mohamed.
Această divergență, inițial politică, s-a transformat treptat într-o diferență teologică structurală.
Două modele de autoritate
Sunnismul: comunitatea și tradiția
Sunnismul – derivat din „Sunnah”, tradiția Profetului – susține că liderul (califul) este ales prin consensul comunității. Autoritatea religioasă este difuză: savanții (ulema) interpretează legea islamică, dar nimeni nu este considerat infailibil.
Astăzi, aproximativ 85–90% dintre musulmani sunt sunniți. Majoritari în state precum Arabia Saudită, Turcia, Egipt, Pakistan sau Indonezia, ei domină numeric lumea islamică.
Șiismul: linia imamilor
Șiiții (de la „Shiat Ali” – partidul lui Ali) cred că autoritatea legitimă aparține exclusiv descendenților lui Ali. În ramura majoritară – șiismul duodeciman – sunt recunoscuți 12 imami, considerați infailibili și investiți divin. Ultimul dintre ei, dispărut în secolul al IX-lea, este „Imamul Ascuns”, care va reveni la sfârșitul timpurilor.
Această dimensiune mesianică conferă șiismului o teologie a martiriului și a suferinței istorice mult mai accentuată decât în sunnism.
Karbala: trauma fondatoare
Momentul care a cimentat ruptura s-a produs în 680, la bătălia de la Karbala. Husayn ibn Ali, nepotul Profetului, a fost ucis de armata califului omeyad Yazid I.
Pentru șiiți, martiriul lui Husayn este actul fondator al identității lor. Ziua de Ashura este comemorată anual prin procesiuni și ritualuri de doliu. Husayn devine simbolul luptei împotriva tiraniei și al sacrificiului suprem.
Pentru sunniți, Karbala rămâne un episod tragic, dar nu un pivot teologic.
Geografia unei clivaje istorice
Deși minoritari numeric (10–15%), șiiții sunt majoritari în Iran și Irak și au comunități puternice în Liban, Bahrain și Yemen. Această concentrare teritorială le oferă o pondere politică semnificativă.
Iranul este astăzi principalul centru al șiismului, în timp ce Arabia Saudită se revendică drept lider al lumii sunnite și gardian al locurilor sfinte Mecca și Medina. Rivalitatea dintre Teheran și Riad depășește diferențele doctrinare și structurează conflictele regionale din Siria, Yemen, Irak și Liban.
În acest sens, ruptura din secolul al VII-lea continuă să modeleze geopolitica secolului XXI.
Mai mult decât o dispută teologică
Sondaje realizate în ultimul deceniu arată că în anumite regiuni ale Orientului Mijlociu persistă neîncrederea confesională. În unele contexte, diferența religioasă devine criteriu de excludere politică sau socială.
Și totuși, dincolo de diviziuni, cele două ramuri împărtășesc fundamente identice: credința într-un singur Dumnezeu, recunoașterea Coranului și respectarea celor cinci stâlpi ai islamului – mărturisirea credinței, rugăciunea, postul Ramadanului, zakat și pelerinajul la Mecca.
Schisma nu a distrus unitatea doctrinară de bază, dar a produs identități colective distincte, cu mitologii, memorie și sensibilități proprii.
Ruptura dintre sunniți și șiiți nu este o simplă polemică religioasă. Ea este o poveste despre putere, legitimitate și memorie. A început ca o criză de succesiune într-o comunitate tânără și s-a transformat într-un factor structural al istoriei Orientului.
În lumea contemporană, unde religia și politica se intersectează frecvent, înțelegerea acestei schisme devine esențială pentru a descifra tensiunile regionale. Marea Dezbinare a Islamului nu aparține trecutului – ea continuă să scrie prezentul.
