Vizitatorii vor avea acces în Salonul Mihai I, Galeria de Artă Contemporană, Salonul Carol I și Elisabeta, Salonul Alb, Biroul Majestății Sale, Sala Regilor, Holul de Marmură și Sufrageria Mare, informează pagina de Facebook a Familiei Regale.

În premieră, expoziția include panouri cu fotografii, articole ale vremii care ilustrează 160 de ani de la nașterea Regelui Ferdinand și 150 de ani de la nașterea Reginei Maria.

De asemenea, vizitatorii vor putea admira rochii ale Majestății Sale Margareta, Custodele Coroanei Române, și fracul Alteței Sale Regale Principele Radu.

Expoziția găzduiește și o colecție specială de timbre regale editate de Romfilatelia care ilustrează costumele populare, ctitorii Regale, momente importante de la fondarea dinastiei Regale Române, uniformele regale românești și timbre cu Regele Mihai I, unde este surprinsă pasiunea sa pentru mașini și motoare.

Vor putea fi văzute și uniformele militare ale Regelui Mihai I, colecția de costume populare ale Reginei Maria și ale Reginei Elena, decorații și ordine regale, Colecția Regală de Artă Contemporană, portretele regilor și reginelor României din toate generațiile, precum și masa din Sufrageria Mare, pregătită pentru dineurile oficiale.

Împreună cu Retromobil Club România, pe 9 și 10 august, în grădina Palatului Elisabeta, va fi expusă o mașină de epocă, respectiv LaSalle, model Series 39-50 V8, fabricat în anul 1939. Autovehiculele interbelice de epocă aparțin colecționarilor secției Antebelice a Retromobil Club România, aflat sub Înaltul Patronaj al Alteței Sale Regale Principele Radu.

Vizitatorii au acces pe Platforma cu Lei și în grădina Palatului, acolo unde are loc în fiecare an Garden Party și unde se află „Memorialul Copacilor”, care cuprinde arbori plantați de personalitățile regale și șefii de stat care au vizitat palatul, din anul 2001 până în prezent.

Expoziția, un proiect al Asociației Casa Majestății Sale, poate fi vizitată între orele 10:00-13:00 și 14:00-17:00. Biletele de intrare pentru copii, elevi, studenți și pensionari sunt 20 lei de persoană. Biletele pentru adulți sunt 40 de lei de persoană.

The post Expoziția Regală „Palatul Elisabeta”, deschisă pentru tururi ghidate first appeared on Turism Istoric.

Sinaia nu înseamnă doar Peleş, schi iarna şi aglomeraţie vara, ci şi punctul de plecare către unele dintre cele mai frumoase destinaţii montane din Bucegi. Iar unul dintre cele mai spectaculoase, potrivit şi pentru turiştii mai puţin antrenaţi cu drumeţiile, este Sinaia – Cabana Vârful cu Dor – Cabana Peştera Ialomiţei.

Este un traseu potrivit pentru o excursie de o zi, având în vedere că durata este de aproximativ 5-6 ore, dar poate fi parcurs şi într-un weekend, dacă aveţi de gând să înnoptaţi la unele dintre cabanele de pe drum sau la cort.

Tehnic, prima jumătate a traseului montan, marcat cu bandă roşie, porneşte din capătul Străzii Furnica, urmează strada Victoriei, după care urca, la început printr-o poiana largă, apoi prin pădure, traversează un şir neîntrerupt de poieni şi ajunge, după circa 45 de minute, deasupra Hotelului Alpin „Cota 1400“, în Poiana „La Sfârşitul Lumii“.

Potrivit descrierilor montaniarzilor de la muntii-bucegi.ro, din poiană, poteca urcă de-a lungul coamei ce desparte Vârful Zgârburei, stânga, de Valea cu Brazi, dreapta, pe care se află Cabana „Cota 1500“ şi atinge curând un prag orizontal – punctul „La Lac“, de unde se desprinde varianta de iarnă a drumului.

Din punctul „La Lac“, poteca iese deasupra unui pinten stâncos – Piatra Turcului – , iar după ce urcă Valea cu Brazi, conduce pe un al doilea prag. Drumul are un urcuş uşor, pe flancul sudic al Furnicii, traversează după aproximativ 15 minute de mers pe această porţiune monotonă firul superior al Văii Zgârbura şi iese pe o platformă largă, unde întâlneşte varianta de iarnă care vine din stânga. În faţă se conturează silueta de formă triunghiulară a Vârfului cu Dor (2006 metri), vârf extrem estic al Muntelui Colţii lui Barbeş şi singurul vizibil din acest punct. Poteca, cu multe variante, urcă paralel cu firul superior al Vârfului Stânei, în stâânga, trece pe sub stâncile „La Cetate“ (dreapta), şi după ce lasă în stânga Vârful cu Dor, ajunge după un ultim urcuş pieptiş la cabana cu acelaşi nume, situată la 1885 metri.

Este un bun moment pentru un popas mai lung, în curtea cabanei. De altfel, cabana modernă are restaurant, bar, cazare pentru 30 de locuri şi toate facilităţile – electricitate, apă curentă, încălzire cu gaze şi telefon.

Drumul spre Cabana Peştera

După odihnă şi hidratare, este momentul să porniţi din nou la drum. De la cabană, urmaţi marcajul cu bandă roşie al potecii care urcă spre vest şi iese în Curmătura Vârfului cu Dor, de unde se deschide o perspectivă largă asupra Platoului Bucegilor şi Culmii Strunga. Din curmătură, drumul coboară spre vest, urmând Vâlcelul Vârfului cu Dor către Vârful Izvorul Dorului, de-a lungul variantei de iarnă, comun pe o scurtă porţiune cu poteca spre Bolboci – marcaj cruce galbenă. De la confluenţă, urcând Vârful Izvorul Dorului spre dreapta, traseul întâlneşte drumul de vară. Acesta coboară clinul sud-vestic al Furnicii, lăsând în stânga Vâlcelul Vârfului cu Dor şi apoi Vârful Izvorul Dorului, de care se apropie continuu.

Printr-un intrând adânc, poteca trece peste Valea Călugarului, ajunge curând sub linia funicularului pe care o însoţeşte spre stânga şi, după circa 45 minute de la cabană, traversează firul Văii Izvorului Dorului, unde întâlneşte varianta de iarnă, care vine din stânga, în lungul văii. Traseul continuă, urcând uşor prin pajişti întinse, pe malul drept al Izvorului Dorului, şi ajunge în Curmătura Lăptici din marginea vestică a platoului.

Din curmătură, drumul coboară pe versantul ialomiţean al Muntelui Lăptici, urmează flancul sudic al plaiului ce formează Piciorul Lăptici, traversând o serie de viroage, după care, pe coama plaiului, ajunge în circa 30-40 min pe un prag al acestuia. De aici, el coboară în lungul unei viroage largi podite cu lespezi de gresie, şi ajunge deasupra padinilor întinse de deasupra Ialomiţei, unde lasă în stânga drumul spre cabana Padina, marcat cu cruce roşie. Traseul continuă în coborâş uşor prin pajişti, traversează firul Vârfului Lăptici şi se îndreaptă spre poiana schitului Cocora. Aici întâlneşte, venind din stânga, drumul dinspre Bolboci-Padina, ocoleşte pe margine luminişul „Poienii Crucii“ şi după un ultim urcuş scurt ajunge la Cabana Peştera, aflată la 1610 metri.

Peştera Ialomiţei

Veţi ajunge la destinaţie deconectaţi total de agitaţia oraşului. Verdele din jur, peisajele spectaculoase şi liniştea din aer, tulburată doar de curgerea apelor repezi vă vor transporta într-o altă lume.

În apropiere, la 1560 de metri, este una dintre cele mai frumoase şi cunoscute peşteri din România: Peştera Ialomicioara sau peştera Ialomiţei. Peştera este încadrată la intrare de un schit de călugări care datează de la mijlocul secolului al XVI-lea, ctitoria voievodului Mihnea cel Rău.

Experienţa este una incredibilă pe cei 400 de metri accesibili turiştilor până în punctul final numit „Altarul“. Împânzită de galerii, caverna este puţin electrificată, iar podelele sunt din lemn, iar în mai multe locuri din peşteră vezi râul Ialomiţa care îşi face, încă, drum prin munte. Un tur complet durează în jur de 40 de minute şi este recomandată o încălţăminte adecvată şi, eventual, o lanternă. Intrarea în peştera administrată de călugări costă 10 lei.

Mănăstirea de lângă peşteră are hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ şi nu a avut o soartă prea liniştită de-a lungul timpului,  fiind devastată şi arsă de mai multe ori. Pe locul fostei biserici construită iniţial din lemn, în anul 1991 s-a construit actuala biserică alături de un complex de chilii.

Cazare ieftină în zonă

Zona se desprinde şi spre alte trasee interesante, cum ar fi Padina – lacul Bolboci, marea din inima Bucegilor – şi Cabana Peştera – Babele.

De asemenea, dacă vă hotărâţi să rămâneţi, vă puteţi caza în zonă, opţiunile fiind numeroase. Unul dintre ele este Hotelul Peştera, aflat la 1600 de metri deschis tot timpul anului, care dispune de 49 de camere şi un restaurant generos sau la doar câţiva kilometri depărtare, sau cabana Padina, aflată la 1525 de metri, care dispune vara de 130 de locuri. Tarifele sunt rezonabile, în funcţie de numărul de paturi din camere.

The post La pas în Bucegi – liniștita aventură de la Sinaia la Peştera Ialomiţei first appeared on Turism Istoric.

La final de martie vom reedita cu noi surprize turul-pilot de acum doi ani, explorând în spațiu și timp cele două elemente care dau identitate Câmpinei: VAMA și PETROLUL.Turul va începe cu o prezentare ilustrată despre rolul vămii – cea care a creat, practic, localitatea, în vremuri străvechi, și a făcut-o oraș în epoca modernă.

Plimbarea noastră prin oraș va atinge puncte-cheie legate de cele două elemente, care – dacă sunt combinate – fac Câmpina unică pe continent: singurul oraș vamal european dezvoltat datorită petrolului.

În încheiere, vom atinge o temă „caldă” discutată în agora locală: importanța rafinăriei „Steaua Română” pentru patrimoniul industrial românesc și pentru identitatea Câmpinei, și rolul posibil al clădirilor și utilajelor sale vechi, ca resursă pentru dezvoltare durabilă (inclusiv turistică).Va fi, totodată, o întâlnire în care identitățile și simbolurile urbei ne vor duce în domeniul sigilografiei și heraldicii – un bun început pentru demersul de concepție a unui brand turistic pentru Câmpina. 

Autor Petru Manta

The post Identitatea Câmpinei: tur ghidat pietonal, ilustrat first appeared on Turism Istoric.

Tururile sunt incluse în programul Festivalul e pretutindeni, asociat Festivalului Internațional George Enescu 2019, și au menirea de a extinde interacțiunea dintre eveniment și București, recuperând, în acest fel, amprenta lăsată de compozitor asupra orașului.  

„Toată istoria Bucureștiului este intim legată de muzică, iar urmele lui Enescu prin oraș sunt încă perceptibile în povești, în locuri în care a stat, a compus, a visat, a iubit. Sunt povești pe care le putem recupera și a căror bucurie o putem împărtăși cu ajutorul acestor tururi ghidate, atât cu publicul Festivalului, cât și cu turiștii și cei curioși să cunoască mai îndeaproape cultura locului. Ne-am bucurat să putem include această inițiativă în seria de programe asociate Festivalului Enescu, în sensul obiectivului pe care ni l-am propus în acest an, de a extinde conexiunea dintre festival și oraș”, subliniază Mihai Constantinescu, directorul executiv al Festivalului Internațional George Enescu.

Programul presupune organizarea a două tipuri de tururi ghidate – unul intitulat „Muzicieni în oraș – Pe urmele lui Enescu”, axat pe clădiri și locuri frecventate în trecut de George Enescu și alți muzicieni români, și „Bucharest Hidden Gems” (Comorile necunoscute ale Bucureştiului), care va prezenta bijuterii arhitecturale unde muzica era la loc de cinste, ascunse, de obicei, privitorului grăbit. Ambele tururi sunt accesibile gratuit bucureștenilor și turiștilor interesați, cu ghidaj în limba română și engleză, mulțumită sprijinului oferit de Raiffeisen Bank.

„Tururile ghidate vor fi un mod original de a-l descoperi pe George Enescu și prin prisma orașului în care a locuit și a creat, îmbogățind experiența festivalieră pentru melomani, bucureșteni sau turiști. Ne-am implicat cu bucurie în acest proiect tocmai pentru a extinde vibrația frumoasă a Festivalului și a spiritului enescian peste tot, descătușând armonia și conectând orașul la emoția adusă de muzică”, spune Corina Vasile, director de comunicare Raiffeisen Bank România.

Punct de plecare: statuia lui Enescu de pe Bulevardul Magheru 

1. Tururile „Muzicieni în oraș – pe urmele lui Enescu” vor dura aproximativ 2 ore, vor avea loc la sfârșit de săptămână și vor avea ca punct de plecare statuia lui George Enescu de pe Bulevardul Magheru.
2. Tururile pentru vorbitorii de limba română se vor desfășura în zilele de sâmbătă 7, 14, 21 septembrie și duminică 8, 15 ,22 septembrie, cu plecare la ora 17:30.
3. Tururile cu ghidaj în limba engleză se vor desfășura în zilele de sâmbătă 7, 14 septembrie și duminică 15, 22 septembrie, cu plecare din același punct, la ora 11:00.
4. Tururile „Bucharest Hidden Gems” vor avea o durată de aproximativ 3 ore și vor avea ca punct de plecare aceeaşi statuie a lui George Enescu de pe Bulevardul Magheru. Traseul îi poartă pe curioși în zona ascunsă a orașului, deslușind povestea mahalalelor, dar și pe cea a cartierelor frumos conservate din perioada Belle Époque. Atât tururile pentru vorbitorii de limba română, cât și cele pentru vorbitori limba engleză se vor desfășura în zilele de vineri 6, 13, 20 septembrie, cu plecare la ora 17:30.

Tururile: o formă inedită de celebrare a muzicii cu prilejul Festivalului 

„Am conceput aceste trasee de descoperire a orașului cu gândul la muzică și cu dorința de a-i face pe curioși să descopere vibrația subtilă a Bucureștiului, cu doza sa de frumos, de inedit, de eclectic întotdeauna subtil aliată cu muzica. Ne vom ghida oaspeții în tururi care vor aduce la suprafață povești despre saloanele de muzică ale epocii, despre iubirea lui Enescu pentru prințesa Cantacuzino, despre relația lui cu Casa Regală, despre arhitecții cu care a colaborat îndeaproape, dar și despre faptul ca era un gurmand.

Vom descoperi importanța muzicii bisericești, dar și a celei din mahala, vom descoperi farmecul discret și nestematele ce scapă ochiului grăbit din zona Grădinii Icoanei, Batiștei, Armenească… Aceste trasee sunt, de fapt, o formă inedită de celebrare a muzicii cu prilejul minunatului eveniment care este Festivalul Enescu!”, spune Anita Sterea, preşedinte Asociaţia Coolturală Nouă ne pasă! şi coordonatorul proiectului.

Cei interesați să participe în cele două tururi ghidate sunt invitați să se înscrie la hello@interestingtimes.ro sau la telefon: 0744.422.522. 

Festivalul Internațional George Enescu 

Ajuns la cea de-a XXIV-a ediție, Festivalul Internațional George Enescu se va desfășura în perioada 31 august-22 septembrie 2019. În sălile de concerte din București vor urca pe scenă peste 2.500 dintre cei mai valoroși muzicieni ai lumii, având 50 de naționalități, și vor fi prezentate 84 de concerte și recitaluri. Ediția din acest an a festivalului totalizează 34 de prezențe în premieră în România: 25 de artiști, printre care Marion Cotillard, Kiril Petrenko, Mitsuko Uchida și nouă orchestre de talie mondială.

Ediția 2019 a Festivalului Enescu își așteaptă publicul la Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Radio și la Sala Mică a Palatului la concerte și recitaluri grupate în jurul a șase mari secțiuni: „Mari orchestre ale lumii”, „Concertele de la miezul nopții”, „Recitaluri și concerte camerale”, „Muzica secolului XXI”, „Mozart Week in Residence” și „Forumul Internațional al Compozitorilor”. De asemenea, vor avea loc concerte și evenimente în Piața Festivalului, conferințe, lansări de discuri și de carte, spectacole extraordinare.

Pentru poveşti despre Festival, urmăriţi secţiunea care îi e dedicată pe site-ul ziarului Adevărul:https://adevarul.ro/news/festivalul-george-enescu/ 

The post Bucureştiul lui Enescu: tururi ghidate prin oraş, pe urmele compozitorului first appeared on Turism Istoric.

Turul are în vedere elemente ale Cartierului Armenesc și monumente adiacente acestuia precum: Biserica Greacă, Foișorul de Foc, Casa Melik, dar și străzile Zece Mese, Spătarului, Franzelarilor. Totodată, articolul caută să atragă atenția asupra importanței patrimoniului, a îngrijirii acestuia, în contextual dezinteresului tot mai mare vizavi de păstrarea valorilor din trecut. Pentru a fi ușor de reperat, am ales ca punct de întâlnire și debut al turului nostru Biserica Armenească, o construcție emblematică a sectorului 2, amplasată pe bulevardul Carol I.

Poporul armean: de la Yerevan la București

Despre armeni se poate spune că au avut, dincolo de un simț înnăscut al negustoriei, o preocupare deosebită pentru viața spirituală. Leagănul civilizației armene este în jurul Muntelui Ararat, pe teritoriul Turciei actuale, loc din care se presupune că s-au extins în toate cele patru zări. Statisticile indică existența a 3 milioane de armeni pe teritoriul Armeniei actuale și 8 milioane în exteriorul granițelor acesteia.

Armenia este cunoscută pentru diferitele sale produse textile, fie că este vorba de brâuri, cuverturi sau covoare – acest lucru se datorează în parte și culorii kirmiz, o nuanță roșu-violet, denumită intuitiv de către arabi culoarea armenească. Interesant este faptul că această culoare este considerată la fel de importantă precum purpura din Imperiul Bizantin. Pigmentul se spune că este preparat cu ajutorul unei insecte ce trăiește pe stejarii din Armenia. Cu toate acestea, kirmizul a devenit treptat culoarea violet, fiind întrebuințată actualmente destul de rar în diferitele materiale textile. Legendele spun şi că succesul armenilor la negustorie ar fi lăsat moștenire omenirii cel mai banal și totodată plin de semnificație gest: simpla strângere de mână. Aceasta avea ca scop creșterea încrederii dintre vânzător și cumpărător.

Biserica Armenească și complexul din care face parte

Cea mai veche biserică armenească din București datează din timpul lui Matei Basarab. Era o biserică de lemn. Mai târziu, pe locul acestei construcţii a fost zidită actuala Catedrală Armenească, conform planurilor arhitectului de aceeaşi etnie, Dimitrie Maimarlou. Biserica este construită după modelul Marii Caderale Armeneşti din Yerevan, cea mai veche catedrală din lume.

Biserica Armenească face parte dintr-un complex de clădiri și monumente strâns legate ca semnificație între ele – printre altele, aici se găsesc Muzeul și Biblioteca Dudian. Muzeul găzduiește diferite obiecte de cult, cărți, covoare și tapiserii. Alături de acestea, în curtea complexului se află bustul generalului Andranik Ozanian, militar și om politic care s-a remarcat în procesul de câștigare a independenței armene în luptele împotriva Imperiului Otoman, respectiv Țarist. Nu în ultimul rând, avem steagul armean, format din trei dungi orizontale de culoare roșie precum rodia, albastră asemenea strugurilor și portocalie precum caisa. Asocierea cu fructele nu este una întâmplătoare, întrucât, dacă analizăm crucea aflată în imediata apropiere a steagului, descoperim fascinația poporului armean pentru motivele florale, pentru fructe și plante, în general, căci, până la urmă, se pare, crucea a fost inspirată de copacul vieții.

Primarul Protopopescu și piața care îi poartă numele

Lăsând în urmă Biserica Armenească și continuându-ne călătoria pe bulevardul Carol I, vom ajunge într-o mică piață: Pache Protopopescu. Numele acesteia vine de la unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați primari ai Bucureștiului din secolul al XIX-lea, Emilian Pache Protopopescu, care a reușit, în scurtul său mandat, să modernizeze semnificativ capitala. De-a lungul vieții, el a ocupat mai multe funcții, precum: prefect al Poliției Capitalei sau deputat independent conservator, dar cea mai importantă a fost cu siguranță cea de primar al Bucureștiului (1888-1891). În timpul mandatului său o serie de străzi au fost pavate și sistematizate, au debutat lucrările pentru realizarea axei Est-Vest, au fost înființate 28 de școli, între care se numără și Liceul „Gheorghe Lazăr” și, nu în ultimul rând, s-au pus bazele primului serviciu de transport gratuit, cu trăsura, al bolnavilor la spital.

Pache Protopopescu a murit în anul 1893 și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu. În memoria sa, în parcul amplasat în centrul pieței ce îi poartă numele a fost ridicată o statuie, operă a sculptorului Ion Georgescu. În 1948, comuniștii hotărăsc să înlocuiască statuia fostului primar cu o fântână arteziană și să schimbe atât denumirea pieței, cât și a parcului în „Izvorul Rece” (parcul a rămas cu această denumire și astăzi, în timp ce piața a revenit la numele inițial). Anul 2007 vine cu o nouă schimbare – demolarea fântânii și apariția, în locul său, a statuii lui Nicolae Bălcescu. Ulterior a fost construită în parc o nouă fântână. Dacă s-au încheiat sau nu transformările în privința amenajării parcului, timpul este singurul care ne va putea răspunde.

Grecii – o comunitate aparte în Bucureștiul secolului al XIX-lea

În imediata vecinătate a pieței Pache Protopopescu se află două clădiri emblematice pentru comunitatea elenă din București. Este vorba, desigur, despre Biserica și Ambasada Greciei.

Menționați în documente încă din secolul al XVI-lea, adeseori cu ocupația de negustori, grecii din Capitală se organizează sub forma unei comunități, numită Orphaeus, abia în 1874. Spre deosebire de celelalte comunități, grecii nu au avut niciodată un cartier propriu, iar acest aspect a îngreunat, firește, construirea unei biserici. Astfel, piatra de temelie a unui lăcaş de cult a fost pusă abia în 1899, de Ziua Națională a Greciei, pe 25 martie, iar prima Liturghie oficiată în noul așezământ a avut loc doi ani mai târziu. Construirea bisericii a fost posibilă în mare parte datorită donației oferite de către Panaghis Harokopos, un grec născut în Kefalonia și stabilit în România, în jurul orașului Călărași. Tot în 1899 a fost ridicată şi clădirea din spatele bisericii, în care astăzi își are sediul Ambasada Greciei. Ambele construcții au fost proiectate de arhitectul german A. Lardel și se află pe Lista Monumentelor Istorice.

Nu putem vorbi despre greci fără să îl amintim și pe Evanghelie Zappa. Și nu puține sunt motivele pentru care acesta ar trebui cunoscut. Un prim motiv ar fi acela că de numele său se leagă finanțarea primei ediții a Jocurilor Olimpice moderne, organizate la Atena, în 1859. Aceasta, împreună cu următoarele trei ediții, au rămas cunoscute sub denumirea de „Olimpiadele lui Zappa”. De asemenea, el a fost cel care, împreună cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a fondat, în 1867, Academia Română. Patru ani mai târziu, Zappa a donat 10.000 de galbeni pentru ca Dicționarul și Gramatica limbii române să poată fi tipărite. În memoria sa a fost ridicat un bust, acesta găsindu-se în fața sediului Comitetului Olimpic și Sportiv Român.

Două „case surori” de secol XIX

Continuându-ne plimbarea pe bulevardul Ferdinand I, merită să facem o scurtă oprire la nr. 13-15, pentru a admira două case de patrimoniu, construite la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai precis în 1897. Pe lângă asemănarea izbitoare din punct de vedere arhitectural, cele două imobile mai au o particularitate comună, și anume deschiderea parcelelor către două străzi: strada Olari și bulevardul Ferdinand I.

Despre casa de la nr. 13 aflăm din relatările lui Annie Bentoiu, soția compozitorului Pascal Bentoiu, că aceasta a intrat, începând cu anul 1947, în posesia unei mătuși a acestuia, „tante Aline”. Cei trei vor conviețui împreună (cuplul locuind în sufragerie) până în 1948. Odată cu naționalizarea apar și noi reglementări ce vizau spațiul de locuit. După luarea deciziei conform căreia un om avea dreptul la doar opt metri pătrați locuibili, podul casei a fost ocupat de câteva familii străine, care nu au avut drept principal obiectiv întreținerea în bună stare a casei. Astăzi construcția a fost renovată și găzduiește o companie de consultanță în comunicare.

Coincidența poate a făcut ca și la numărul 15 să locuiască tot un compozitor. De această dată este vorba despre Alexandru Adolf Flechtenmacher, cunoscutul violonist și dirijor român. Născut în 1823 în capitala Moldovei, acesta a compus muzica pentru majoritatea pieselor de teatru apărute pe plan național în perioada 1840-1880, a fost autorul primei operete românești și a creat muzica pentru binecunoscuta „Horă a Unirii”.

Când cea mai înaltă clădire a Bucureştiului avea 42 de metri…

Construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, între anii 1890 şi 1891, clădirea Foişorului de Foc, devenită între timp monument istoric şi de arhitectură, a fost cea mai înaltă clădire din perioada respectivă (42 m înălţime). Arhitectul Primăriei Bucureştiului şi al Eforiei Spitalelor Civile din acele timpuri, George Mandrea, este cel care a conceput impresionantul edificiu, atribuindu-i acestuia două roluri extrem de importante: post de observaţie al incendiilor şi rezervor de apă. Trebuie menţionat că în Bucureştiul sfârşitului de secol XIX infrastructura edilitară era extrem de precară. Rezervorul ce trebuia proiectat era o adevărată necesitate, atât pentru alimentarea cu apă a zonelor mărginaşe ale Bucureştiului, cât şi pentru intervenţiile brigăzilor de pompieri ce îşi încep activitatea în această clădire încă din anul 1892. Din cauza unor erori tehnice, rezervorul de apă nu a putut fi însă folosit niciodată.

Cum s-a născut Foişorul de Foc

Imaginaţi-vă că ne aflăm la început de secol XIX. Străzile oraşului lui Bucur sunt înguste, întortocheate, casele sunt construite una lângă alta, deloc aerisite. Mai mult de atât, majoritatea caselor din mahalale sunt construite din lemn şi bârne de salcâm, acoperite cu stuf, paie sau şindrilă. Un climat extrem de propice pentru ca un incendiu să se propage imediat de la izbucnirea lui. În anul 1847, în Sfânta zi de Paşti (23 martie), dintr-o joacă de copil şi pe fondul descrierilor de mai sus, un incendiu devastator distruge mai mult de trei sferturi din oraş. Focul a durat câteva săptămâni, pagubele au fost imense, iar ţările din vecinătatea Ţării Româneşti au trimis ajutoare sinistraţilor (în special Rusia şi Imperiul Otoman).

În urma acestui eveniment, pentru autoritățile de la acea vreme era evident că măsurile de prevenire a incendiilor trebuiau îmbunătăţite. Coroborată şi cu dărâmarea Turnului Colţea (principalul observator al incendiilor din acea perioadă) în anul 1888, necesitatea construirii unui nou turn de observație devine tot mai evidentă. Astfel, în anul 1891 se finalizează ceea ce a rămas în memoria colectivă sub numele de Foişorul de Foc. Deşi a fost o construcţie impresionantă şi costisitoare la vremea respectivă, Foişorul şi-a încetat relativ rapid activitatea de observaţie a incendiilor: în anul 1911 apar primele linii telefonice, incendiile putând fi anunțate mult mai rapid. De asemenea, clădirile care încep să fie construite în jurul edificiului îngreunează şi mai mult vizibilitatea.

În momentul de faţă, clădirea Foişorului de Foc găzduieşte Muzeul Naţional al Pompierilor. O scurtă vizită aici vă va lămuri asupra istoriei pompierilor de-a lungul timpului. O secţiune aparte a muzeului este cea dedicată luptei din Dealul Spirii, din anul 1848, când batalionul de pompieri conduşi de căpitanul Pavel Zăgănescu a fost învins de către oastea otomană trimisă să înăbușe revoluţia. Un alt aspect important ce trebuie remarcat în locul în care am ajuns cu traseul nostru este că, în perioada comunistă, demolările nu au afectat prea mult urbanistica zonei. Astfel că piaţa Foişorul de Foc, situată la intersecţia Bulevardului Ferdinand cu Strada Traian şi din care converg mai multe străzi secundare, este constituită, relativ, din aceleaşi clădiri pe care le puteam întâlni şi în perioada interbelică.

Strada Zece Mese

Continuând călătoria noastră prin vechiul Bucureşti, ajungem pe o veche stradă a periferiei oraşului de odinioară – şi încă una cu un nume şi o poveste aparte: strada Zece Mese. Ea aminteşte de un local dispărut, Cafeneaua Galbenă, frecventată în principal de samsarii pieţei. În timpul verilor călduroase, patronul cafenelei întindea de-a lungul trotuarului fix zece mese! Ca urmare, locuitorii străzii au adoptat această denumire populară a birtului.

Strada Zece Mese este amintită şi în literatură, I.L. Caragiale sau Nicolae Steindhardt o menționează în scrierile lor; şi, pentru a sugera şi caracterul multietnic al traseului, redăm un scurt pasaj din Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanţat asupra neizbînzii de Nicolae Steindhardt: „Vine şi Marghit? Întreb. Marghit e fiica necăsătorită a doamnei Kuprelnik; cealaltă, doamna Florel, şade în strada Zece Mese, în casa lor bătrânească. Tot acolo locuiesc şi madam Kuprelnik şi Marghit. Mătușa mea, când vorbeşte de ei, vorbeşte ca despre un minister sau o instituţiune: Merg în Zece Mese, sau: Sunt invitată în Zece Mese, sau încă: Aşa se serveşte în Zece Mese”.

Calea Moşilor

Mergând către celălalt capăt al străzii Zece Mese, ne intersectăm cu una dintre cele mai vechi artere bucureştene: Calea Moşilor. Din istoria acestei străzi emblematice pentru oraş vom alege doar câteva evenimente şi poveşti importante.

Multă vreme „rivală” cu mult mai cocheta şi occidentala Calea Victoriei, Calea Moşilor este vechiul „Pod al Târgului de Afară” (Târgul Moşilor – zona Bucur Obor de astăzi). Este menţionată pentru prima dată în vremea domnitorului Şerban Vodă Cantacuzino (1640-1688) şi, tot în acea vreme, pe aici trecea pârâul dispărut al Bucureştiului: Bucureştioara. Constantin Bacalbaşa notează că în anul 1903, pe 21 mai, de ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, aproape 200.000 de oameni au vizitat Târgul de Moşi. De altfel, I.L. Caragiale şi Tudor Arghezi amintesc de Târgul Moşilor în scrierile lor.

Dar Calea Moşilor punctează şi la capitolul premiere: este prima stradă pietruită din oraş (1825); în anul 1872 pe aici apar primele tramvaie trase de cai, pentru ca mai apoi, în anul 1894, să apară şi primul tramvai electric din Bucureşti, pe traseul Obor-Cotroceni. În anul 1906 este consemnată a fi cea mai lungă arteră a Capitalei. După instalarea regimul comunist, vechea stradă comercială a Bucureştiului este supusă şi ea, din păcate, demolărilor sistematice. Continuăm traseul către Strada Spătarului şi, după câţiva paşi, ne intersectăm cu Strada Franzelari. Strada apare în Planul maiorului Pappasoglu din 1871 şi îşi „trage” numele de la breasla franzelarilor, desigur. Un anume Ioniță Cocatorul este, pesemne, primul franzelar din Bucureşti (acest sortiment nou de pâine pentru locuitorii urbei, franzela – probabil de inspiraţie grecească – apare în Bucureşti la sfârşitul secolului XIX).

Casa Melik – cea mai veche casă din București sau o legendă urbană?

Pe strada Spătarului la nr. 22, în inima sectorului 2, nu departe de Biserica Armenească, se află o clădire presupusă ca fiind cea mai veche din capitala României. Ca în cazul oricărui monument istoric de mare importanță, și în cazul casei Melik putem vorbi de o sumedenie de legende urbane, de o învăluire categorică în mister. Numele străzii se află în legătură directă cu această locuință, despre care se presupune că a aparținut într-o primă etapă unui boier cu rang de spătar. De remarcat este că numele acestui individ nu rămâne consemnat în istorie – ceea ce rămâne este rangul său boieresc. Din acest motiv, dar și din lipsă de dovezi concrete cu privire la existența acestui prim proprietar, relatarea rămâne la nivelul unei legende urbane.

Învăluit în mister este și anul ridicării acestei construcții. Deși cercetătorii plasează în studiile lor casa în a doua jumătate a secolului XVIII, nu se știe cu siguranță anul în care a apărut ea în peisajul urbei. O variantă vehiculată este anul 1760, dar povestea începe să fie tot mai clară începând cu anul 1800. Luând în considerare situarea în proximitate față de cartierul armenesc, nu este de mirare faptul că această construcție ajunge, în cele din urmă, în posesia unui negustor armean, pe numele său Kevork Nazaretoglu. Sub patronajul său, casa Melik intră într-o perioadă de restaurare, prima de acest gen dintr-o serie de astfel de acțiuni. Renovări ulterioare au fost făcute în anii 1920, 1970 și 2009.

Numele Melik provine de la cel mai important proprietar al acestei locuințe, arhitectul Iacob Melik, care se căsătorește cu o urmașă a negustorului armean Nazaretoglu, pe numele ei Ana. La moartea soțului ei, Ana va dona această casă comunității armene. În 1920, un descendent al lui Iacob Melik, Eugen, va reintra în stăpânirea locuinței, moment în care va porni un amplu proces de restaurare. În 1969, reintrată în posesia comunității armene, casa este donată statului, care decide să facă din aceasta un muzeu de artă. Începând cu anul 1971, casa devine Muzeul „Theodor Pallady”, locul de adăpost al colecției de artă donate de către soții Răuț, Gheorghe și Serafina. Colecția cuprinde aproximativ 1.300 de piese și include lucrări ale unor pictori străini precum și autohtoni. Muzeul capătă acest nume ca urmare a numărului mare de lucrări semnate Theodor Pallady prezente în colecție.

Mai mult, Casa Melik este un exemplu de arhitectură tradițională românească, lucru evidențiat în special prin intermediul cerdacului închis de la etaj. Scara din lemn, streașina, dar și decorațiunile exterioare completează aspectul casei, de altfel foarte puțin modificat pe parcursul numeroaselor demersuri de renovare. Vechimea, dar și aspectul acestei locuințe, legendele care o înconjoară dar și informațiile certe fac din aceasta o comoară inestimabilă a Bucureștiului, un monument ce nu este exploatat încă la adevărata sa valoare.

Traseul pietonal „Turul de Foc – La pas prin periferia Bucureștiului de odinioară” face parte din proiectul „Tineri Voluntari pentru Patrimoniul Românesc” al Asociației Turism Istoric. Turul a fost realizat în luna septembrie a 2017 și a adunat 80 persoane în fața Bisericii Armenești, curioase să descopere istorii din mahalalele de odinioară.

Surse:

Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat – Memorii 1947-1959, Editura Humanitas, Colecția Ebook, 2011

Tudor Dinu, Bucureștiul fanariot: Biserici, ceremonii, războaie, București, Humanitas, 2015

Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, București, Editura Vremea, ediția a III-a revăzută, 2009

Titu Maiorescu, România, Războaiele balcanice și Cadrilaterul, București, Editura Machiavelli, 1995

Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureştiul de azi, București, Ed. Humanitas, 2007

George Potra, Din Bucureştii de ieri, Vol. I, București, Ed. Ştinţiifică şi Enciclopedică, 1990

http://www.uariasi.ro/despre-armeni

http://www.stradaarmeneasca.ro/12-curiozitati

http://topu.ro/12-lucruri-interesante-despre-armenia

http://ouatib.blogspot.ro/2016/06/fintina-din-parcul-izvorul-rece-1950.html

http://biserica_greaca_bucuresti.crestinortodox.ro/istoric/istoria_bisericii_grecesti_buna_vestire_din_bucuresti-49

http://patrimoniu.gov.ro/images/lmi-2015/LMI-B.pdf

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/minunata-poveste-a-lui-evanghelie-zappa

http://punctedefuga.ro/2012/09/ferdinand-nr-13

http://www.ipedia.ro/alexandru-flechtenmacher-643

http://www.muzeulpompierilor.ro/index.php/2013-04-26-02-05-09/despre-muzeu

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_monumentelor_istorice_din_Bucure%C8%99ti,_sector_2#B-II-m-B-18722

http://www.mediafax.ro/cultura-media/poveste-urbana-casa-melik-o-parte-a-istoriei-romaniei-impresioneaza-in-circuitul-arhitectural-bucurestean-foto-12942001

http://100delocuri.ro/casa-melik-muzeul-theodor-pallady

http://www.digi24.ro/emisiuni/jurnal-pentru-copii/povesti-din-bucuresti-casa-melik-212280

Autori : Andrei Constatinescu, Cosmin Ion, Ioana Popa, Tudor Sprînceană

The post Turul de Foc. La pas prin periferia Bucureștiului de odinioară first appeared on Turism Istoric.

Denumit și Ansamblul Monumental ”Calea Eroilor”, acesta are în componența sa patru obiective : Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor, Poarta Sărutului, ce pot fi găsite în Parcul Central, și Coloana fără Sfârșit în parcul cu același nume. Brâncuși a urmărit ca prin realizarea acestor capodopere sculpturale (1937-1938) să-i omagieze pe eroii căzuți în timpul Primului Război Mondial.

Fiecare operă are propria semnificație. Astfel, se spune că Masa Tăcerii, compusă din 12 scaune reprezintă,  pe de o parte, masa luată de soldați înainte de luptă, iar pe de altă parte, îi reprezintă pe cei 12 apostoli și în mijloc pe Iisus Hristos.

Aleea Scaunelor, alcătuită din 30 de scaune sub forma unor clepsidre ale timpului, dispuse câte 3, și două bănci din piatră, unește Masa Tăcerii cu Poarta Sărutului. Aceasta din urmă, lucrată în travertin simbolizează unirea celor 8 regiuni cu România, reprezentate prin cei 8 stâlpi ai monumentului.

Sursa foto: www.descoperalocuri.ro

Coloana fără Sfârșit sau Coloana Infinitului surprinde anul intrării României în Primul Război Mondial (1916) prin cele 16 module din care este compusă, dar și ”sacrificiul infinit” depus de eroii neamului românesc pe câmpul de luptă. Coloana se încheie cu o jumătate de modul, ceea ce reprezintă jumătatea acelui an.

Un fapt interesant este că cele 4 opere brâncușiene sunt dispuse pe aceeași axă, de la Vest la Est, cu o lungime de 1275 m. Pot fi vizitate oricând întrucât se află în aer liber.

Cunoscute la nivel internațional, sculpturile brâncușiene reprezintă un punct de atracție atât pentru turiștii autohtoni cât și pentru cei din întreaga lume. Astfel, în municipiul Târgu-Jiu acestea reprezintă principala atracție turistică.

Niciodată nu este în zadar să ne amintim cu mândrie de oamenii valoroși care ne-au lăsat drept moștenire munca lor devenită astăzi simbolul unei epoci. În acest caz, Constantin Brâncuși este un promotor al modernismului (sec. XIX-XX).

Atelierul lui Constantin Brâncuși din Paris, Franța

”La umbra marilor copaci nu crește nimic.” Cuvintele rostite de Brâncuși atunci când refuză să lucreze în atelierul lui Auguste Rodin răsună ca un îndemn solemn de a ne urma propriul drum în carieră.

Autor: Diandra Marina Ionescu

Articol realizat în cadrul Proiectului Tineri Jurnaliști Online, proiect cofinanțat de Ministerul Tineretului și Sportului

The post LA PAS PRIN TÂRGU-JIUL LUI BRÂNCUȘI first appeared on Turism Istoric.

Arteră centrală a orașului București, Calea Victoriei a luat naștere în 1682, când domnitorul Constantin Brâncoveanu s-a gândit să traseze „un drum mai drept și mai scurt” de la Curtea Domnească din București (Curtea Veche) până la palatul de pe domeniile de la Mogoșoaia. S-a numit Podul Mogoșoaiei până după Războiul de Independență din 1877, când a primit numele actual – Calea Victoriei.

 Calea Victoriei, coloană vertebrală a Bucureștiului

Această stradă a fost, mai bine de un secol, locul în care se „lua pulsul” orașului; aici se întâlneau bucureștenii pentru a afla noutăți, a socializa, a bârfi, a bea bere. Aici găsim o plăcuță cu informația „monument istoric” aproape pe fiecare clădire. Din păcate, nu este foarte lată, în unele locuri fiind dificilă găsirea unei perspective bune pentru a pune în valoare fațadele în fotografii.

Dacă începem plimbarea noastră din Piața Națiunilor Unite, primele două clădiri importante ne întâmpină după câțiva pași – palatul Poștelor (care adăpostește azi Muzeul Național de Istorie) și Palatul CEC. Construcția lor a început în aceeași perioadă, la sfârșitul secolului XIX, și au fost inaugurate în anul 1900 sub domnia regelui Carol I. Pentru palatul Poștelor, arhitectul a avut ca inspirație clădirea similară din Geneva, în timp ce Palatul CEC este construit în stil eclectic, punctul de atracție fiind impresionanta cupolă centrală din sticlă și metal.

Ceva mai departe, după intersecția cu Bulevardul Elisabeta, alte două clădiri se privesc cu coada ochiului: Cercul Militar Național și Casa Capșa. Locul pe care se află Cercul Militar a fost ocupat mai demult de Mănăstirea Sărindar, ridicată prin grija domnitorului Matei Basarab la 1652. Șubrezită de vreme și până la urmă dărâmată, pe locul ei s-a construit la sfârșitul secolului XIX fântâna cu același nume, o construcție interesantă care nu a lăsat nimic din măreția sa actualei fântâni Sărindar aflate în fața Cercului. Numele cu o rezonanață plăcută și exotică este de origine grecească – mănăstirea era a patruzecea zidită sau refăcută de Matei Basarab, iar în greacă saránta înseamnă „patruzeci”. Construcția Cercului Militar a început în anul 1912 iar în 1914 construcția era „la roșu”. Însă, în timpul primului Război Mondial, interiorul a fost devastat, fiind restaurat ulterior. Inaugurarea s-a făcut în 1923 în prezența regelui Ferdinand. Interiorul este somptuos, existând șapte săli folosite pentru diferite evenimente, fiecare cu specificul său arhitectural.

Capșa a fost deschisă de frații Constantin și Grigore Capșa în 1852, inițial fiind doar o cofetărie, care a ajuns în timp record cea mai cunoscută și căutată din București. Ulterior a început să funcționeze și ca hotel și restaurant. E cunoscută drept cafeneaua scriitorilor și artiștilor, un loc boem unde, la începutul secolului XX, aceștia se întâlneau pentru a dezbate, a critica, pentru a se certa sau, de ce nu, a lucra inspirați de discuțiile animate din jur. Capșa era locul care consacra un artist, mai mult decât orice publicație oficială în care ar fi putut să-i apară numele.

O altă clădire reprezentativă de pe Calea Victoriei este Palatul Telefoanelor, construit între anii 1929-1934. Este o clădire modernistă ce amintește, la o scară mai mică, de zgârie-norii nord-americani. La data finalizării construcției era, cu cei 53 de metri ai săi, cea mai înaltă clădire din București.

Alături ne întâmpină o construcție ciudată – hotelul Novotel. O construcție rece de sticlă cu un portal de intrare desprins din peisaj, aparținând arhitecturii clasice. Este un tribut adus vechii clădiri a Teatrului Național, pe care o reproduce întocmai. Teatrul, aflat pe acel loc până în 1944, a fost distrus la acea vreme de o bombă ce viza, de fapt, Palatul Telefoanelor.

Mai este un pas până în Piața Revoluției, dar trebuie să poposim cu privirea și asupra bisericii Krețulescu. Aspectul său este neobișnuit pentru un lăcaș de cult ortodox, pentru că în urma restaurărilor din 1935-1936 a fost îndepărtată tencuiala și a rămas la vedere culoarea roșietică a cărămizii aparente, o apariție similară cu cea a bisericilor Anglicană sau Italiană din București. Este unul dintre cele mai valoroase monumente arhitecturale ale orașului, fiind construită în 1720 prin grija logofătului Crețulescu, soțul uneia din fiicele lui Constantin Brâncoveanu.

 Piața Revoluției, un loc eclectic, încărcat de istorie

În Piața Revoluției atenția este atrasă de dimensiunile impresionante ale Palatului Regal; de altfel, înainte de evenimentele din decembrie 1989, ea purta numele de Piața Palatului. Palatul datează din anul 1937, fiind construit după demolarea Casei Golescu, sever avariată de numeroase evenimente de-a lungul timpului. Aceasta data din 1812 și fusese reședință pentru Alexandru Ghica Vodă, Al. I. Cuza și Carol I. După înlăturarea de la putere a regelui Mihai și instaurarea comunismului, însemnele arhitecturale care simbolizau monarhia au fost ascunse, Palatul fiind folosit ulterior pentru a adăposti Muzeul de Artă al României, funcție pe care o îndeplinește și în prezent.

Tot aici întâlnim monumentele a doi reprezentanți de marcă ai Partidului Național Țărănesc care au avut de suferit în timpul regimului comunist – Iuliu Maniu (care a și murit în detenție) și Corneliu Coposu. Ele sunt așezate, simbolic, față în față, de o parte și de alta a Căii Victoriei; Corneliu Coposu a fost discipolul lui Maniu și a încercat să-i ducă mai departe idealurile, inclusiv după 1989, când a reîntemeiat PNȚ.

În spatele monumentului lui Maniu se profilează o altă clădire impunătoare – sediul fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român, care găzduiește acum Ministerul Afacerilor interne. Este locul ultimului discurs al lui Nicolae Ceaușescu, devenit punct important de cotitură în istoria națională.

Prezența inedită din Piața Revoluției este Memorialul Renașterii, un monument dedicat victimelor revoluției din 1989. Simbolistica ei este intens controversată, iar privitorii mai hâtri se întrec în a da ansamblului denumiri și interpretări dintre cele mai inventive. Alături de monument se află Zidul Amintirii, pe care au fost gravate numele celor 1058 de victime, iar Calea Biruinței (care se continuă pe laterale, având de fapt forma unei cruci) este o alee pavată cu bușteni de stejari; sursele spun că numărul buștenilor este nici mai mare nici mai decât 1058.

Articol de Daniela Mitache

Articol realizat în cadrul Proiectului Tineri Jurnaliști Online, proiect cofinanțat de Ministerul Tineretului și Sportului

The post La pas pe Calea Victoriei – din Piața Națiunile Unite până în Piața Revoluției first appeared on Turism Istoric.

Cum ar fi ca, trecând prin Sinaia Nouă, cartierul Cumpătu de azi, să auzim revărsându-se din Vila Luminiş acordurile compoziţiilor cu care maestrul Enescu a cucerit întreaga lume? Sau i-am putea urmări cântând alături de el pe discipolii săi, Yehudi Menuhin şi Dinu Lipatti, ei înşişi deveniţi maeştri între timp.

„Pentru mine, Enescu va rămâne una dintre veritabilele minuni ale lumii. (…) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de o inegalabilă frumuseţe.”, spunea Yehudi Menuhin despre maestrul său.

Dintre sutele de pachete de vacanţă, anul acesta am putea să alegem unul cu adevărat extraordinar, având ca destinaţie locul care este, poate, ultimul refugiu veritabil al elitelor româneşti. Propunerea noastră este una în premieră: patru zile, patru trasee, în locuri încărcate de istorie, la Sinaia, în oraşul cu cele mai multe monumente de arhitectură pe cap de locuitor din România. „În oraşul unde casele nu aveau numere poştale, ci purtau numele proprietarilor, nume de flori sau de femei, densitatea valorii îţi taie deseori respiraţia, atunci când umbli pe străzile ce încă mai păstrează urmele paşilor unor ilustre personalităţi”, spune arhitectul Dan Manea, în cartea sa „Sinaia, Oraşul Elitelor”. O călătorie la Sinaia este sinonimă întoarcerii în timp, pe un tărâm unde îşi găsesc expresie demnitatea, cultul pentru frumos, respectul pentru oameni şi natură sau obişnuinţa lucrului bine făcut, valori care au format România modernă şi după care aspirăm mai mult decât oricând în prezent.

O vizită la Castelul Peleş ne-ar putea prilejui celebrarea semicentenarului acestuia, împreună cu împăratul Franz Joseph, împărăteasa Elisabeta, familia imperială a Rusiei sau cu prinţul Eduard al Angliei.

În pelegrinările noastre prin Sinaia l-am putea saluta pe Nicolae Iorga, aflat pe prispa Mănăstirii Sinaia, atunci când nu îl găsim aplecat asupra mesei sale de lucru din casa ce i-a aparţinut, aflată şi în prezent în cartierul Furnica. Sau am putea să dăm mâna cu Nicolae Titulescu, proaspăt întors în ţară, din Elveţia, ca să îşi petreacă vacanţa în casa de pe Cumpătu a nepotului său de la soră, colonelul Sergiu Nenişor, devenit şeful lui de cabinet. Ocazie cu care am putea să îl felicităm pentru alegerea sa ca Preşedinte al Ligii Naţiunilor de la Geneva. Ajunşi pe Bd. Carol I, în dreptul Vilei Boiarol, am putea schimba o vorbă cu însuşi proprietarul acesteia. Pentru că, ieşind din casa în care scrie şi locuieşte ne-ar fi dat bineţe chiar Titu Maiorescu, întemeietorul Junimii.

Oriunde am fi, am inspira, pur şi simplu, parfumul influenţei franţuzeşti, în notele sale cele mai rafinate. Pentru că Sinaia este singurul oraş din România construit special pentru a crea o ambianţă dedicată vârfurilor societăţii româneşti. Sinaia a fost nu doar o a doua capitală a României în vremurile sale de glorie, ci şi un veritabil mic Vesaille.

Arhitectul Dan Manea propune cititorilor spre vizitare, în premieră, un număr de patru trasee tematice prin Sinaia, care grupează clădiri monumente de arhitectură sau case de autor, intitulate astfel datorită arhitecţilor celebri care le-au proiectat, a căror poveste poate fi regăsită în cartea sa. Clădirile de o valoare arhitectonică deosebită pe lângă care trecem astăzi fără să le cunoaştem istoria, aşteaptă să fie redescoperite şi apreciate la justa lor valoare. Cartea „Sinaia, Oraşul Elitelor” ne spune povestea multora dintre ele, iar harta ce o însoţeşte ne invită la o plimbare la pas prin istoria Sinaiei de ieri şi de azi.

Primul traseu, intitulat „De la origini la apogeu”, ne poartă în sus şi în jos, prin zonele care au marcat devenirea oraşului, începând cu urmele primelor aşezări monahale păstrate în monumente precum Crucea Molomoţ sau Mănăstirea Sinaia, până spre emblematicul Castel Peleş, mărturie a statutului de capitală de vară şi reşedinţă regală, pe care le deţinea Sinaia. Străzile sinuoase alternează cu aleile pline de farmec şi nostalgie, pe care le poţi străbate pe rând, fie în incinta Peleşului, fie în afara ei, prin oraş.

Al doilea, intitulat „Preumblare la şosea”, urmăreşte zona tradiţională de promenadă, unde, de-a lungul bulevardului Carol 1, pot fi descoperite ipostaze de nou şi vechi, de istorie şi cotidian. Acest traseu se extinde printr-o zonă valoroasă, intitulată „Nostalgii la periferie”.

Parcurgând un alt itinerariu propus de către autor, „Turul clădirilor centenare”, rememorăm începutul de secol al XX-lea, epoca de aur a Sinaiei, definită în această ipostază şi de clădirile centenare: Hotel Regal, Hotel Palace, Hotel Caraiman, Casino, grupate în jurul Parcului Central, rămas până astăzi principala atracţie a oraşului.

Ultimul traseu, „Oraşul amfiteatru,” este o drumeţie în sine pe pantele împădurite, străbătute de străzile întortocheate ale oraşului. Te simţi cuprins de frumuseţea alternanţei de imagini, întreruptă de surpriza unor deschideri panoramice spre oraşul din vale, ori spre golul alpin al muntelui. Te afli în locul unde poţi înţelege cel mai bine dialogul dintre oraş şi munte, dintre cadrul construit şi cel natural.

În premieră pentru România, o carte despre un oraş are “ataşată” o hartă digitală care întregeşte şi în mediul online un tablou ce zugrăveşte modul în care Sinaia străluceşte, din alte perspective decât cele cu care ne-am obişnuit. Pe site-ul cărţii, www.sinaiaorasulelitelor.ro, cei interesaţi vor găsi o versiune electronică a traseelor, în care toate cele 127 de obiective propuse spre vizitare sunt localizate prin GPS cu ajutorul soluţiei de hărţi digitale oferită de GPSMAPS, liderul hărţilor digitale vectorizate GPS din România. Harta este optimizată inclusiv pentru dispozitivele mobile.

“Sinaia, Oraşul Elitelor” este o invitaţie adresată oricăruia dintre noi să descoperim şi să cunoaştem trecutul, pentru a putea să îl preţuim. „Poate că nu vom reuşi niciodată să transmitem adevărata mare lecţie de arhitectură şi istorie pe care ne-au predat-o înaintaşii noştri prin tot ceea ce i-a legat de frumosul oraş Sinaia. Dar, cu siguranţă, atunci când vom întoarce, fiecare dintre noi, ultima filă a acestei cărţi, ţara în care trăim şi oraşul în sine le vom fi văzut cu alţi ochi.”, afirmă autorul său, arhitectul Dan Manea.

Vizitează 150 de ani de istorie şi arhitectură! Apoi citeşte despre ei! Sau invers.

The post „Sinaia la pas” – drumeţii urbane prin istoria şi cotidianul unui loc first appeared on Turism Istoric.