Cum arătau vechile scări bucureștene, azi aproape pierdute

Un articol al revistei „Realitatea Ilustrată” din 22 iulie 1934 ne propune o plimbare pe vechi străzi bucureștene, formate în mare parte din scări, unele prezente și astăzi în viața locuitorilor Capitalei, altele, în schimb, dărâmate și uitate de vreme.

Ne oprim pentru început la Biserica „Sf. Ilie Gorgani”. În secolul trecut, pentru a ajunge la această biserică, credincioșii erau nevoiți să urce treptele înguste din scânduri, „așezate pe partea liberă a povârnișul”, sau se puteau folosi de ușile dosnice ale clădirilor înconjurătoare, care dădeau în curtea de la etaj ale „acestei minuni arhitectonice”.

Despre gorganul vechiului București, cu trepte de lemn, ne vorbesc documentele din vremea domnitorului Matei Basarab. Apoi, mai sunt și frumoasele scrieri ale neuitatului Alexandru Odobescu, care prezintă faptul că „temeliile bisericii se afundau pe vremuri în băerile unei movile, unui antic gorgan, care, de altfel, a dat pe vremuri numele său împrejurimii. Se vede că străvechii locuitori ai mocirlelor Dâmboviței, care rătăceau acum câteva mii de ani prin stuful mlaștinilor Cișmigiului, și-au înălțat această metropolă pe locul numit mai târziu Mahalaua Gorganului”.

Coborâm de la „Sf. Ilie” și ne îndreptăm încet spre Palatul Patriarhiei. Aici ne așteaptă alte trepte, asemenea unei scări din lemn, nu foarte ușor de urcat, din pricina dealului înalt și anevoios. Dealul acesta, pe care Constantin Vodă a ridicat frumoasa mănăstire cu turnuri multe și biserică, ce a devenit Mitropolie și apoi Patriarhie, a suferit numeroase schimbări, din pricina necesităților edilitare. „Dealul Patriarhiei a fost tăiat atunci când s-a construit Bulevardul Maria și a mai fost nivelat când Dem Dobrescu a croit bulevardul Parlamentului, care se vrea să fie prelungit peste piața Bibescu-Vodă, până în strada Călărași, care va deveni de asemeni – după cum ni se spune – un bulevard. Aceste modificări au dus la construirea teraselor etajate, de unde se poate privi panorama Bucureștilor. Iar în spatele Camerei Deputaților este o scară de lemn care după aspect pare cea mai lungă scară din București”.

O altă scară deosebită a Bucureștilor de altădată a fost și „Scara poeziei”. Compusă din 21 de trepte de piatră, aceasta urca din Cișmigiu în strada Știrbei Vodă, lângă Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, actuala Universitatea Națională de Muzică.

Una dintre cele mai îndrăgite scări bucureștene rămâne însă cunoscuta „Scăricica”. Aceasta unea strada „Puțul cu Apă Rece” cu intrarea „Maior Ene”. Lorenz Prisching, unul dintre proprietarii caselor din strada „Puțul cu Apă Rece”, din fața „Scăricicăi”, povestește cum nimeni nu o cunoștea drept „Calea Pelerinilor”, astfel cum a fost botezată de Patriarhie. Așezată în pantă și având cele două trotuare în trepte, era printre străzile cele mai anevoios de urcat și de coborât, mai ales iarna sau în zilele ploioase ale celorlalte anotimpuri.

Din articolul publicației „Realitatea Ilustrată” aflăm că „pe la începutul secolului XX, Scăricica era un fel de albie de pământ, prin care se scurgeau apele murdare. În primii ani ai secolului, trecătoarea a fost pavată, așezându-se niște trepte de-a curmezișul străzii, în toată lungimea ei. Mai târziu, scările au fost desființate și strada a fost nivelată, astfel ca să poată trece automobilele, s-au făcut trepte numai pe margini, la trotuare, și anume 110 trepte. (…) «Dacă te urcai pe Scăricica, ajungând în dosul cazărmilor din strada 13 Septembrie, îți apăreau, peste pomii și casele din coastă, nesfârșita, vesela grădină a mahalalelor bucureștene, iar pe vremea limpede, se vedea, în zare, silueta albastră a Carpaților, cu tăietura caracteristică a Bucegilor» – ne spune d. H. Stahl, care pe vremuri a descris această Scăricică, într-o carte apărută în 1910. Pe atunci, treceau puțini prin această străduță, șchiopătând pe treptele neegale și abrupte: erau oameni grăbiți, urcând gâfâind drumul, spre a-și scuti un lung ocol. Pe seară se vedeau olteni, bălăbănind coșurile goale, cântând vesel din frunză, mergând spre odăile lor din dealul Spirei; treceau de asemeni soldați și ofițeri, iar la amiază și seara, lucrătorii de la arsenal”.

Bătrânul D. Lorenz povestește cum automobilele care treceau pe „Scăricica” i-au dărâmat de câte două ori câte o parte din casă. „Panta fiind foarte repede, este greu de urcat, mai ales iarna. Unele automobile urcă până la mijloc și apoi alunecă înapoi, la vale, dând deseori cu spatele în casa nefericitului proprietar. Pentru a se preveni o nenorocire primăria a pus niște stâlpi-bare, împiedicând astfel trecerea vechiculelor pe acest drum râpos. Adevărații stăpâni ai Scăricicăi au rămas copiii. Iarna este o veselie zgomotoasă. (…) Săniuțele zboară la vale, pe povârnișul periculos de gheață, pe care numai copiii îndrăznesc să se urce”.

Existența „Scăricicăi” a durat până în 1984, când a fost dărâmată pentru crearea spațiului necesar ridicării Casei Poporului.

O altă stradă cu această denumire, existentă și astăzi, este cea dintre „Dr. Grigore Romniceanu” și „Ion Athanasiu”. În secolul trecut, „era o stradelă, o trecătoare foarte mult frecventată, bineînțeles numai de pietoni. Avea 85 de trepte largi de beton. Scara aceasta leaga cartierul Cotrocenilor cu Dealul Spiri, prin strada 13 Decembrie”.

Alte scări bucureștene amintite în publicația „Realitatea Ilustrată” sunt cele precum scara impozantă din fața Cercului Militar, scările unde se oficia Boboteaza, scările de pe cheiul Dâmboviței, scara cu numeroase trepte a Teatrului Național de pe strada Oteteleșeanu, treptele bisericii „Sf. Spiridon”, treptele Muzeului Militar, amfiteatrul Arenelor Romane, „Scara-morții”, de la Institutul medico-legal „Mina Minovici”.

Sursă documentară și sursă fotografii: „Realitatea Ilustrată”, 22 iulie 1934
Sursă: Facebook Casa Filipescu Cesianu