Standarde de frumusețe în istorie – cum au fost definite și cât de diferite sunt de la o regiune la alta

Ați observat vreodată că toți sfinții pictați pe pereții Bisericilor seamănă între ei? Foarte puțini sunt imberbi sau prezintă chelie, aproape toți sunt slabi, cu față alungită și mâini osoase. Toate aceste reguli sau canoane ale iconografiei au început să atent cuprinse încă din primele veacuri ale creștinismului. Ulterior după separarea celor două biserici în catolică și ordodoxă fiecare dintre ele au adăugat norme și canoane la cele deja existente și de aceea vedem o diferență între pictura ecleziastică răsăriteană și cea apuneană.

Vă întrebați probabil ce legătură au reprezentările sfințiilor cu frumusețea, ba chiar cu cea feminină. După cum avem o imagine mentală când ni se spune să ne gândim la un sfânt, tot așa avem o reprezentare a unei persoane când vorbim de frumusețe. Standardele impuse nu sunt reglementate adunări, cum sunt sinoadele și conciliile, care hotărâsc niște canoane bisericești în cazul picturii sfinților, ci societatea în ansamblu ei prin diverși vectori de imagine: regi, regine, prinți și prințese, lideri de opinie, artiști, actori, designeri, modele, medici, nutriționiști etc. Spre deosebire de Biserică, ale cărei autoritate asigură respectarea acestor canoane pe perioadă îndelungată, reprezentarea frumuseții feminine, dar și a frumuseții umane în general, este fluctuantă.

Potrivit standardelor cu care noi avem de-a face azi, cum ar trebui să arate o femeie frumoasă?! Slabă, înaltă, machiată, cu dimensiuni la bust, talie și șolduri de 90 – 60 – 90, cu un ten și o piele curată, strălucitore, ușor bronzată, cu un păr bogat și coafat după preferință și forma feței și a corpului, cu dinți frumoși, albi etc. Sunt multe detalii pe care ar trebui să le avem în vedere sau mai degrabă de care ar trebui să țină cont cineva care vrea să atingă perfecțiunea întruchipată de actualele standarde.

Fără să încerc să stârnesc foarte multe animozități voi spune că standardele sunt trecătoare și imposibil de atins cu desăvârșire. Dacă azi nu am trăi într-o societate care împărtășește un anume set de valori, am putea considera că femeia cu cele mai multe inele pe gât este cea mai frumoasă. De exemplu un bărbat din tribul Kayan, situat la graniţa dintre Burma şi Thailanda, își va reprezenta astfel idealul de frumusețe feminină. Pentru el umplerea ridurilor, botox-ul sau implanturile mamare nu au legătură cu frumusețea. Acolo, frumuseţea unei femei se măsoară în funcţie de numărul inelelor din alamă pe care le au în jurul gâtului. Ritualul punerii acestor inele începe în jurul vârstei de cinci ani, iar până la maturitate, greutate şi numărul lor ajung să deformeze forma iniţială a gâtului.

Pentru atingerea standardelor unii oameni sunt dispuși la diverse operații. Totuși își doresc ca urmele acestora să nu fie vizibile, în schimb în Etiopia, femeile din tribul Karo își fac cicatrici în zona stomacului cu scopul de a atrage soţii. Procesul de formare a acestor cicatrici începe în copilărie, iar încheierea sa simbolizează faptul că femeia este gata să se căsătorească şi să aibă copii.

În India un accent important care asupra părului capilar. Frumuseţea feminină se măsoară prin lungimea, culoarea – de obicei naturală – a părului. Cu cât părul este mai lung, mai închis la culoare şi mai strălucitor, cu atât este considerat mai frumos.

În Orientul Mijlociu, ochii femeilor sunt machiaţi cu creion negru, au tatuaje făcute cu henna şi bijuterii mari. O parte din aceste obiceiuri sunt împrumutate și în standardele occidentale. În schimb în Mauritania femeile slabe sunt considerate urâte. Deşi uitat, procedeul hrănirii prin gavaj era considerat singurul mod de a obţine o adevărată frumuseţe.

Am punctat câteva locuri pe harta lumii care nu se supun standartelor reprezentărilor pe care noi le avem despre frumusețe, dar dacă mergem puțin în istorie vedem diferențe de la un secol la altul, ba chiar de la o decada la alta.

Primul în lista noastră a fost slab/slabă – mai bine zis fit. Probabil ați auzit pe la bunici o expresia: „Omul gras e și frumos!”. Aceasta are legătură cu vremurile e care le-au trăit. Când producția agricolă abia satisfăcea necesarul pentru o viață de pe o zi  pe alta a majorității propulației, bogăția însemna deoptrivă hrană mai multă și posibilitatea la o viață îndelungată fără chinuri. Ecuația este simplă pentru oamenii obișnuți până târziu cătreepoca modernă – săracii erau mereu slabi și flămânzi în vreme ce nobilii erau grași pentru că își permiteau mai multe alimente. Dar de ce bunicii nostri ar face apel la așa ceva? Cele două războie mondiale și mai ales foametea de după cel de-al doilea, care a lovit și România în 1946-1947, a dus la moartea multor oameni.

Înălțimea, prestanța și … tortura pentru frumusețe

Dacă la genetică nu ne putem opune sau corecta și un atribut precum înalt nu îl găsești decât la cei care l-au primit prin naștere, putem însă compensa cu stiletto sau alți pantofi cu toc. Este poate unul dintre cele mai vechi și mai cunoscute standarde de distincție. În Grecia Antică erau folosiți pantofi cu platforme înalte de lemn sau pluta, numiți kothorni, foarte populari în rândul actorilor. Pantofii aveau înălțimi diferite pentru a indica statutul social sau importanța personajelor interpretate. În timpul Evului Mediu, atât femeile cât și bărbații purtau saboți sau papuci din lemn cu talpa foarte înaltă. Aceștia erau atașați încălțărilor fragile și scumpe, pentru a le proteja de noroiul și resturile ce umpleau în acea perioada străzile. Dacă îl vedeți pe Ludovic al XIV-lea, celebru Rege Soare în tabloul său, veți observa că pantofii săi au tocuri. Este interesant că după Revoluția Franceză s-a renunțat la tocuri, dar în secolul XIX moda revine. Chiar și primarii Bucureștiului aveau niște pantofi cu un toc mai înalt pentru a fi mai impozanți la ceremonii. Aceștia pot fi văzuți la Palatul Șuțu.

Pentru că vorbim de pantofi și frumusețe ar fi potrivit să amintim de un standard absolut barbar practicat timp de 1000 de ani, până în 1949. În China idealul de frumuseţe feminină şi de erotism a constant în piciorul legat al femeilor. Legarea piciorelor sau obţinerea piciorelor lotus, aşa cum mai sunt cunoscute, presupunea o mutilare a piciorului în care cele patru degete mai mici erau rupte şi îndoite sub talpă, iar talpa şi călcâiul se forţau pentru a se apropia cât mai mult. Apoi picioarele erau legate cu fâşii ude din bumbac, care se strângeau prin uscare, prinzând piciorul ca într-o menghină. De obicei, mama sau bunica fetiţei realiza acest proces creându-se astfel un fel de solidaritate feminină. În acest proces erau iniţiate fetele cu vârsta cuprinsă între 5 şi 7 ani, când oasele erau mai flexibile, dar erau cazuri, în rândul claselor superioare, când practica începea şi la 3 ani, sau la ţărani, când acest proces era efectuat mult mai târziu, pe la 12 – 13 ani. Fetele erau obligate să meargă cu aceste bandaje în dureri insuportabile pentru a-și rupe deliberat mai bine oasele. Pentru a masca diformitatea provocată de această practică, femeile purtau o încălţăminte special, frumos ornamentată, care contribuia la rolul estetic şi erotic al picioarelor, dând impresia unui trup mai înalt şi mai drept. Periodic bandajele erau schimbate, rănile curațate și puse noi bandaje. Odată la două săptămâni încălţările erau înlocuite cu o altă pereche, întotdeauna de dimensiuni mai mici. Toate aceste practici durau aproximativ doi ani până se obţineau picioarele lotus, care nu măsurau mai mult de 9 cm. Dar riscurile erau cu atât mai mari cu cât un pericol constant al acestei practici era reprezentat de infecţii, una din zece fetiţe murind în timpul procesului. Deși practica a fost condamnată încă din secolul XIX, abia prin amenzi au reușit comuniștii să întrerupă această practică.

Igienă, machiaj și tot felul de trucuri de înfrumusețare

Avem impresia că baia a făcut mereu parte din ritualurile firești ale oamenilor indiferent de spațiul geografic în care ne aflăm. Băile și termele romane, hamam-ul turcesc, sauna sau banya, toate par să ne indice că acest ritual este prezent mereu alături de oameni. Totuși lucrurile sunt departe de a sta așa. În spațiul creștin baia este rară practicată în râuri pe timpul verii, dar nu neapărat cu un scop igienic. Mai mult în perioada medievală Biserica interzice diverse produse cosmetice precum săpunul pe motiv că reprezintă luxul păgân. Îmbăierea în diverse căzi se face foarte rar, cu precădere în sezonul cald, pe motiv că acestea ar putea provoca îmbolnăvire. Reminiscențe ale acestei gândiri întâlnim și la început de secol XX. Margaret Mixter publica în 1910 o lucrare apreciată despre frumusețe și sănătate în care afirma „consider o greşeală să-ţi speli părul în zilele noroase”. Ba chiar mai mult „chiar şi în cazurile extreme de transpiraţie, şamponatul nu ar trebui să se facă mai des de o dată la trei săptămâni”, este sfatul lui Mixter. Excesul de ulei era combătut cu un fel de şampon uscat. „Dacă părul devine încărcat şi uleios între spălările lunare, se poate presăra făină de porumb pe şuviţele de păr”, se arată în carte. Restul făinii de porumb va fi dată jos cu o perie, după ce este absorbită în mare parte.

Totuși, dacă afirmațiile domanei Mixter în epoca victoriană ni se par revoltătoare, ar trebui să știm că reprezintă un mare pas înainte pentru că vreo 150 de ani mai devreme standardul de frumusețe de la curtea Regelui Soare, Ludovic al XIV al Franței, prevedea o coafura Fontange. Se pare că una dintre amantele regelui Ludovic al XIV al Franței şi-a strâns în grabă părul după ce coafura ei inițială a fost distrusă în timpul unei  partide de vânătoare. Regelui i-a plăcut foarte mult, iar domnele de la curte au început a se întrece în coafuri din ce în ce mai înalte. S-a facut apel la tot felul de trucuri pentru ca părul să reziste şi „opera” să nu se îndoaie. Au început să adauge albuşuri de ou pentru a-l face cât mai rigid, chiar dacă acest lucru însemna ca părul lor să miroasă foarte urât, altele adăugau făină şi amidon, lucru care aducea cu sine păduchi, insecte, şi chiar şoareci. Coafura Fontange ajungea şi până la 120 de centimetri. Unele doamne ajunseseră să doarmă în poziţie verticală. Pentru a nu distuge coafura existau niște bețigașe folosite pentru scărpinat în cap. Din nefericire pentru multe doamne coafura a luat foc de la lumânările ataşate în candelabre ce luminau sălile de recepții la care erau invitate.

Totuși existau anumite băi terapeutice pentru piele. De exemplu celebra baie în lapte. Surse antice arată că pe vremea Cleopatrei soarele puternic şi nisipul aveau o acţiune devastatoare asupra epidermei. Se spune că, pentru a-şi păstra pielea fină, servitoarele Cleopatrei dizolvau o cupă cu miere într-un litru de lapte fierbinte în care adăugau puţin ulei parfumat. Compoziţia era apoi turnată într-o cadă cu lapte la temperatura corpului, în care celebra regină a Egiptului se scufunda timp de 15 minute. Înainte de a intra în vană corpul reginei era frecat cu un amestec de sare de mare şi cremă de lapte. Abia după aceea, trupul era pregătit să primească beneficiile îmbăierii. Există multe personaje celebre din istorie care se pare că făceau aceste băi: Diana de Poitiers, amanta regelui francez Henric II, Pauline, sora mai mică a împăratului Napoleon sau cardinalul Richelieu, care a cerut servitorilor săi să vândă laptele imediat ce a terminat să se spele în el.

Dincolo de efectele terapeutice mai mult sau mai puțin cunoscute ale acestor băi, ideea de ten alb era considerat un standard al nobleței, al luxului și extravaganței. Pudra aplicată pe faţă îi dădea un aer şi mai aristocrat. Din acest motiv vedem în „Pe aripile vântului” o îmbrăcăminte atât de bogată care să ascundă pielea de soarele puternic al statelor din sudul Americii. Mai mult există mărturii că se foloseau tot felul de creme toxice pe bază de arsenic sau metale grele pentru a se păstra acest ten palid. În jurul anului 1900, doctorul Auguste Rollier deschidea prima clinică medicală dedicată băilor de soare, la Leysin, în Alpii elveţieni. Oamenii de știință indică o sumedenie de boli care pot fi vindecate pe baza acestor băi de soare, iar moda tenului bronzat începe să se dezvolte. E adevărat că la început totul a fost privit doar terapeutic. O contribuţie radicală la revoluţia acestei paradigme o are şi celebra creatoare de modă Coco Chanel care a povestit cum s-a bronzat accidental pe când se afla pe un yacht, iar culoarea ei ciocolatie a declanşat o adevărată nebunie peste noapte.

În secolul al XX-lea, în special în America, încolţeşte ideea folosirii machiajului excesiv pentru a obţine un look strălucitor. Vedetele de cinema, au fost mereu cele care au impus moda. Mary Pickford sau Jean Harlow, care dădeau tonul în materie, încep să folosească rujul roşu puternic şi tuşul negru pentru sublinierea liniei ochilor. În aceste condiţii apar şi se dezvoltă firme celebre de cosmetică precum Max Factor, Elizabeth Arden şi Helena Rubinstein. Vopseaua sintetică pentru păr a fost inventată în 1907 de Eugene Schueller, fondatorul mărcii L’Oreal.

Observăm totuși în ultima sută de ani o pendulare în standardele de frumusețe între impact vizual și sănătate. Ideea că persoanele grase nu sunt neapărat sănătoase a dus la crearea unui alt standard de frumusețe periculos: anorexia, de care în ultimii ani societatea încearcă să se ferească. De asemenea putem spune că în acest ultim secol s-au mai adaugă elemente noi atunci când vorbim de frumusețe: politicile împotriva rasismului și a discriminarii sexuale.