Una dintre cele mai inedite se află la colțul străzilor Vasile Lascăr și Maria Rosetti. Pentru trecătorul grăbit de astăzi este doar un imobil elegant, ușor obosit, cu ferestre ample și o fațadă de început de secol. Pentru ochiul atent însă, Casa cu farmacie „Gheorghe Hotăranu” este una dintre cele mai valoroase capsule de memorie urbană din București: prăvălie specializată, laborator farmaceutic și locuință de familie deasupra – un imobil care a traversat războaiele, a fost confiscat în perioada comunistă și se pregătește astăzi să devină Muzeu al Farmaciei.

Puține spații bucureștene concentrează atât de limpede ideea de civilizație cotidiană interbelică. Aici se întâlnesc destinul unui farmacist ambițios, decorat pe front, cu opera unui arhitect reprezentativ al stilului neoromânesc și cu rafinamentul atelierelor vieneze de mobilier. În același timp, se întrevede o istorie mai lungă: aceea a unei profesii care, înainte de industrializarea completă a medicamentului, îmbina știința exactă cu meșteșugul.

Casa Hotăranu nu spune doar povestea unei familii. Ea spune povestea unei lumi în care competența profesională putea construi un destin, iar profesia nu se oprea la tejghea, ci se reflecta în însăși arhitectura casei.

Un farmacist al vremurilor mari

Gheorghe Hotăranu aparține acelei generații de profesioniști formați la cumpăna dintre două Românii: cea veche, încă provincială în multe privințe, și cea modernă, care încerca să se organizeze instituțional, sanitar și urbanistic după model occidental.

Farmacistul nu era, în primele decenii ale secolului al XX-lea, un simplu vânzător de remedii. El trebuia să stăpânească noțiuni solide de chimie, botanică, toxicologie, dozaj și legislație sanitară. În multe situații, prepara personal medicamentele prescrise de medic, răspunzând direct pentru corectitudinea formulei și siguranța pacientului.

Hotăranu nu a fost doar proprietar de farmacie, ci și participant activ la viața profesională a breslei. Documentele îl menționează ca membru al Comisiei Chimico-Farmaceutice de pe lângă Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale, organism cu atribuții importante în organizarea domeniului: elaborarea farmacopeii, stabilirea taxelor farmaceutice, acordarea concesiunilor pentru farmacii, drogherii, laboratoare și alte stabilimente de profil. A fost, de asemenea, membru al Colegiului General al Farmaciștilor și societar al Oficiului de Aprovizionare Farmaceutic. Cu alte cuvinte, nu era doar un practicant al meseriei, ci unul dintre oamenii consultați atunci când se discuta cadrul întregii profesii.

Biografia sa începe în afara granițelor României de atunci. Potrivit istoricului farmaciei Izsák Sámuel, autor de lucrări dedicate evoluției farmaciei în spațiul central-european, Gheorghe Hotăranu s-a născut la Oravița, în 1883, teritoriu aflat atunci în Imperiul Austro-Ungar. Ajunge la București în 1906, unde urmează studiile de farmacie, devenind licențiat în 1910.

Biografia militară completează portretul. Participă la campania din 1913, în cel de-Al Doilea Război Balcanic, apoi la Primul Război Mondial, fiind ulterior ofițer în rezervă. Potrivit surselor, ajunge locotenent-colonel în retragere în 1945. Pentru serviciile sale, este decorat cu Ordinul „Avântul Țării”, prin Decret Regal din 7 noiembrie 1913, și cu Ordinul „Coroana României” în 1926.

În aceste detalii aparent protocolare se citește, de fapt, prestigiul de care se bucura un profesionist al epocii – un statut construit nu doar prin avere, ci și prin competență, educație și serviciu public.

De la concesiune regală la afacere consolidată

În 1913, statul român acorda noi concesiuni pentru deschiderea de farmacii. Rețeaua sanitară trebuia extinsă, iar profesia farmaceutică era strict reglementată. Printre beneficiari s-a numărat și Gheorghe Hotăranu, care, la 9 februarie 1914, își deschide prima farmacie într-un spațiu închiriat pe strada Vasile Lascăr, cunoscută anterior ca strada Teilor. Era același cartier în care avea să rămână, semn că proprietarul intuise potențialul unei zone aflate în plină dezvoltare urbană.

Timp de nouă ani a muncit și a economisit. A participat și la războiul pentru întregirea națională (Primul Război Mondial), fiind, după cum arată ziarul Universul din septembrie 1916, rănit pe front.

Aceste informații, aparent minore, sunt esențiale pentru înțelegerea poveștii. Casa Hotăranu nu a fost rezultatul unei moșteniri aristocratice și nici al unei speculații imobiliare. A fost fructul unei ascensiuni profesionale bazate pe reputație, disciplină și continuitate.

În 1920 cumpără imobilul din Vasile Lascăr 80 (fost Teilor 120, actual nr. 76), iar în 1925 decide ridicarea clădirii actuale, concepută explicit pentru funcțiuni mixte: farmacie la parter, laborator la subsol, locuire la etajele superioare.

În Bucureștiul epocii, asemenea imobile reprezentau formula aproape ideală a micii burghezii profesioniste: afacerea jos, familia sus, capitalul reinvestit în proprietate și prestigiu. Casa Hotăranu este unul dintre ultimele exemple păstrate aproape integral ale acestei tipologii.

Arhitectul Statie Ciortan și seriozitatea stilului neoromânesc

Pentru proiect, Hotăranu l-a ales pe arhitectul Statie Ciortan (1876–1940), un nume important – astăzi insuficient cunoscut – al arhitecturii românești din prima jumătate a secolului al XX-lea, și a apelat la antreprenorul italian Ernesto Mazzolini, constructor care a utilizat materiale și tehnici dintre cele mai avansate ale epocii.

Născut la Roșiuța, în Mehedinți, Statie Ciortan s-a format la Școala Superioară de Arhitectură din București, unde i-a avut ca mentori pe Ion Mincu și Ermil Pangrati. De la aceștia a preluat orientarea către stilul neoromânesc – încercarea de a formula o arhitectură cu specific național, dar adaptată exigențelor moderne.

Cariera sa a fost amplă și coerentă. A proiectat numeroase administrații financiare în București (str. Popa Tatu – 1917, Calea Moșilor – 1930, bd. Ferdinand nr. 89 – 1932, str. Bateriilor – 1936, str. 13 Septembrie) și în țară (Ploiești – azi judecătorie; Pitești – azi Primărie), precum și Muzeul din Câmpulung Muscel, clădiri ale vămilor, Palatul Vămii Poștei (1925, azi sediu MAI), locuințe particulare, blocuri cu spații comerciale, grupuri de case pentru funcționari și Casa de odihnă a Ministerului de Finanțe de la Predeal. A realizat, de asemenea, imobilul Monitorului Oficial de pe bulevardul Elisabeta.

Timp de trei decenii, a fost director al Arhitecturii în cadrul Ministerului de Finanțe, iar între 1929 și 1932 a prezidat Societatea Arhitecților Români. A desfășurat și activitate didactică la Școala Superioară de Arhitectură.

Casa Hotăranu poartă semnătura sa recognoscibilă: o compoziție echilibrată, o volumetrie sobră, detalii inspirate discret din repertoriul brâncovenesc, un colț tratat elegant și o relație atentă între funcțiunea comercială de la parter și registrul domestic al etajului. Nu este o clădire ostentativă, ci una care inspiră soliditate, ordine și bun-gust – exact valorile pe care proprietarul voia, probabil, să le asocieze farmaciei sale.

Există și o „soră” a acestei farmacii pe Calea Călărași – farmacia nr. 40, Mihailovici – astăzi transformată în măcelărie, un exemplu elocvent pentru cât de fragilă este supraviețuirea acestor tipologii urbane.

Înăuntru: o farmacie completă, dintr-o epocă dispărută

Adevărata minune a Casei Hotăranu începe însă dincolo de fațadă. La interior s-au conservat aproape integral mobilierul și dotările comandate la Viena în 1925, executate special pentru planul farmaciei la firma Hermann Steinbuch. Ansamblul este excepțional tocmai prin caracterul său unitar. Nu avem de-a face cu piese disparate, salvate întâmplător, ci cu o întreagă arhitectură interioară gândită pentru funcționarea exactă a unei farmacii moderne de epocă.

Lemnul masiv al corpurilor de mobilier poartă inițialele „GH”. Blaturile sunt placate cu marmură de Carrara, material ales atât pentru noblețe, cât și pentru rezistența chimică necesară unui spațiu de lucru farmaceutic. Vitrinele și panourile de cristal indică foarte clar schimbarea de paradigmă: farmacia nu mai este „spițeria” discretă de pe lângă bolnițe și spitale, ci un spațiu reprezentativ, deschis, în care produsele sunt expuse și ordonate vizibil în fața publicului.

Mânerele sunt, în funcție de registrul sertarelor, ori din lemn, ori din sticlă fațetată, colorată în profunzime.

Totul vorbește despre o epocă în care obiectul utilitar era și frumos, iar frumusețea nu excludea rigoarea tehnică, ci o însoțea.

Cum funcționa o farmacie interbelică

Farmacia din prima jumătate a secolului al XX-lea reprezenta un spațiu de tranziție între modelul vechii spițerii și farmacia industrializată de astăzi. În acei ani, coexistau două lumi: prepararea magistrală – medicamentul compus individual după rețeta medicului – și distribuția produselor fabricate în serie de o industrie farmaceutică aflată în plină dezvoltare.

Fluxul de lucru era riguros. Pacientul intra în oficină, spațiul public al farmaciei, și preda rețeta. Farmacistul o interpreta, verifica formula și transmitea comanda către receptură sau laborator. Acolo se cântăreau substanțele cu balanțe de mare precizie, se zdrobeau materii prime în mojare, se amestecau pulberi, se preparau soluții, unguente, siropuri ori capsule. Produsul final era ambalat, etichetat și adus din nou în oficină, unde pacientul primea și explicațiile necesare.

În memoria multora au rămas termenii acelei lumi: oficina, receptura, venena. „Venena” era dulapul încuiat unde se păstrau substanțele toxice. Cheile se aflau mereu la farmacistul-șef. „Receptura” desemna locul preparării efective. „Oficina” era scena publică a farmaciei – echivalentul zonei de eliberare de astăzi, dar mult mai bogată în funcții și într-o anumită ceremonie profesională.

Cei care au cunoscut farmaciile de altădată evocă adesea mai întâi mirosurile: valeriană, levănțică, salvie, eter, alcool medicinal, plante uscate, ceară și hârtie cerată. Medicul Mihail Mihailide amintea atmosfera acestor „sanctuare ale fiicei lui Aesculapius – Hygeea”, unde domnea o ordine proverbială:

„Când cineva din generația mea evocă farmacia de pe vremuri, cu «oficina», locul de primire a rețetelor magistrale, «receptura», unde se preparau medicamentele, cu balanțe și greutăți de mare precizie, mojare și flacoane de toate soiurile, și «venena», dulapul unde se păstrau sub cheie substanțele toxice, sticluțele pe care le primea pacientul, frumos etichetate, cu dopul învelit în hârtie cerată, îmi amintesc de îndată «Farmacia Hotăranu», una dintre cele mai vechi din Capitală. Trecută prin vâltorile istoriei, proprietate particulară naționalizată în 1949, redobândită azi, supraviețuiește, păstrându-se cvasiintactă. Ar fi putut rivaliza, pentru arhitectura interioară, dacă edilii ar fi avut cultul conservării patrimoniului, cu Muzeul Farmaciei din Sibiu, unde la etajul clădirii a locuit însuși Samuel Hahnemann, vestit medic, creatorul homeopatiei. Văd și acum proverbiala ordine care domnea în aceste sanctuare ale fiicei lui Aesculapius – Hygeea – și simt, parcă, atmosfera eterurilor specifice de valeriană, levănțică și salvie”.

Organizarea spațiului: verticala unei meserii

Farmacia interbelică era organizată pe verticală și pe zone funcționale distincte, iar Casa Hotăranu reflecta perfect această logică. Parterul era destinat relației cu publicul și depozitării active: sertare inferioare pentru substanțe solide, rafturi și vitrine la nivelul privirii pentru produse și recipiente frecvent utilizate, zone superioare pentru stocuri suplimentare. Subsolul adăpostea laboratorul, adevărata inimă tehnică a întreprinderii. Etajele superioare serveau drept locuință familială – probabil, într-o formulă de duplex, cu apartamentul principal și camerele copiilor.

Această organizare pe verticală nu era întâmplătoare. Ea exprima o ierarhie clară a funcțiilor: comerțul și serviciul public la stradă, producția în adâncime, viața domestică deasupra. O întreagă filosofie urbană condensată într-o clădire de colț.

Modernizarea dintre 1920 și 1940

Perioada interbelică a adus transformări profunde în domeniul farmaceutic. Industria medicamentului s-a dezvoltat accelerat, iar prepararea magistrală a început să scadă în pondere. Rolul farmacistului s-a deplasat treptat de la producător la distribuitor și consilier, iar dimensiunea comercială a farmaciei s-a accentuat vizibil.

Mobilierul farmaciei Hotăranu ilustrează exact această fază hibridă. Sertarele și organizarea modulară țin de tradiția laboratorului. Vitrinele ample și transparența vizuală anunță farmacia modernă, orientată spre expunere și relația cu clientul. În acest sens, clădirea nu este doar frumoasă; este un document tehnic despre evoluția profesiei.

Pe proprietar îl regăsim profund implicat în viața breslei și, mai important, transpunând în propria afacere atât deciziile, cât și inovațiile domeniului. În 1924, Gheorghe Hotăranu participă la Congresul Farmaciștilor cu lucrarea „Expunere asupra proiectului de Regulament pentru comerțul cu narcotice”. Ulterior, este numit membru în Comisia chimico-farmaceutică de pe lângă Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale, iar din 1927 îl regăsim în cadrul Oficiului de Aprovizionare Farmaceutic.

Probleme încă actuale, rezolvări de la 1937

În ajunul războiului, într-o Românie în care farmaciile se înmulțeau, iar industria medicamentului începea să concureze vechea preparare magistrală, breasla farmaciștilor a simțit că pierde controlul asupra propriei profesii. Între 1919 și 1938 s-a acordat liberă practică unui număr de 9.831 de medici și 4.046 de farmaciști.

În 1937, Colegiul General Farmaceutic, din care făcea parte și Gheorghe Hotăranu, a convocat o Adunare Extraordinară în care denunța public „imixtiunea celor fără nici o pregătire și fără nici o responsabilitate în debitarea medicamentelor”. Tonul rezoluției este revelator pentru gravitatea cu care era privită problema. „Farmacia și medicamentul în Țara Românească sunt conduse de legi și regulamente, cari se aplică de Ministerul Sănătății”, afirmau farmaciștii, insistând că profesiunea lor „a fost, este și va fi numai în cadrul legilor și regulamentelor sanitare”.

Într-o epocă în care drogheriile, băcăniile și diverse prăvălii încercau să vândă remedii ieftine, iar piața era invadată de leacuri miraculoase și produse de proveniență incertă, Hotăranu și colegii săi apărau ideea că medicamentul nu este o simplă marfă.

„Medicamentul, sub orice formă ar fi el, pentru a putea vindeca sau preveni boala, trebuie să îndeplinească condițiuni de calitate și puritate, pe care numai farmacistul, pregătit prin studii îndelungate în școli și laboratoare, le poate asigura.”

Iar avertismentul lor era fără echivoc: „Medicamentul nu poate fi înlocuit cu surogate sau substanțe de calitate dubioasă, mai ieftine sau mai scumpe”.

În spatele acestor formule se afla una dintre marile lupte ale profesiei farmaceutice interbelice: apărarea ideii că numai un medicament verificat, preparat și eliberat de farmacist are legitimitate și siguranță. „Bolnavul și suferința pretind această răspundere”, scria presa vremii, iar farmaciștii cereau statului să consacre, „astfel cum este statornicit în toate țările din lume”, principiul potrivit căruia medicamentul trebuie „să fie preparat și înmânat bolnavului numai de farmacist”.

Prețul medicamentelor în interbelic

Tocmai această responsabilitate explica și prețul, adesea contestat, al medicamentelor. Farmacia interbelică nu vindea cutii standardizate, ci prepara individual rețete, cântărind substanțe în cantități infime, ambalând pulberi și notând manual fiecare doză.

Un articol din Epoca, din martie 1935, surprinde perfect amestecul de neîncredere și fatalism cu care pacientul privea nota de plată. „Ați citit vreodată o rețetă scrisă chiar de domnul doftor cu mâna lui blagoslovită? Noi n-am putut să facem aceasta până acum”, ironiza jurnalistul, înainte de a constata că doar spițerul, după ce „și-a pus ochelarii pe nas și a tușit olecuță”, putea descifra hieroglifele medicale și calcula „prețul vindecării beteșugului de care suferi”.

Același articol compara costul unei rețete banale, compusă din salicilat de sodiu, natriu benzoic și bicarbonat de sodiu, împărțită în 24 de prafuri pentru afecțiuni hepatice. La Giurgiu, ea costa 63 de lei; la farmacia Panta, 65; la farmacia Borș din București, 80; iar la Farmacia Hotăranu, 100 de lei. Diferența părea mare și a provocat protestul clientului, mai ales că la o altă farmacie i se explicase, absurd, că prepararea a doar 12 prafuri costa mai mult decât a 24, „motivând că muncește pentru 12 prafuri mai mult ca pentru 24”.

Și totuși, aceste prețuri reflectau nu doar adaosuri comerciale, ci și prestigiul farmaciei, calitatea substanțelor, proveniența lor și, mai ales, siguranța că medicamentul era preparat conform normelor. Într-o epocă în care salariul unui funcționar putea fi de câteva mii de lei pe lună, o rețetă de 100 de lei nu era deloc ieftină. Dar tocmai de aceea Colegiul Farmaceutic insista că medicamentul nu poate deveni obiectul „prea liberului comerț”, ci trebuie să rămână în mâna unor profesioniști care garantează nu doar vindecarea, ci și încrederea.

Tot din presa vremii, aflăm că farmacia Hotăranu era „farmacie de serviciu”, fiind deschisă și noaptea. Pasiunea pentru medicină și chimie nu era un caz izolat în această familie: Gheorghe Hotăranu era fratele medicului pediatru Ion Oreviceanu, un nume cunoscut între cele două războaie, asociat cu dezvoltarea terenului pe care avea să se construiască Spitalul Fundeni.

Război, comunism, expropriere

Anii războiului îl prezintă pe Gheorghe Hotăranu tot în prima linie, oferindu-și serviciile Armatei Române. Acasă însă, lucrurile încep să se destrame. În 1942, soția sa, chimista Florica Hotăranu, moare. Iar câțiva ani mai târziu, venirea comuniștilor aduce ruptura definitivă.

În biografia Casei Hotăranu, anul 1949 are brutalitatea unei uși trântite. Tot ceea ce fusese clădit în decenii – reputație profesională, capital economic, prestigiu social, continuitate familială – este suspendat printr-un act administrativ specific noii ordini. Naționalizarea nu a însemnat doar transferul unei proprietăți dintr-un registru în altul. Pentru generația lui Gheorghe Hotăranu, ea a însemnat confiscarea sensului muncii de o viață.

Mai jos redăm o mărturie despre acest moment, provenită din memoria unei familii de farmaciști bucureșteni:

„Într-o singură zi au fost naționalizate toate farmaciile. Știu sigur, mama mea era farmacistă și proprietara farmaciei Electra din Piața Amzei. Măsura a fost luată în așa fel încât să nu știe nimeni că se vor naționaliza. I-a luat prin surprindere pe toți farmaciștii, ca ei să nu poată lua nimic din ce era. La noi, țin minte că au venit acasă să facă inspecție, să nu fie cumva ceva care «nu ne aparținea». Eram foarte mică, dar am o singură imagine în minte: mama, când a venit acasă însoțită de doi bărbați. Eu eram în pătuț, și ea s-a aplecat să mă sărute și a vârât ceva sub perna mea. Nu știu ce era, probabil mai nimic, pe ce a putut pune mâna până să o scoată din farmacie. Tot mobilierul și inventarul au rămas pe loc. Farmacia a funcționat în continuare până după revoluție, apoi a decăzut complet”.

Familia Hotăranu a rămas în imobil, restrânsă la o parte din spațiile pe care le construise odată. Farmacistul – om decorat, veteran al campaniilor militare și participant la organizarea sistemului farmaceutic românesc – s-a văzut redus la statutul de fost proprietar.

Gheorghe Hotăranu a trăit naționalizarea farmaciei și a locuinței sale și s-a stins la vârsta de 94 de ani, în octombrie 1977. Este înmormântat în Cimitirul Sfânta Vineri, alături de soția și copiii săi.

Farmacia care a supraviețuit comunismului

Parterul clădirii a continuat să funcționeze ca farmacie. Statul comunist, pragmatic, a păstrat utilitatea spațiului. La etajele unde familia Hotăranu își trăise viața domestică au fost instalați chiriași ai noii puteri populare.

În multe alte case bucureștene, acest proces a produs mutilări ireversibile: compartimentări improvizate, distrugerea decorațiilor, degradare lentă. Casa Hotăranu a avut, paradoxal, un noroc sever. Faptul că jos a rămas farmacie a conservat o parte însemnată a ansamblului originar.

Și sus, în etajele de locuință, impresia este că locuitorii au plecat abia ieri. De la bibliotecă până la garnitura de mobilier de dormitor matrimonial, din cireș, cu inserții de sidef, de la biroul lui Gheorghe Hotăranu la tapetul de pe pereți și candelele de deasupra ușilor, de la cristalul bizotat al glasvandurilor care separă camerele până la bufetele cu glafuri de marmură și comoda de machiaj a doamnei Hotăranu – toate par să fi rămas pe loc. Tavanele casetate și decorate păstrează aceeași rigoare, iar din ele atârnă astăzi lămpi cu globuri de sticlă ușor strâmbe, ca și cum ar fi fost atinse de un vânt brusc, trecut.

În farmacie, acolo unde alte interioare istorice au dispărut sub faianță ieftină și mobilier standardizat, au supraviețuit vitrinele, masa de oficină (tejgheaua), corpurile din lemn masiv, o parte din recipientele de laborator și, mai ales, logica întregului spațiu. Nu prin grijă patrimonială, ci prin simpla inerție a funcțiunii.

Uneori, istoria salvează prin întâmplare ceea ce oamenii nu știu sau nu reușesc să protejeze deliberat.

Un stop-cadru din Bucureștiul dispărut

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, orașul s-a schimbat violent. Cartier după cartier, Bucureștiul și-a pierdut casele vechi, grădinile, prăvăliile specializate și ritmul mai lent al vieții de mahala urbană. Au dispărut meșteșuguri, nume de firme, firme pictate, frontoane, tâmplării, curți interioare. În acest peisaj al pierderii, Casa Hotăranu a rămas aproape neverosimilă.

Când pășești înăuntru, ai impresia unui decor de film păstrat după încheierea producției. Totul sugerează că personajele ar putea reveni imediat: farmacistul în halat, asistenta care notează rețeta, clientul care așteaptă la masa de oficină, copilul trimis de acasă după un sirop, bătrânul care cere tinctură sau prafuri.

În laboratorul de la subsol încă se păstrează rafturi cu eprubete, recipiente ceramice pictate, ustensile și distilatorul originarl. La mezanin și în corpurile superioare, se ghicește traseul vechilor preparate, ordinea lor internă, disciplina unei munci exacte.

Un locuitor al cartierului își amintea că, înainte de degradarea ultimilor ani, aici încă puteai lăsa o comandă pentru preparate magistrale. Predai rețeta medicului de familie, farmacista îți spunea dacă revii peste o oră sau a doua zi, iar spațiul sclipea de curățenie, inclusiv panourile de cristal.

În această mărturie aparent banală se află, de fapt, legătura vie dintre două epoci: farmacia interbelică supraviețuind, adaptată, până târziu, în plin secol XXI.

După 1989: restituirea și lunga așteptare

După 1989, casa a fost retrocedată urmașilor familiei. Spațiul de la parter a continuat să funcționeze o vreme ca farmacie, de această dată în logica economiei private postcomuniste. Apoi, în jurul anului 2016, activitatea s-a închis.

Clădirea a intrat într-o lungă perioadă de așteptare – una dintre acele stări suspendate pe care Bucureștiul le cunoaște prea bine: admirată de trecători, fotografiată de pasionați, dar lăsată să îmbătrânească lent, sub praful orașului.

Ferestrele au rămas însă martore. Din stradă, cei care se opreau câteva clipe puteau zări încă siluetele mobilierului vienez, luciul stins al marmurei și reflexele vitrinelor de cristal. Interiorul părea să aștepte pe cineva. Sau ceva.

O nouă șansă: Muzeul Farmaciei

Această așteptare s-a încheiat când Colegiul Farmaciștilor din București a cumpărat clădirea, cu aproximativ 850.000 de euro, bani strânși din cotizațiile membrilor.

În spatele gestului stă un efort colectiv discret, dar esențial. După ani dificili și o primă tentativă eșuată de finanțare în 2019, proiectul a prins din nou contur în 2025, odată cu sprijinul Primăriei Sectorului 2, parteneriat care a făcut posibilă intrarea într-o etapă reală de finanțare.

Proiectul este ambițios: restaurarea integrală a Casei Hotăranu și transformarea ei în Muzeul Farmaciei, alături de amenajarea sediului Colegiului. Costurile depășesc două milioane de euro, iar o parte importantă depinde încă de donații și implicarea profesioniștilor.

În paralel, casa a fost deschisă treptat publicului. Vizitatori, cercetători și fotografi au putut vedea interiorul aproape intact, iar reacțiile au confirmat că nu este doar o clădire, ci un loc care contează.

Astăzi, proiectul începe să capete o miză mai largă. Pe lângă restaurare, sunt prevăzute spații pentru conferințe, programe educaționale și chiar reactivarea laboratorului farmaceutic, Casa Hotăranu fiind și cea mai veche farmacie cu laborator propriu păstrată în țară.

Dacă va reuși, Casa Hotăranu nu va deveni doar un muzeu, ci un loc viu al memoriei profesiei și al orașului.

Miza este, de fapt, mai mare decât salvarea unei clădiri. Bucureștiul a avut cândva un Muzeu Național de Istorie a Farmaciei, înființat în 1936, ale cărui colecții au fost distruse în bombardamentele din 1944. Muzeul din Casa Hotăranu ar putea reface, măcar simbolic, această pierdere.

Lecția Sibiului și absența Bucureștiului

Există deja un model la Sibiu. În vechea farmacie „La Ursul Negru”, din Piața Mică, funcționează Muzeul de Istorie a Farmaciei, unic în România. Acolo se păstrează oficină, laborator, balanțe, distilatoare, recipiente și prima ediție a Farmacopeii Române din 1862. Și acolo, aidoma Casei Hotăranu, mobilierul a fost realizat la Viena. Diferența este că la Sibiu patrimoniul a devenit muzeu. La București, el încă așteaptă.

În spatele proiectului de transformare a Casei Hotăranu în Muzeul Farmaciei există și o muncă de documentare discretă, răbdătoare, aproape detectivistică, realizată de Anita Crăciun Molocea, autoarea unei serii de cercetări dedicate casei și istoriei familiei Hotăranu. Absolventă a masteratului „Patrimoniu și resurse culturale” al Universității din București, aceasta a încercat să reconstituie nu doar biografia farmacistului și a familiei sale, ci și traseul obiectelor care au supraviețuit în interior.

Una dintre cele mai importante descoperiri privește mobilierul farmaciei. Multă vreme s-a știut doar că acesta fusese comandat la Viena. Cercetările sale, dublate de o corespondență cu o bibliotecă din Austria, au dus însă la identificarea exactă a firmei care l-a executat: Hermann Steinbuch, unul dintre cei mai importanți furnizori de mobilier farmaceutic din Imperiul Austro-Ungar, „K.u.K. Hoflieferant”, adică furnizor al Curții imperiale.

În catalogul păstrat la Viena a fost identificat chiar modelul mobilierului de la Casa Hotăranu, confirmând că vitrinele, masa de oficină, dulapurile și rafturile au fost realizate de aceeași firmă care a furnizat și distilatorul din subsol. Fondată în 1871 și activă până în 1972, firma Steinbuch era una dintre marile case specializate în amenajarea farmaciilor din Europa Centrală.

Descoperirea nu are doar valoare anecdotică. Ea oferă restauratorilor de astăzi posibilitatea de a reconstitui corect lipsurile, finisajele și detaliile mobilierului, pornind de la modelele originale ale atelierului vienez.

În jurul acestei documentări, a început să se contureze și patrimoniul viitorului muzeu. Anita Crăciun Molocea a urmărit urmele familiei Hotăranu până în Cimitirul Sfânta Vineri, unde a identificat mormântul familiei, și a recuperat obiecte și istorii aparent minore, dar esențiale pentru atmosfera unei case.

În subsolul farmaciei, a descoperit dulapul cu inscripția „Herboristerie”, probabil destinat odinioară plantelor medicinale, pomezilor și preparatelor din ierburi. În arhiva familiei au apărut reviste de popularizare științifică și medicală, care ar putea constitui nucleul unei viitoare biblioteci a muzeului.

Printre cele mai emoționante obiecte se află un caiet de desene anatomice realizat în 1899 de Florica Rosnovan, străbunica Ninei Hotăranu și viitoarea soție a lui Athanasie Neșovici, din familia în care avea să intre, prin alianță, și fiul farmacistului, Victor Alexandru Hotăranu. Desenele – un schelet uman, secțiuni de organe, oase, dinți și studii anatomice realizate cu o remarcabilă precizie – spun o poveste subtilă despre educație, cultură și interesul pentru știință în lumea acestei familii.

Alături de recipientele etichetate în latină, care încă păstrează urme ale substanțelor originale, de ustensilele de laborator și de obiectele rămase în apartamentele de la etaj, ele pot alcătui nucleul unei colecții vii. Nu un muzeu de obiecte moarte, ci unul în care, prin detalii, poate fi reconstituită întreaga lume a farmaciei interbelice și a familiei care a locuit deasupra ei.

O istorie a oamenilor obișnuiți

Casa Hotăranu vorbește despre o categorie socială aproape uitată: profesioniștii urbani care au modernizat România prin muncă discretă și tenace. Nu miniștrii, nu marii industriași, nu oamenii politici, ci farmacistul care a economisit ani pentru a-și ridica propria casă, arhitectul care a desenat-o cu rigoare și meșterul care i-a executat mobilierul.

Patrimoniul nu înseamnă doar palate și reședințe princiare. Înseamnă și locurile muncii onorabile. O farmacie cu laborator poate spune la fel de mult despre un oraș ca o sală de bal sau un palat administrativ, pentru că în ea s-a trăit viața reală: boala, speranța, grija, așteptarea.

Dacă sertarele sale ar putea vorbi, ar rosti nume de substanțe uitate și formule latinești. Dacă marmura mesei de oficină ar putea vorbi, ar păstra urmele răbdării, ale mâinilor sprijinite în așteptare. Iar dacă ferestrele ar putea vorbi, ar descrie trecerea trăsurilor, a automobilelor interbelice, a camioanelor militare, a coloanelor oficiale, a tramvaielor și, în cele din urmă, graba neatentă a prezentului.

Epilog. Ce rămâne după timp

În marile capitale europene, astfel de locuri sunt salvate firesc și introduse în circuitul cultural. Ele arată că istoria nu aparține doar regilor și revoluțiilor. Istoria aparține și farmacistului care cântărea pulberi la zecime de gram, medicului care scria o formulă, pacientului care își punea speranța într-un leac și arhitectului care dădea demnitate unei străzi.

Casa și Farmacia Hotăranu pot deveni un asemenea loc. Nu doar un muzeu al profesiei farmaceutice, ci și un muzeu al unui București decent, disciplinat și ambițios – al unui oraș care credea în educație, competență și eleganță discretă.

Când va fi restaurată, vizitatorii se vor opri, poate, mai întâi la frumusețea lemnului lustruit, la cristalul vitrinelor sau la noblețea marmurei. Dar adevărata comoară va fi alta: ideea de rigoare și respect pe care această casă a păstrat-o peste război, dictatură, confiscare, uitare și timp.

Mulțumiri și surse

Materialele pentru documentarea acestui articol au fost puse cu generozitate la dispoziția noastră în special de Anita Crăciun Molocea și Tudor Chira, voluntari și prieteni ai Colegiului Farmaciștilor din București.

Articolul a aparut in ultimul numar al revistei Historia.

Surse:

• Tudor Chira, „Casa cu farmacie Hotăranu”, tudorchira.ro
• Mihail Mihailide, „Exercițiul ilegal al medicinii, dar și al farmaciei”, Viața Medicală, 2014
• Antoaneta Dohotariu, „Tratament pentru Casa Hotăranu, cea mai veche spițerie cu laborator din București. Se strâng bani pentru restaurarea clădirii, va fi Muzeul Farmaciei”, b365.ro
• „Statie Ciortan”, Arhiva de Arhitectură
• Alex Iacob, Casa cu Farmacie Gheorghe Hotăranu, – reptilianul.ro,

Credit foto: ANA DUMITRU, ANITA CRĂCIUN MOLOCEA, ARHIVA AUTOAREI, ARHIVA COLEGIULUI FARMACIȘTILOR, TUDOR CHIRA, REVISTA ARHITECTURA (1906)

The post Casa și Farmacia Hotăranu – farmacia în care Bucureștiul încă respiră interbelic first appeared on Turism Istoric.

Construită la mijlocul secolului al XIX-lea, casa fetei de boier pe nume Aurica Șerb din Pietroșița, județul Dâmbovița, are o arhitectură specifică locului, descrisă în termeni de specialitate astfel: cu planul dezvoltat pe două nivele, scară interioară, balcon închis pe latura dinspre uliță, iar spre exterior, cu prispe și foișoare decorate cu parmalâc și traforaj.

O fiică de boier a donat casa

Existența Muzeului Etnografic „Dumitru Ulieru” în Pietroșița își are rădăcinile în anii 1970. Atunci, profesorul Dumitru Ulieru, pasionat de istorie și etnografie, a venit în sat să predea istorie la școala din comunitate.

Dorința sa a fost de a colecționa obiecte de la oamenii din sat, care să amintească de trecutul comunei. Pasiunile sale, istoria și etnografia, dar și ajutorul soției sale și al elevilor, au fost de mare ajutor în organizarea unei expoziții.

Colecția a fost inițial depozitată în școală, apoi a fost aleasă această casă, de la mijlocul secolului al XIX-lea, ce aparținea Auricăi Șerb, fiica unui boier din zonă. Colecția școlară cuprindea obiecte referitoare la ocupațiile sătenilor, costume populare specifice zonei și obiecte de mobilier. Astfel, în 1978, muzeul a fost integrat în patrimoniul Complexului Muzeal din Târgoviște, iar în 1998 a primit numele fondatorului său – „Dumitru Ulieru”.

La etajul clădirii au fost amenajate două interioare tradiționale locale, în care sunt prezentate obiceiuri din ciclul vieții de familie (cele trei momente importante din viața omului: nașterea căsătoria și moartea), dar și baia ritualică la copil, înfășatul, ursitoarele, pețitul, logodna, căratul zestrei sau pomenirea morților – obiceiuri (reconstituite în expoziție) care dominau viața omului în satul de odinioară și dădeau un sens vieții.

În 2021, clădirea muzeului a beneficiat de ample lucrări de reabilitare, iar noua expoziție fost inaugurată cu prilejul Zilelor Județului Dâmbovița (1-5 iunie 2022).

Expoziția evidențiază istoria Pietroșiței, modul în care sătenii au reușit să valorifice toate avantajele pe care le-au avut la îndemână: așezarea geografică la granița dintre Țara Românească și Transilvania.

Pietroșița a fost încă de la atestarea documentară un sat de plai, iar mai târziu în secolul al XIX-lea, chiar sediu al vameșilor de plai. „Toți acești factori au favorizat dezvoltarea unor ocupații și meșteșuguri, prezentate la parterul clădirii (pomicultura, creșterea animalelor, prelucrarea lemnului și a pietrei, industria casnică textilă, cărăușia), ce au adus de-a lungul timpului, frumoase beneficii localnicilor și au constituit baza prosperității lor economice”, potrivit muzee-dambovitene.ro. 

The post Casa ascunsă la poalele Bucegilor care păstrează povestea unei tinere boieroaice first appeared on Turism Istoric.

Piesa a fost descoperită în aprilie 2014, într-o zonă împădurită din județul Giurgiu, și impresionează prin masivitate, decor și inscripție, scrie Muzeul Național de Istorie a României, pe pagina de Facebook a instituției.

Inelul este realizat din argint, are un chaton înalt, de formă octogonală, și este decorat cu frunze de acant stilizate, gravate, spațiul liber dintre ele fiind umplut cu niello (aliaj metalic negru format dintr-un amestec de sulf, cupru, argint și plumb, folosit în mod tradițional ca incrustație pe suprafețe metalice gravate sau gravate, în special pe argint, conferind pieselor un contrast vizual puternic și un aspect deosebit – n.r.).

În centrul său, piesa păstrează o intalie antică romană din carneol (piatră semiprețioasă – n.r.), refolosită în epoca medievală, pe care este gravată o divinitate, posibil Mercur/Hermes sau Apollo. Refolosirea gemelor antice în bijuterii medievale este asociată în Europa occidentală cu interesul crescut pentru Antichitate încă din secolul al XII-lea, iar în secolele XV-XVI fenomenul se leagă și de gustul renascentist pentru lumea greco-romană. În Țara Românească, asemenea piese apar mai ales în contexte legate de elite: boieri, dregători sau persoane cu statut social ridicat.

Un detaliu deosebit de important și care conferă o valoare istorică deosebită acestei piese, este inscripția cu caractere chirilice, care indică numele proprietarului: „Acest inel îi aparține Logofătului Nicolae”.

Deși identificarea exactă a acestuia nu poate fi stabilită cu certitudine, mai multe documente de secol XVI, menționează acest nume asociat titulaturii de logofăt, care este una dintre cele mai importante funcții din cadrul cancelariei domnești. În Țara Românească, logofătul se ocupa de acte, hrisoave, zapise, corespondență și, în funcție de rang, putea avea legătură cu păstrarea sau folosirea sigiliului domnesc.

Acest inel nu era doar un obiect de podoabă, arată că proprietarul nu era o persoană oarecare, ci un om cu funcție administrativă, alfabetizat, implicat în mediul oficial al domniei. De aceea, inelul sigilar cu numele și titlul lui funcționa nu doar ca bijuterie, ci și ca semn de identitate, autoritate și statut social.

_{Foto sus: Inel de logofăt din Țara Românească (© Muzeul Național de Istorie a României)}

The post Povestea inelului de logofăt din Țara Românească, descoperit în Giurgiu first appeared on Turism Istoric.

Este vorba despre Muzeul Satului Mușătești, un loc care spune povestea unei așezări atestate documentar încă din 1475 și a unui personaj astăzi prea puțin cunoscut: Constantin Dobrescu-Argeș, considerat unul dintre cei mai importanți lideri ai țărănimii române din perioada modernă.

Satul care avea Ateneu înainte ca multe orașe să aibă unul

Istoria muzeului este strâns legată de Constantin Dobrescu-Argeș, născut la 28 iunie 1856 în zona Mușăteștiului.

În 1879, într-o perioadă în care accesul la educație și cultură în mediul rural era limitat, acesta a pus bazele unui proiect remarcabil: „Ateneul Central Rural”.

Nu era doar o bibliotecă și nici doar un cămin cultural. Instituția avea propriul statut și cuprindea mai multe secții: bibliotecă publică, teatru țărănesc, cor și jocuri populare, muzeu etnografic, bancă populară și chiar o publicație care consemna activitatea comunității.

Pentru România rurală a sfârșitului de secol XIX, inițiativa era una excepțională.

Ateneul urmărea să ofere acces la educație și cultură țăranilor care depășiseră vârsta școlii, într-o epocă în care alfabetizarea și participarea la viața culturală erau privilegii rare în multe sate.

Documente și ziare care spun povestea unei lumi

Una dintre cele mai valoroase secțiuni ale muzeului este dedicată activității publicistice a lui Constantin Dobrescu-Argeș.

Vizitatorii pot vedea colecții ale publicațiilor editate de acesta:

• „Țăranul” (1881–1884)
• „Gazeta Poporului” (1890–1891)
• „Gazeta Țăranilor” (1892–1930)
• „Hazul Satelor”

Aceste publicații reprezintă astăzi surse istorice de primă importanță pentru înțelegerea lumii rurale românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

Printre exponatele deosebite se află și o mică masă de tipografie, împreună cu casetele în care erau păstrate literele de plumb folosite pentru culegerea manuală a textelor în vechea tipografie sătească.

Este una dintre puținele mărturii păstrate despre modul în care presa locală era realizată în comunitățile rurale românești.

O carte de peste 150 de ani și modelele vechilor ii argeșene

Poate cel mai emoționant obiect expus în muzeu este o carte veche de peste 150 de ani în care sunt păstrate modele tradiționale de ii din zona Mușăteștiului.

Volumul oferă o imagine rară asupra ornamenticii locale și a modului în care motivele decorative erau transmise din generație în generație.

Alături de această carte se află costume populare autentice vechi de peste 140 de ani, piese care ilustrează specificul unei zone unde portul tradițional a rămas multă vreme parte a vieții cotidiene.

Universul gospodăriei de altădată

Colecția etnografică reconstituie universul gospodăriei tradiționale din nordul Argeșului.

Vizitatorii pot descoperi obiecte care astăzi au dispărut aproape complet din memoria colectivă:

• fierturi și fierturele;
• oale cu baieră;
• codane (mari vase pentru păstrarea unturii);
• oale de moși;
• putinei;
• ulcioare pentru apă sau gaz;
• tigăi și străchini;
• vase ceramice pentru diverse activități gospodărești.

Fiecare dintre aceste obiecte vorbește despre o lume în care aproape tot ceea ce era necesar unei familii era produs local.

Cum se făcea ceramica de Mușătești

Puțini știu că olăritul a reprezentat timp de secole una dintre ocupațiile importante ale locuitorilor din Mușătești.

Argila era extrasă din locuri cunoscute de comunitate, precum zona numită „Stroiasca”. Lutul era pregătit încă din toamnă, lăsat peste iarnă să înghețe și să se dezghețe, apoi prelucrat primăvara.

Urma modelarea la roată, uscarea, decorarea și arderea în cuptoare speciale.

Procesul era transmis din tată în fiu și a supraviețuit până în epoca modernă, deși numărul meșterilor a scăzut odată cu industrializarea.

Muzeul păstrează numeroase exemple ale acestei tradiții, de la vase utilitare până la figurine miniaturale reprezentând păsări, cai, cerbi, urși sau lupi.

Unele dintre acestea aveau și rol practic, fiind transformate în fluierici, pușculițe sau mici recipiente decorative.

Teascul care producea ulei din nuci și dovleac

O piesă impresionantă a muzeului este vechiul teasc pentru extragerea uleiului.

Înainte de apariția producției industriale, locuitorii din Mușătești obțineau ulei din sâmburi de nucă și semințe de dovleac folosind instalații speciale numite „uleinițe”.

Astăzi, astfel de instalații au devenit extrem de rare, iar exemplarul păstrat la Mușătești reprezintă o mărturie importantă a economiei rurale tradiționale.

Un document vechi de peste 550 de ani

Printre cele mai valoroase documente păstrate în muzeu se află un hrisov emis la 1 iunie 1475 de către voievodul Basarab cel Bătrân.

Actul reprezintă una dintre cele mai vechi mențiuni documentare ale satului Mușătești și confirmă vechimea așezării.

Pentru o comunitate rurală, păstrarea unui asemenea document este mai mult decât o simplă curiozitate istorică. Este o legătură directă cu începuturile sale.

Un muzeu care merită descoperit

Muzeul Satului Mușătești nu este genul de obiectiv care apare în toate ghidurile turistice.

Tocmai de aceea merită vizitat.

Aici nu găsești exponate spectaculoase prin valoarea lor financiară, ci obiecte care spun povestea unei comunități și a felului în care oamenii au trăit, au muncit, au învățat și au încercat să își construiască propriile instituții culturale.

Într-o perioadă în care multe sate românești își pierd memoria, Mușătești oferă o lecție simplă: patrimoniul nu înseamnă doar castele și palate. Uneori, el se ascunde într-o carte veche, într-un teasc de lemn sau într-o tipografie sătească uitată de timp.

The post Muzeul Satului Mușătești, locul unde s-a născut primul Ateneu Rural first appeared on Turism Istoric.

În Oltenia de sub munte, secolele XVII–XIX au fost marcate de instabilitate, incursiuni otomane, austro-ungare, jafuri și conflicte locale. În acest context, boierii pământeni au dezvoltat un tip de locuire specific: cula – casă fortificată, cu ziduri groase, ferestre înguste, acces controlat și spații de refugiu.

Termenul provine din turcescul kulă, desemnând un turn, iar adaptarea sa nord-dunăreană a dat naștere unor construcții care îmbină funcția defensivă cu confortul unei reședințe nobiliare provinciale. Măldăreștiul a devenit, astfel, unul dintre cele mai coerente ansambluri de acest tip, păstrate până astăzi.

Măldăreștiul – un loc, o familie, o memorie stratificată

Pentru a înțelege pe deplin Cula Măldărescu – I.G. Duca, ea trebuie privită nu ca un monument izolat, ci ca parte a unui ansamblu istoric coerent, născut din destinul unei familii boierești și dintr-o geografie a nesiguranței. Culele de la Măldărești sunt legate de numele Maldăr sau Măldărescu, boieri olteni ale căror rădăcini coboară până la începutul secolului al XVI-lea. 

Tradiția locală îl evocă pe Tudor Maldăr, oștean al lui Mihai Viteazul, personaj în jurul căruia s-a țesut una dintre cele mai frumoase legende ale locului: capturat de tătari după moartea voievodului, Tudor ar fi fost salvat de dragostea fiicei hanului, cu care fuge înapoi în Oltenia, întemeind o ramură numeroasă a familiei.

Din această istorie amestecată de fapte și mit s-au născut culele – Greceanu și Măldărescu – ridicate nu doar ca adăposturi fortificate, ci și ca simboluri ale continuității unei elite locale, capabile să traverseze secole de violență, schimbare și modernizare. Astfel, Măldăreștiul nu este doar un punct pe hartă, ci și un spațiu al memoriei lungi, în care legenda, arhitectura și istoria politică se întâlnesc firesc.

Regele Carol al II-lea și I.G. Duca la Măldărești

Cula Măldărescu (Duca). Arhitectura unei replieri defensive

Ridicată în 1812 de Gheorghiță Măldărescu – un urmaș direct al lui Tudor, Cula Măldărescu impresionează prin rigoarea volumului și claritatea funcțională. Deși o inscripție de pe peretele etajului indică anul 1827, aceasta corespunde, cel mai probabil, etapei de realizare a stucaturilor și finisajelor decorative.

Construcția are plan dreptunghiular, cu un mic rezalit spre vest, și este organizată pe parter și două etaje, fiecare nivel având un rol bine definit. Parterul – pivniță fortificată – concentrează caracterul defensiv al culei: ușă masivă din lemn de gorun, ferestruici înguste asemenea meterezelor, stâlpi uriași din lemn care susțin grinzile grele ale planșeului. Este un spațiu sobru, aproape medieval, în care materia domină lumina.

Nu întâmplător, acest decor autentic a atras cinematografia românească, devenind platou de filmare pentru producții de referință precum Iancu Jianu – Haiducul, Drumul Oaselor sau Neînfricații.

Etajele superioare atenuează caracterul defensiv și introduc dimensiunea locuirii: iatacuri, odăi, sobe ornamentate diferit în fiecare încăpere, mărturii ale unui meșteșug astăzi dispărut. La ultimul nivel, cerdacul amplu, cu tavan împărțit în registre decorative și motive simbolice, deschide casa către peisaj, marcând trecerea de la fortăreață la reședință.

Regina Maria vizitându-și prietena în suferință, pe Nadia Duca

I.G. Duca și întâlnirea cu Măldăreștiul

În 1907, destinul culei se intersectează cu cel al unuia dintre cei mai importanți oameni politici ai României moderne. Ion Gheorghe Duca, pe atunci judecător la Ocolul Horezu, descoperă Măldăreștiul și se îndrăgostește de pitorescul locului. Aflând că vechile construcții sunt nelocuite, cumpără cula și decide să își ridice, în apropiere, o casă de vacanță modestă, dar elegantă, astăzi Casa Memorială I.G. Duca. Casa de vacanţă a fost proiectată de arhitectul Alexandru Ştefănescu şi are un singur nivel, precum şi un cerdac în stil românesc pe toată lungimea faţadei.

Mai mult decât un simplu proprietar, Duca devine restaurator de spirit. Interiorul culei este amenajat cu respect pentru tradiție și autenticitate, într-un demers ce anticipează preocupările moderne pentru patrimoniu. Mărturiile epocii vorbesc despre candele de argint, icoane vechi, farfurii țărănești, scoarțe și laicere așezate „într-o neregulă plăcută”, construind un spațiu viu, cald, profund românesc.

Cula, ca refugiu al omului de stat

Pentru I.G. Duca, Măldăreștiul nu a fost doar un loc de odihnă, ci și un spațiu al reflecției. Aici, departe de Bucureștiul politic, se conturează imaginea unui liberal de formație clasică, atașat ideii de progres, dar profund ancorat în tradiție. Aici, familia Duca a primit vizite de cel mai înalt nivel – însuși regele Ferdinand și regina Maria, cea din urmă venind în repetate rânduri pe aceste meleaguri să o viziteze pe prietena sa de suflet, Nadia Duca, soția omului politic, și după moartea acestuia.

Cariera sa politică – de la deputat la 26 de ani, la prim-ministru în 1933 – este una dintre cele mai coerente și tragice din istoria României interbelice. Asasinarea sa, la 29 decembrie 1933, în Gara Sinaia, de către legionari, a transformat definitiv figura lui I.G. Duca într-un simbol al demnității politice și al responsabilității civice.

Interiorul Culei Duca

Casa și cula de la Măldărești păstrează însă o altă memorie: aceea a omului retras, a intelectualului care citea, scria și contempla, într-un peisaj ce pare să fi rămas neatins de violența istoriei. După tragica sa moarte, I.G. Duca a fost înmormântat la București, doar pentru câteva luni, pentru ca apoi, în 1934, să fie adus, potrivit dorinței sale și la stăruința soției, la Măldărești. 

Destinul tragic al familiei a fost continuat și în perioada comunistă, când aceștia au naționalizat cula, însă au permis văduvei să locuiască în casa de vacanță a familiei până la moartea ei. Acestui fapt se datorează păstrarea multor obiecte de patrimoniu, care altfel, cel mai probabil, ar fi dispărut.

Complexul Muzeal Măldărești, patrimoniu viu

Astăzi, Cula Duca, Cula Greceanu și Casa Memorială I.G. Duca formează Complexul Muzeal Măldărești, monument istoric clasat, restaurat și deschis publicului. Lucrările de conservare din anii 1966–1967 au permis nu doar salvarea clădirilor, ci și reintegrarea lor în circuitul cultural și turistic.

Vizitatorul de azi pășește printre ziduri care nu mai apără de invazii, ci de uitare. Cula Măldărescu – I.G. Duca rămâne o lecție concentrată despre arhitectura fricii, aristocrația rurală, memoria politică și continuitatea culturală a unui spațiu românesc profund.

În liniștea cerdacului, privind dealurile Vâlcei, istoria nu mai pare un manual, ci o prezență vie, respirând încă prin ziduri.

Vizita la acest monument a fost posibila in cadrul programului ROMÂNIA ATRACTIVĂ

The post Cula Duca – o fortăreață oltenească între istorie, memorie și destin politic first appeared on Turism Istoric.

Arheologii chemați în aprilie 1965 au descoperit un inventar funerar remarcabil: o oglindă din bronz, fragmente de ceramică, dar mai ales o podoabă unică – diadema de la Gherăseni, lucrată din bronz îmbrăcat într-o foiță de aur și împodobită cu peste 140 de almandine roșii. Obiectul, păstrat astăzi la Muzeul Județean Buzău, este singura diademă hunică întreagă descoperită pe teritoriul României.

Prințesa hună și taina craniului alungit

Însă cel mai tulburător element nu era bijuteria în sine, ci craniul pe care aceasta fusese așezată. Analizele antropologice au arătat că aparținea unei tinere de origine hunică, decedată înainte de 25 de ani. Capul ei, deformat intenționat încă din copilărie, era extrem de alungit – unul dintre cele mai spectaculoase exemple de acest fel din spațiul carpato-danubian.

Pentru contemporanii săi, această trăsătură nu era o ciudățenie, ci un semn de noblețe și prestigiu. Practica, moștenită de huni de la sarmați, presupunea bandajarea strânsă a craniului copiilor încă din primele luni de viață, până când forma capului devenea ascuțită și nefirească. În lumea stepelor, un astfel de aspect însemna frumusețe, apartenență la elita conducătoare și chiar o apropiere de lumea spiritelor.

Hunii la porțile Carpaților

Hunii pătrunseseră în spațiul românesc în jurul anului 375 e.n., cucerind triburile de goți și sarmați. Călăreți neîntrecuți, răspândiseră teroare din Asia Centrală până în Europa Centrală. În zona Buzăului, izvoarele și cercetările arheologice indică existența unor așezări hunice alături de populațiile locale, dacii romanizați. Comunitățile conviețuiau, dar riturile funerare și obiectele de prestigiu, precum diadema de la Gherăseni, arată că huni păstrau statutul dominant.

Tânăra cu capul alungit, așezată la doar câteva sute de metri de vatra satului, era, fără îndoială, o prințesă. Craniul ei, purtând încă urmele verigilor diademei, atestă rangul înalt și rolul special pe care îl avea în trib.

Un obicei global, din Antichitate până în Polinezia

Deformarea artificială a craniului nu a fost, însă, o invenție exclusiv hunică. Poetul grec Hesiod vorbea încă din secolul al VII-lea î.Hr. despre „Makrokephaloi” – triburi cu „capete mari”. Mayașii din America Centrală considerau capetele alungite semn al nobleții și al legăturii cu zeii. În Vanuatu, în Pacific, tradiția s-a păstrat până în timpurile moderne, fiind asociată cu frumusețea, înțelepciunea și statutul de erou.

De la Africa la Polinezia, din Europa în Americi, modelarea craniului a traversat mileniile ca un semn al diferenței, al apartenenței la o elită și, poate, al unei fascinații universale pentru alteritate.

Misterul persistă

Astăzi, privind diadema de la Gherăseni și craniul alungit al tinerei hunice, nu putem să nu ne întrebăm: ce simboluri ascunse purta această practică? Era un simplu cod estetic sau avea o încărcătură spirituală mai profundă?

Rămâne un mister al stepelor eurasiatice, adus în spațiul nostru de triburile migratoare și păstrat în memoria arheologică drept una dintre cele mai spectaculoase povești ale trecutului.

The post Secretele prințesei cu cap alungit de la Gherăseni first appeared on Turism Istoric.

Aceste figurine ceramice au fost modelate într-un stil realist, de un singur olar, și înfățișează războinici călare și animale sălbatice: mistreți, lupi, cerbi sau păsări. Întrucât erau expuse în edificii mari, de tipul sanctuarelor, cel mai probabil statuetele reprezentau însușiri ale unor divinități sau animale totemice, notează Muzeul Județean Buzău, pe pagina de Facebook a instituției.

Singura statuetă care se păstrează în întregime este „Lupul de la Cârlomănești”, creație remarcabilă a artei geto-dacice. Modelată dintr-o pastă foarte fină de lut și apoi arsă într-un cuptor cu reverberație, statueta este plasată pe un suport conic, realizat la roată din același tip de pastă.

„Lupul de la Cârlomănești”, care poate fi admirat la Muzeul Județean Buzău în expoziția de bază aferentă epocii fierului, are înălțimea de 27 cm și diametrul suportului conic de 26 cm.

The post Unde poți vedea „Lupul de la Cârlomănești” – o creație remarcabilă a artei geto-dacice first appeared on Turism Istoric.

Casa, transformată din 1957 în Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu“ din Câmpina (Prahova) este de mai mulți ani o secţie a Muzeului Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus“. Muzeul poate fi vizitat de marți până duminică, între orele 9 și 17.

Nicolae Grigorescu a ales să își facă o casă în Câmpina fiind fascinat de peisajele cu un farmec inefabil: malurile Prahovei, înconjurate de dealuri de un verde pictural, albastrul fără sfârşit al cerului, elemente întâlnite frecvent în creațiile sale din ultima parte a vieții.

Nicolae Grigorescu şi-a trăit în această casă de la Câmpina în ultimii ani de viaţă, 1904-1907, aici găsindu-se şi ultimul său atelier. El s-a retras la Câmpina împreună cu toată familia: soţia Maria Danciu şi fiul Gheorghe Grigorescu.

„Casa, construită chiar de artist, a ars în timpul Primului Război Mondial deoarece, din nefericire, aici fusese stabilit Cartierul General German pentru întreaga zonă, astfel încât, spre finalul războiului, un mare incendiu a distrus-o în întregime. O parte din obiecte, în special cele de la parter, au putut fi salvate, ceea ce a făcut posibilă reconstituirea celor mai importante camere (atelierul, sufrageria, biblioteca). Nu s-a putut salva însă nimic din dormitoarele de la etaj, astfel că reconstituirea acestora a fost imposibilă. Reconstituirea s-a desfăşurat între anii 1954 şi 1955, iar Muzeul Memorial (parter şi etaj) a fost pus la dispoziţia publicului în 1957”, precizează reprezentanții Muzeului Județean de Artă Prahova.

O pictură neterminată este expusă

Marea majoritate a obiectelor din casa unde a trăit Nicolae Grigorescu au aparţinut familiei, iar restul au fost cumpărate de la particulari. Casa adăpostește mobilier, obiecte personale, fotografii, scrisori, biblioteca (scrieri de artă, autografe ale scriitorilor contemporani artistului), picturi și desene (circa 102 lucrări) ale marelui pictor. În colecția sa de carte s-au păstrat volume valoroase cumpărate de Nicolae Grigorescu, inclusiv exemplare rare din secolul al XVII-lea.

Casa-muzeu adăpostește numeroase picturi ale lui Nicolae Grigorescu (foto: Muzeul de Artă Prahova)

În sufrageria de la parter, Nicolae Grigorescu se întâlnea adesea cu bunii săi prieteni Octavian Goga, George Coșbuc, Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Și tot în această încăpere, vizitatorii pot vedea una dintre variantele de mari dimensiuni ale celebrului „Car cu boi”.

Camera ce trezește cele mai multe emoții este și cea mai mare: atelierul faimosului pictor. Pe pereți sunt mai multe picturi ale lui Nicolae Grigorescu, iar pe un șevalet poate fi văzută una dintre ultimele lucrări ale acestuia, intitulată „La izvor” și din păcate neterminată. Și tot în atelier, pe un alt şevalet, se află ultima sa lucrare, neterminată și intitulată „Întoarcerea de la bâlci”.

„Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul şi în toată opera sa. (…) Prietenia cu artişti francezi nu a reuşit să-l smulgă meditaţiei româneşti, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci ţări de coline, cu vii şi căsuţe acoperite cu şindrilă. (…) El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru şi spiritual în maniera sa”, spunea marele istoric de artă Henri Focillon.

The post Casa în care Nicolae Grigorescu și-a trăit ultimii ani de viață, arsă în timpul Primului Război Mondial first appeared on Turism Istoric.

Piesele au ajuns în vitrina școlii, care se pare că nu avea nici măcar geamuri, după ce persoanele care le-au analizat la momentul respectiv au crezut că sunt din alamă și de dată recentă.

Diaconu a relatat acest episod în contextul evenimentelor de la Muzeul Drents din Assen, Olanda – furtul coifului de aur de la Coțofenești și a unor brățări dacice, arătând că discutarea unor astfel de cazuri poate fi de interes pentru public.

Arheologul Vasile Diaconu a explicat că multe dintre obiectele de tezaur care se află acum în muzeele României au fost descoperite întâmplător. Tezaurul de la Rădeni face parte din această categorie, fiind descoperit în urmă cu jumătate de secol, în județul Neamț.

„Piese de la Rădeni, vechi de aproape 3000 de ani, au fost descoperite întâmplător, în timpul unor lucrări agricole. După ce au fost recuperate de la descoperitor, piesele au stat într-o vitrină, pe un hol al școlii, vreme de 10 ani, fără să atragă atenția cuiva. Desigur, doar un noroc absolut a făcut ca piesele să nu dispară pentru totdeauna”, scrie arheologul Vasile Diaconu, pe pagina personală de Facebook.

Trei vase întregi din tezaurul de la Rădeni se află în colecțiile Complexului Muzeal Național Neamț, iar fragmente de la alte două recipiente au ajuns, încă din anii ’70, în colecțiile Muzeului Național de Istorie și ale Băncii Naționale a României.

Foto: Facebook / Vasile Diaconu – archaeologist

„Pe baza datelor cunoscute în prezent știm că depozitul de vase din aur a fost identificat în anii 1965-1966, cu prilejul unor lucrări agricole efectuate în partea de vest a satului Rădeni. Deși a existat informația că au fost descoperite opt recipiente din metal prețios, întregi și fragmentare, doar cinci dintre aceste piese au putut fi recuperate. Din acel moment începe o adevărată poveste, consemnată și în presa vremii, care putea avea ca deznodământ pierderea definitivă a acestor artefacte excepționale. Fără ca la momentul respectiv să le fie intuită valoarea materială și cea istorică, vasele întregi au fost duse la școala din sat și au fost așezate într-o vitrină de pe holul instituției de învățământ, alături de artefacte arheologice comune. Timp de un deceniu nu au atras atenția nimănui, fiind considerate obiecte de dată recentă. Abia în 1977, arheologul Virgil Mihailescu-Bârliba, în timpul unei vizite la școala din Rădeni, observă prețioasele vase din aur și, conștientizând importanța lor, a făcut demersuri pentru ca acestea să ajungă în patrimoniul muzeului județean. Fără această intervenție este foarte posibil ca respectivele obiecte să fi dispărut în anii următori”, a declarat, pentru Agerpres, Vasile Diaconu.

Din punct de vedere cronologic, depozitul de vase de aur este datat în secolele XII – XI î. Hr., la limita dintre Epoca bronzului și Epoca fierului. Diaconu a precizat că până în momentul de față, singurele analogii pentru aceste vase sunt cunoscute în Bulgaria, la Valcitrăn și în Ucraina, la Krizovlin.

The post Tezaurul tracic de la Rădeni – cum a fost expus 10 ani într-o școală și a fost „păzit” doar de un cuvânt! first appeared on Turism Istoric.

Descoperirea întâmplătoare a unui artefact remarcabil

Se spune că soarta are căile ei misterioase, iar descoperirea coifului de aur nu face excepție. În vara anului 1928, câțiva copii din satul Poiana-Coțofenești, județul Prahova, păzeau vitele pe o pășune de pe malul râului Slănic. După o ploaie torențială, pământul reavăn a scos la iveală un obiect care sclipea în soare. Copiii, crezând că au găsit o „căciulă strălucitoare”, s-au jucat cu ea până au deteriorat-o. În cele din urmă, obiectul a ajuns acasă la familia Simion, unde a fost folosit o vreme ca adăpătoare pentru găini și chiar aruncat pe acoperișul unui coteț.

În mod miraculos, coiful nu a dispărut, deși o parte din el s-a pierdut definitiv. Tatăl unuia dintre copii, Simion Alexandru, l-a vândut unui fost camarad de război, negustorul ploieștean Jean Marinescu, pentru suma de 30.000 de lei – o avere impresionantă la acea vreme.

Un artefact cu influențe exotice și semnificație apotropaică

Datat în secolul al IV-lea î.e.n., coiful de la Coțofenești este atribuit unei căpetenii geto-dace, simbolizând atât autoritatea, cât și protecția divină. Lucrătura sa este impresionantă: ochii proeminenți, sprâncenele dramatice și decorul bogat au rol apotropaic – protejând purtătorul de spiritele rele. Ornamentația sofisticată indică influențe persane și grecești, dar păstrează trăsăturile distincte ale artei geto-dacice.

Detalii precum calota decorată cu nasturi radiați sau scena sacrificării unui berbec demonstrează că acest coif a fost creat într-un atelier cu o măiestrie deosebită. După cum spunea istoricul D. Berciu, „spiritul general al ornamentării și îndrăzneala artistului arată că acest coif a fost comandat de un șef al aristocrației locale”.

O poveste plină de pericole și controverse

Drumul coifului către Muzeul Național de Antichități a fost unul complicat. După ce Jean Marinescu a intrat în posesia sa, l-a donat statului român, devenind un simbol al patriotismului. Presa vremii l-a aclamat drept „cetățean model”. Totuși, odată cu schimbările politice din 1929, Marinescu a devenit ținta criticilor, fiind acuzat că ar fi încercat să profite de pe urma statului. De asemenea, familia Simion, incitată de preotul și învățătorul din sat, i-a cerut bani în plus, considerând că 30.000 de lei nu erau suficienți pentru o comoară de o asemenea valoare.

În cele din urmă, Jean Marinescu a fost doborât de aceste presiuni și a dat faliment. Povestea sa este o mărturie a dificultăților întâmpinate de cei care încearcă să protejeze patrimoniul cultural în vremuri tulburi.

Un nou pericol: furtul dintr-un muzeu olandez

Drama coifului de aur nu s-a oprit aici. În noaptea de 24-25 ianuarie, Muzeul Drents din Assen, Olanda, a fost ținta unei spargeri spectaculoase. Folosind explozibili, hoții au furat mai multe piese din Tezaurul Dacic al României, printre care și coiful de la Coțofenești. Acest incident a pus pe jar autoritățile din întreaga Europă, iar eforturile pentru recuperarea artefactului sunt în plină desfășurare.

O moștenire culturală de neprețuit

Coiful de aur de la Coțofenești nu este doar un simbol al măiestriei artistice din epoca geto-dacică, ci și o fereastră către o civilizație misterioasă. De la descoperirea sa întâmplătoare, la dramele umane care l-au înconjurat și până la furtul recent, coiful continuă să fascineze și să provoace controverse. Este un artefact care merită să fie protejat și studiat, nu doar pentru valoarea sa materială, ci și pentru lecțiile pe care ni le oferă despre trecutul nostru comun.

The post Coiful de aur de la Coțofenești: Comoara geto-dacică cu o istorie plină de mister și dramatism first appeared on Turism Istoric.

În acest context, Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” informează că restaurarea primului tun din parcul de artilerie este finalizată. Primul tun ales pentru restaurare este unul dintre cele mai importante piese din colecția de artilerie a Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”. Este vorba de un tun Krupp C/64 de calibrul 78,5 mm, cu numărul „132”, capturat de armata română în timpul Războiului de Independență de la armata otomană și care a fost folosit pe post de catafalc la ceremoniile funerare ale Regelui Carol I.

Acest tun a fost utilizat pentru transportarea rămășițelor lumești ale regelui, în conformitate cu dorința testamentară a acestuia, de la castelul Peleș la gara din Sinaia, în ziua de 30 septembrie/11 octombrie 1914 și mai apoi, la Curtea de Argeș, de la gară la locul de veci, Mânăstirea Curtea de Argeș, în data de 3/16 octombrie 1914.

Lucrarea de restaurare s-a desfășurat la o bază specializată în repararea pieselor de artilerie, din Târgoviște și a necesitat curățarea la luciu metalic, efectuarea reparațiilor necesare, urmate de aplicarea grundului și a stratului de vopsea finală.

Partea din lemn a roților a fost complet refăcută la o unitate militară specializată din Sibiu. Pentru refacere a fost folosit lemn de esență tare, tratat special, la care s-au adăugat toate elementele metalice originale.

Tunul a fost vopsit în conformitate cu prevederile Ordinului de Zi pe Oaste nr. 17, din 13 aprilie 1869, referitoare la „văpsitul materialului de artilerie în culórea castanie (maro)”. Țeava a fost vopsită negru pentru a fi cât mai aproape de aspectul țevilor de tun din acea perioadă, când acestea erau doar brunate.

Inscripțiile de pe țeavă, deosebit de importante, au fost protejate și evidențiate pentru a putea fi ușor de citit. Culoarea aleasă este cea folosită de armata română în timpul Războiului de Independență. Aceasta este foarte probabil să fi fost culoarea aleasă pentru tun, când a fost pregătit pentru ceremoniile funerare la care a fost utilizat în anul 1914.

După desfășurarea ceremonialurilor funerare de la Curtea de Argeș tunul a rămas la Mânăstirea Curtea de Argeș. Acolo a fost însoțit de un alt tun Krupp C/64 capturat de la arma otomană, cu numărul „131”. Și acesta probabil a fost adus tot de la Sinaia, în 1914.

Cele două tunuri au rămas la Curtea de Argeș până în 1964, când au fost donate Muzeului Militar Central, de la acea dată. De aducerea acestor tunuri s-a ocupat prof. Cristian Vlădescu. În actul de transfer al acestora se menționează că cele două tunuri nu aveau roți. Probabil fiind păstrate afară, roțile s-au degradat în 50 de ani și au fost demontate. După intrarea în patrimoniu, cele două tunuri au primit roți și au fost expuse în parcul muzeului până în anul 2020, când au început pregătirile pentru șantierul de reamenajare a curții interioare a acestuia.

La 110 ani de la moartea Regelui Carol I, pe 10 octombrie 2024 tunul va face parte dintr-o expoziție temporară de prezentare a piesei, organizată în holul de onoare al muzeului. Alături de acesta, expoziția va prezenta o uniformă ce i-a aparținut Regelui Carol I și o uniformă de ofițer model 1912, în ținuta de ceremonie de doliu, așa cum s-a purtat la ceremoniile funerare ale Regelui Carol I, din 1914. După încheierea expoziției temporare, tunul va fi mutat în expoziția permanentă, dedicată Războiului de Independență. Păstrarea în interior va proteja cel mai bine această piesă, deosebit de valoroasă pentru patrimoniul național.

„TUN LUAT DE LA TURCI În RĂZBOIUL de NEATÂRNARE din 1877-78” (© Colecția Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”)

„Dorim să mulțumim unităților militare și specialiștilor, atât de la Târgoviște cât și la Sibiu, care au participat la conservarea piesei”, menționează Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”, pe pagina de Facebook a instituției.

The post Tunul-catafalc al lui Carol I, utilizat pentru transportarea rămășițelor lumești ale regelui first appeared on Turism Istoric.

Etimologia cuvântului „culă” derivă din turcescul „kule”, care desemnează un turn. În spațiul românesc, acest termen definește, prin extensie, o locuință întărită în formă de turn. Caracteristicile principale ale unei cule includ un parter înalt și masiv, o scară interioară de acces spre etaj și retrageri succesive ale zidului în înălțime.

Acest stil de construcție este răspândit în aria Peninsulei Balcanice, cu precădere în Serbia și Albania, dar și în Bulgaria. În România, este caracteristic doar zonei învecinate spațiului balcanic, respectiv Olteniei și vestului Munteniei. Culele au fost ridicate de boiernașii olteni ca măsură de apărare împotriva amenințării pașalelor de la Vidin și Ada-Kaleh, dar și a cetelor de haiduci care se înmulțiseră îngrijorător.

Aceste construcții au dăinuit până în zilele noastre, demonstrând astfel rezistența lor. Culele nu sunt doar simboluri ale arhitecturii defensive, ci și martori ai istoriei tumultuoase din regiunile respective, păstrând în structurile lor poveștile și tradițiile unor vremuri apuse.

În zilele de pace, viața rurală curgea liniștită între pereții groși de piatră. Dar când oștirile dușmane le amenințau, acestea deveneau adevărate bastioane, clădite după rigoarea militară. Meterezele, odată guri de tragere pentru apărare, acum sunt ferestre prin care pare că vedem revoluțiile boierilor valahi, ce ni se derulează prin fața ochilor.

Povestea Culei Cernăteștilor

Legenda locului relatează despre viteazul oștean Dimitrie Cernat, care ar fi ridicat aici o clădire din porunca domnitorului Mircea cel Bătrân. Se pare că forma actuala a culei datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când boierii Cernătești care dețineau pe aceste locuri au decis renovarea și conferirea acestei arhitecturi. 

În secolul al XIX-lea, cula, având inițial două niveluri, a primit un al treilea nivel, cu cursivă din lemn și o anexă sanitară, pe trei niveluri. La sfârșitul secolului al XIX-lea cula a fost întărită prin adăugarea unui contrafort masiv pe colțul de SE. Fiind naționalizată în anul 1951, cula a fost transformată în muzeu de învățătorul Nicolae Pârvulescu.

În anii 60′ ai secolului XX, cula a trecut prin ample intervenții de restaurare. În perioada recentă, în anul 1999, a fost reparată și cu contribuția financiară a doamnei Jeana Ghica Cernătescu Șuculescu, din familia ctitorilor culei. Ultima moştenitoare a familiei Cernătescu, Jeana Ghica Cernătescu-Suculescu a donat Cula Cernăteștilor comunităţii împreună cu o sumă mare de bani care să fie folosiţi pentru renovarea clădirii.

Declarată monument istoric de interes naţional, în anul 2000, Cula Cernătescu este, în acelaşi timp, şi de interes cultural deoarece, în anul 1972, în această culă s-a înfiinţat un muzeu. Câţiva profesori şi învăţători, oameni cu suflet, cu dragoste pentru satul lor, au adunat diverse obiecte şi unelte vechi din zonă pentru a face un muzeu. Profesorul Nicolae Pîrvănescu a realizat mai întâi un punct muzeistic la şcoala din sat, apoi a mutat totul în culă. În prezent după o restaurare care a durat câțiva ani, Cula Cernătescu a revenit la funcționalitate de muzeu.

Mai multe informatii pe muzeulolteniei.ro

Arhitectura Culei Cernăteștilor

Cula are plan compact, dreptunghiular și trei niveluri. La parter, cu un acces separat din exterior, se află beciul. Printr-o scară interioară se realizează accesul la nivelurile superioare, unde se află încăperile de locuit. La etajul II cula are o cursivă din lemn, care o înconjoară pe trei laturi. Pe latura de vest, atașată culei, se află o anexă sanitară accesibilă de la nivelul etajului I. Un masiv contrafort sprijină cula în colțul de sud-est. Gurile de tragere sunt încă prezente la nivelul parterului și al etajului I.

The post Cula Cernăteștilor – de la fortificație, la muzeu first appeared on Turism Istoric.

Muzeele vor fi integrate și în Google Street View, Google Maps și Google Earth. Tururile vor fi disponibile pentru vizitare virtuală pe singura platformă online din România dedicată muzeelor de la sat — www.muzeedelasat.ro — inaugurată pe 1 decembrie 2021. Inițiativa aparține unor tineri din Botoșani și Iași, al căror proiect a câștigat, prin concurs, co-finanțare din partea Administrației Fondului Cultural Național (AFCN), informează un comunicat al platformei „Muzee de la sat”.

Conform comunicatului citat, echipa „Muzee de la sat” își propune să îmbunătățească imaginea fiecărui muzeu inclus în proiect prin intermediul tururilor virtuale, fotografiilor, textelor documentate și al videoclipurilor de prezentare.

În viitor, ținta este de a extinde proiectul la nivel național, obținând o radiografie a muzeelor de la sat. Etapa de culegere a datelor pentru regiunea Satu Mare și Maramureș a debutat marți, 21 mai, în județul Satu Mare, la Muzeul Șvăbesc din Petrești și la Casa Țărănească din Andrid.

Până la momentul publicării tururilor virtuale, cei interesați pot urmări platforma Muzee de la sat, unde sunt deja publicate aproximativ 70 de muzee din regiunile Moldova, Muntenia și Dobrogea.

Cele 16 muzee, din zona Satu Mare – Maramureș, ce vor fi găzduite de platforma „Muzee de la sat” sunt:

1. Casa Memorială „George Pop de Băsești”, Maramureș
2. Casa Memorială „Ion Șiugariu”, Băița, Maramureș
3. Casa Memorială „Stan Ioan Pătraș”, Săpânța, Maramureș
4. Casa Memorială „dr. Ilie Lazăr”, Giulești, Maramureș
5. Muzeul școlar din Bârsana, Maramureș
6. Casa Memorială Dunca Pâțu, Ieud, Maramureș
7. Muzeul Memorial „Dr. Vasile Lucaciu”, Apa, Satu Mare
8. Complexul Memorial „Ady Endre”, Ady Endre, Satu Mare
9. Muzeul Maghiar „Sipos Laszlo”, Bogdand, Satu Mare
10. Muzeul Șvăbesc, Petrești, Satu Mare
11. Casa Țărănească, Andrid, Satu Mare
12. Muzeul în aer liber, Măriuș, Satu Mare
13. Casa Țărănească, Chilia, Satu Mare
14. Muzeul Local, Orașu Nou, Satu Mare
15. Casa Țărănească, Călinești Oaș, Satu Mare
16. Muzeul Local, Turț, Satu Mare

Proiectul este realizat de Real Tour Ro, co-finanțat de AFCN și susținut de De la sat, un proiect editorial independent dedicat satului românesc. Echipa este formată din cinci membri: Ionuț Teoderașcu – co-manager de proiect și fotograf documentarist, Cosmin Murarașu – co-manager de proiect și expert scanare 3D, Nicoleta Felea – copywriter, Silvia-Alexandra Nistor, traducător autorizat, și George Patriche, videograf.

The post „Muzee de la sat” din Satu Mare și Maramureș, promovate prin tururi virtuale 3D first appeared on Turism Istoric.

Muzeul Nicolae Minovici și Muzeul Frederic Storck și Cecilia Cuțescu Storck vor putea fi vizitate de săptămâna viitoare și revin la programul normal: miercuri – duminică (inclusiv) între orele 10.00 – 18.00 (17.30, ultimul bilet), informează Muzeul Municipiului București.

Primul eveniment public este vernisajul expoziției „În ritmul vieții. Laura Măgală – Pictură”, în ziua de joi, 4 aprilie 2024, la ora 18.00, în Sala de Conferințe a Muzeului dr. Nicolae Minovici.

Muzeul Nicolae Minovici

Muzeul de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici (foto sus) a fost ridicat la marginea Bucureștiului în 1905 pentru a deveni o veritabilă vilă de odihnă a proprietarului, un important exponent al medicinei românești de la începutul secolului al XX-lea.

Însă în 1906 destinația clădirii se schimbă radical și devine adăpost pentru o vastă colecție de artă etnografică românească și primul muzeu de profil din București, inițial denumit ,,Muzeul de Artă Națională Prof. Dr. Nicolae Minovici”.

Clădirea plasată pe Şoseaua București – Ploiești pe colț cu strada Doctor Nicolae Minovici, numărul 1, este considerată drept unul dintre monumentele arhitecturale remarcabile pentru stilul neoromânesc.

Proprietarul însuși a căutat surse de inspirație în arhitectura de factură populară. Demersul său de a aduna obiecte de artă națională a concis cu acela de a culege experiențe vizuale care s-au materializat în proiectul vilei devenită astăzi Muzeul de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici.

Muzeul Frederic Storck și Cecilia Cuțescu Storck

Muzeul Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck se află în nordul Bucureștilor, pe strada Vasile Alecsandri, la nr. 16. Patrimoniul muzeului constituie donația făcută în octombrie 1951 de către Cecilia Cuțescu-Storck și de fiicele acesteia, Gabriela Florica Storck și Cecilia Frederica Storck-Botez, către Sfatul Popular al Capitalei.

Casa, monument de arhitectură construit de cei doi artiști între anii 1911 și 1913, conservă creația unei întregi familii de artiști plastici.

Colecția „Frederic Storck și Cecilia Cuțescu Storck” cuprinde lucrări de sculptură, pictură, desene în tuș și cărbune, pasteluri, acuarele și guașe. La acestea se adaugă o serie de plachete și medalii lucrate în bronz și alte obiecte de colecție, monede antice și icoane.

The post Două muzee din București se vor redeschide începând din aprilie first appeared on Turism Istoric.

Vizitatorii vor putea admira o primă expoziţie de bază, care ilustrează perioadele istorice marcante, evenimente cheie şi transformările prin care a trecut Palatul Principilor. Acestei prime părţi a expoziţiei permanente îi vor urma în scurt timp alte două.

Pentru o experienţă cât mai relevantă în cadrul muzeului, vizitele vor beneficia de ghidaj de specialitate, acestea fiind programate din jumătate în jumătate de oră. Pentru acelaşi considerent, nu va fi permis accesul grupurilor mai mari de 15 persoane odată.

Muzeul Palatului Principilor Transilvaniei va fi deschis de marţi până duminică, între orele 9,00 şi 17,00, excepţie făcând ziua inaugurării.

Palatul Principilor Transilvaniei din Alba Iulia a fost inaugurat oficial sâmbătă în prezenţa ministrului Culturii, Raluca Turcan.

Istoria Palatului Principilor Transilvaniei

Fostul palat al principilor Transilvaniei a fost construit în secolul al XV-lea, fiind modificat şi extins în secolele XVI-XVII. Iniţial, clădirea a avut drept destinaţie reşedinţa Capitoliului romano-catolic, adică locul unde se redactau şi autentificau acte. Din secolul al XVI-lea a fost reşedinţă princiară, iar pentru o perioadă de 11 luni, în anii 1599 şi 1600, edificiul a servit ca reşedinţă a voievodului Mihai Viteazul.

Clădirea a fost grav avariată de turci şi tătari, în timpul marilor invazii din 1658 şi 1662.

Odată cu cucerirea Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic, palatul a fost transformat în cazarmă, rămânând cu acest statut timp de trei secole.

În ultimii ani, o parte din clădirea palatului a fost supusă unor ample lucrări de restaurare, printr-un proiect cu fonduri europene.

The post O adevărată bijuterie, deschisă publicului la Alba Iulia. Aici a locuit chiar și Mihai Viteazul first appeared on Turism Istoric.

Misterul omului de fier, un bust acoperit de cuie, înfățișând un cavaler în armură, poate fi deslușit doar dacă citim vechiul catastif al muzeului din timpul Primului Război Mondial, scrie Muzeul Național al Banatului, pe pagina de Facebook a instituției.

Un cui pentru o donație

În întreaga Austro-Ungarie, dar și în alte țări ale Puterilor Centrale, orașele au construit câte un astfel de om de fier pentru un plan generalizat de adunare de fonduri de la populație. Banii erau pentru ajutorarea răniților și orfanilor de război. Cine dona avea onoarea de a bate un cui în statuia din lemn a cavalerului. Astfel cui după cui se transforma în statuie din fier.

„Omul de Fier din Timișoara este mai mult decât o sculptură; este un simbol al speranței și solidarității în vremuri de război. Fiecare cui, fie că reprezintă o donație mică sau mare, spune o poveste a generozității”, explică dr. Zoran Marcov, muzeograf al Muzeului Național al Banatului.

Acest cavaler unic, sculptat în lemn și îmbrăcat în ținte metalice, își spune povestea din colecția Muzeului Național al Banatului. Acest „Soldat de Fier” sau „Cavaler de Fier”, cum este cunoscut în literatură, este expus în cadrul expoziției „Obiecte. Istorie. Muzee. Arme albe”, în mansarda B1 a Bastionului Maria Theresia.

The post Misterul „Omului de Fier” de la Muzeul Național al Banatului first appeared on Turism Istoric.

În jurul anului 1700, atelierele Murano, din laguna venețiană, inițiază fabricația de oglinzi și candelabre din sticlă colorată, care treptat ajung să înlocuiască vechile corpuri de iluminat peninsulare, din lemn, alamă și fier. Un secol și jumătate mai târziu, ele invadează piața europeană de artă, concurând cu succes produsele din cristal de Boemia, scrie Muzeul Național Peleș, pe pagina de Facebook a instituției.

Stilului consacrat de maeștrii boemieni, care fațetează sticla, obținând efecte spectaculoase de lumină, atelierele Murano îi opun stilul lor original, de un mare rafinament artistic. Meșterii venețieni prelucrează sticla în forme naturaliste, fluide, reprezentând flori, fructe și frunze, în culori vii, compunând tipologia de candelabre baroce, numită „ciocca”, care înseamnă „buchet de flori”.

Cele mai somptuoase candelabre de tip „ciocca” sunt alcătuite dintr-un balustru metalic, acoperit cu un strat fin de sticlă suflată, care susține brațele din sticlă – suport pentru lumânări -, decorate cu flori, frunze și fructe, colorate în policromie.

La mijlocul secolului al XIX-lea, atelierele Murano cunosc un adevărat reviriment, după perioada nefastă a campaniei din Italia a lui Napoleon Bonaparte (1796-1797). Modelate după candelabrele Palatului venețian Querini Stampaglia, candelabrele sălii florentine a Castelului Peleș au fost achiziționate la comanda regelui Carol I, de la atelierele venețiene Salviati.

Fondată în anul 1866, de către Antonio Salviati (1816-1890), Salviati&Co. devenită, în anul 1872, Compagnia di Venezia Antionio Salviati&Co., reînvie meșteșugul aproape uitat al sticlăriei Murano și angajează numeroși artiști, care contribuie la ameliorarea vechilor tehnici și decoruri. Printre aceștia, Vincenzo Moretti (1815-1881), artistul care a redescoperit tehnica realizării mozaicurilor romane și bizantine, precum și tehnica murrhinellor.

Copiile de la Castelul Peleș completează decorația celei mai importante săli de recepție, după holul de onoare, inspirată de interioare celebre ale Renașterii italiene. Prevăzute cu douăzeci și patru de brațe din sticlă transparentă, care susțin bobeșele imitațiilor de lumânare, candelabrele sălii florentine armonizează în mod ingenios frunze de acant, flori multicolore, lanțuri transparente și pandelocuri, creând un spectacol vegetal de o mare eleganță barocă.

Autor: Dr. Macrina Oproiu

The post Istoria candelabrelor din sala florentină a Castelului Peleș first appeared on Turism Istoric.

Din momentul descoperirii (2015) și până în vara anului 2023, monoxila a fost depozitată în bolta XI a Edificiului roman cu mozaic. Ambarcațiunea a fost transportată la Gara Maritimă din Constanța, unde va fi depozitată și expusă în condiții optime, conform Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

Vechimea lemnului din care este construită barca a fost atestată prin analize de C14, realizate la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, astfel că datarea bărcii a fost stabilită în secolele XII – XIII (o vechime de aproximativ 800 de ani). Obiectul face parte din patrimoniul cultural național, ca bun de importanță tehnică, fiind în procedură de clasare în categoria Tezaur a patrimoniului cultural național.

Ambarcațiunea are formă albiată și este realizată prin scobirea unui trunchi de arbore, având o lungime de aprox. 8,80 m, lățime maximă de 0,80 m și înălțime de aprox. 0,70 m. Prezintă trei praguri de lemn, constituite din același trunchi de copac, structura pupa începând de la aprox. 0,40 m de la ultimul prag.

Etimologia cuvântului „monoxilă” este de origine greacă, provenind din cuvintele monos = unic, singur; xylos = lemn. Aceste ambarcațiuni erau realizate printr-un anumit procedeu: se nivela, prin cioplire, partea de sus, apoi se puneau legături de paie cărora li se dădea foc. Jăraticul era îndepărtat și se continua procesul de ardere, până la un anumit moment, când trebuia delimitată zona de la pupa, unde se sprijineau picioarele marinarilor, pentru a avea stabilitate, apoi se finisa prin cioplire cu tesla, barda sau cuțitoaia.

În țara noastră, acest tip de ambarcațiune s-a folosit din cele mai vechi timpuri pe cursurile apelor curgătoare, mai ales pe Dunăre, și până târziu în secolul XIX.

Monoxila a fost depozitată la Edificiului roman cu mozaic

Intrarea în proces de reabilitare a Edificiului roman cu mozaic (prin proiectul Restaurarea, conservarea, amenajarea și punerea în valoare a Edificiului roman cu mozaic, cod SMIS 116049, implementat de Consiliul Județean Constanța) a determinat necesitatea identificării unui nou loc de depozitare și, eventual, de expunere a acestui valoros artefact, fapt deloc ușor, având în vedere dimensiunile acestuia (9 m lungime).

Pornind de la o idee a unui cunoscut om de presă, printr-un efort conjugat și un dialog constructiv purtat între conducerile a trei instituții emblematice pentru județul Constanța, Administrația Porturilor Maritime S.A., Consiliul Județean și Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, s-a găsit soluția de depozitare și expunere a monoxilei în incinta Gării Maritime din Constanța.

Spațiul generos, bine luminat și bine climatizat, fără variații majore de temperatură și umiditate, fac ca soluția identificată să fie optimă, precizează Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

În prezent, în muzeele din România, sunt expuse monoxile la Muzeul Național al Marinei Române din Constanța, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie din Ploiești, Muzeul de Artă din Satu Mare, Muzeul Etnografic al Moldovei din Iași și Palatul Cultural din Arad, cea din Gara Maritimă fiind cea mai veche descoperită în România, până în prezent.

_{Foto sus: Monoxila medievală descoperită la Ostrov, expusă în incinta Gării Maritime din Constanța (foto: Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța)}

The post Unde poți vedea monoxila medievală descoperită la Ostrov, veche de aproximativ 800 de ani first appeared on Turism Istoric.

Este o ladă de zestre săsească, care provine din localitatea Măieruș, Țara Bârsei, și este datată „1755”.

Piesa este realizată din scânduri de brad îmbinate în tehnica „coadă de rândunică”. Capacul are două balamale și broască din fier forjat cu șild, iar pe trei canturi are șipci prinse cu cuie de lemn.

În interior se află o casetă din scânduri, pentru păstrat acte și valori.

Fața și pereții laterali sunt pictați în tempera. Pereții laterali sunt pictați cu elemente vegetale și florale dispuse în axe diagonale. Pe fața lăzii se află un decor cu arcade semicirculare, în care sunt reprezentate buchete de flori, în care se remarcă motivele „laleaua” și „albăstreaua”; deasupra arcadelor sunt figurate tot buchete de flori și inscripția „1755”.

La Muzeul de Etnografie Brașov și la filialele sale, Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului, Muzeul Etnografic Săcele și Muzeul Etnografic „Gheorghe Cernea” din Rupea, puteți admira și alte piese valoroase din patrimoniul muzeului.

The post Cum arătă o ladă de zestre săsească din anul 1755 first appeared on Turism Istoric.

Urbanizarea s-a manifestat și prin introducerea unor piese de mobilier cumpărate de la oraș. În afara principalelor piese de mobilier – pat, masă, bănci cu spătare, lăzi, dulapuri, scaune – trebuie amintite lămpile în formă de candelabre sau ceasurile de perete, pictate. Nelipsită era și roata de tors, într-o formă care apare în Occident încă din perioada goticului, scrie Muzeul de Etnografie Brașov, pe pagina de Facebook a instituției.

Bogăția unei familii săsești din Țara Bârsei se cunoștea după farfuriile de cositor și cănile etalate pe blidare și cuiere. De o mare valoare artistică era și ceramica și sobele din cahle prezente în interioarele locuințelor.

Evident, și arta cusutului era foarte apreciată, femeile realizând țesături albe de cânepă iar ulterior și de bumbac, pentru acoperirea patului, pentru perne sau ștergare de perete, brodate în culorile: negrul, cafeniul, dar și roșul aprins.

Pentru a cunoaște și alte aspecte din viața de odinioară a comunităților din Țara Bârsei, sunteți așteptați la Muzeul de Etnografie Brașov și filialele acestuia, Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului, Muzeul Etnografic Săcele, Muzeul Etnografic „Gheorghe Cernea” Rupea.

_{Foto sus: Interior săsesc, Țara Bârsei, clișeu pe sticlă (© Colecția Fond documentar Muzeul de Etnografie Brașov)}

Sursa:

• Țara Bârsei, vol. II, 1974

The post Cum arătau interioarele caselor tradiționale săsești din Țara Bârsei first appeared on Turism Istoric.