În inima Deltei, acolo unde Dunărea își găsește sfârșitul în Marea Neagră, se întinde Sulina – orașul care a fost, cândva, o bijuterie a Europei moderne. Și tot acolo, la marginea lumii, între diguri și ape, se odihnește un cimitir unic în Europa: Cimitirul Maritim din Sulina. Nu este doar un loc de veci, ci o frescă a unei lumi pierdute – cosmopolită, tragică, romantică.
O cetate a morților pentru o lume apusă
Portul Sulina, menționat documentar din secolul al X-lea, a devenit în epoca modernă un adevărat Porto-Franco – un spațiu liber al comerțului internațional, organizat sub egida Comisiunii Europene a Dunării (CED). Pe la începutul secolului XX, Sulina găzduia consulate, spitale, teatre, cazinouri și școli aparținând unei comunități de peste 15.000 de oameni din 21 de etnii și 9 confesiuni.
În acest context de efervescență etnică și religioasă, se naște ideea unui cimitir comun, organizat în 1864 de CED, într-un gest fără precedent în Europa acelor vremuri. Cimitirul a devenit loc de odihnă pentru marinari britanici, ingineri danezi, prințese grecești, pirați, musulmani, evrei și soldați anonimi.
Multiconfesionalismul în moarte
Cimitirul este împărțit, simbolic, nu prin garduri, ci prin alei imaginare: ortodocși (români, ruși lipoveni, greci), catolici, protestanți, musulmani, evrei. Această diversitate arhitecturală și religioasă conferă locului un caracter muzeal: cruci sculptate, morminte cu turban, inscripții în greacă, ebraică, latină, română, engleză.
Unicitatea Cimitirului Maritim constă tocmai în această înmormântare a diversității: aici, moartea nu a separat, ci a unit. Spre exemplu, cimitirul grecesc, care reflectă fosta majoritate elenă a orașului, se întinde natural din cel românesc și este marcat de epitafuri în limba greacă, iar sectorul lipovenesc păstrează cu sfințenie tradițiile ortodoxiei de rit vechi.
Memoria CED și monumentele britanice
În centrul acestui necropolis se află Cimitirul Comisiei Europene a Dunării – o adevărată arhivă de piatră a personalului care a transformat Sulina într-un nod fluvial de talie internațională. Aici odihnesc Sir Charles Hartley („Părintele Dunării”) și colegii săi: ingineri, căpitani, mecanici, tineri naufragiați.
Mormântul lui William Simpson, pionier al hidrografiei dunărene, sau cel al lui Eugène Magnussen, marinar danez devenit inginer-șef al CED, sunt mărturii ale unei epoci în care profesia era sinonimă cu eroismul cotidian.
Tot aici, o poveste sfâșietoare: William Webster și Margaret Ann Princle, doi tineri înecați în 1868 în apele Dunării, sunt eternizați în morminte alăturate. Presa vremii i-a numit „Îndrăgostiții din Sulina”, iar povestea lor a devenit legendă locală.
Piratul, prințesa și surorile: legende din piatră
Cimitirul este și un tărâm al legendelor. În sectorul grecesc se află mormântul lui Ghiorghios Kontoguris – un posibil pirat, simbolizat printr-un craniu și oase încrucișate. Deși simbolul sugerează o viață rebelă, epitafurile îl descriu ca pe un bun cetățean, un posibil haiduc al apelor.
La câțiva pași, mormântul prințesei Ecaterina Moruzi, cu un epitaf melancolic, este asociat, în imaginarul popular, cu legenda unei prințese „negroide” dansatoare de cabaret – probabil confuzie între ficțiunea lui Jean Bart și realitatea istorică.
„Surorile” – două statui de fetițe grecoaice îmbrățișate – simbolizează iubirea fraternă. Povestea spune că au murit înecate în Dunăre, însă cercetările recente sugerează că e vorba de un frate și o soră decedați în ani diferiți.
Poveștile care nu se spun
Mormintele musulmane și evreiești suferă un proces accelerat de degradare. Comunitățile care le-au creat au dispărut sau s-au contopit prin asimilare ori migrație. De exemplu, mormintele evreiești impresionează prin eleganța arhitecturală și inscripțiile ebraice-românești, dar multe sunt acum distruse sau risipite.
Pe o notă mai bizară, la ieșirea estică a cimitirului se află trei plăci de beton cu numele „Charly, Wolfy și Cora” – câinii unui stăpân grijuliu. Dintr-o întâmplare, aceștia par a păzi locul precum Cerberul din mitologia greacă.
Restaurări amânate, promisiuni uitate
Deși Cimitirul Maritim a fost inclus în Strategia de Dezvoltare Locală 2018–2035, planurile de restaurare a monumentelor și infrastructurii au rămas, în mare parte, pe hârtie. Dincolo de un panou explicativ adăugat recent și câteva reparații izolate, degradarea persistă. Cimitirul Catolic, Evreiesc, Musulman și cel Ortodox așteaptă intervenții promise, dar niciodată realizate.
Un detaliu dureros: separarea confesională care, de-a lungul vremii, se făcea firesc prin spații și alei, a fost înlocuită recent de garduri. O alegorie amară pentru un loc care a trăit multiculturalismul nu prin izolare, ci prin coexistență.
O lecție tăcută pentru viitor
Cimitirul Maritim din Sulina nu este un simplu obiectiv turistic – este o lecție. O lecție despre conviețuire, despre înfrățire în fața morții, despre destin, memorie și uitare. Aici, piatra înlocuiește istoria scrisă, iar tăcerea oferă poate cele mai grele adevăruri.
Jean Bart, în Europolis, scria profetic: „Sulina trebuie abandonată”. Astăzi, între realitate și mit, cimitirul devine un ultim bastion al unui oraș ce-a fost cândva poarta Europei spre Răsărit. Un loc în care fiecare cruce, epitaf sau poveste ne amintește că adevărata moștenire a orașelor nu stă doar în clădiri, ci și în oamenii care le-au locuit – și în cei care, uneori, aleg să nu-i mai uite.
