Un colț de geam roman, descoperit de arheologii din Alba Iulia

Arheologii din cardul Muzeului Național al Unirii Alba Iulia au prezentat un colț de geam roman descoperit la Apulum în timpul cercetărilor arheologice preventive din punctul „Altip”.

Fragmentul de geam roman provine, alături de mai multe fragmente similare, dintr-o casă romană construită în faza de municipium la care ajunsese așezarea civilă a castrului în timpul împăratului Septimius Severus (193-211 p.Chr.).

Spre deosebire de geamurile noastre, cele romane nu erau complet transparente, ci translucide, adică permiteau trecerea luminii, dar nu și a detaliilor sau a imaginilor clare, precizează arheologii din cardul Muzeului Național al Unirii Alba Iulia.

La romani, sticla a fost utilizată ca material pentru geamuri începând cu sfârșitul sec. I a.Chr. – sec. I p.Chr. (așa cum o atestă mai ales descoperirile de la Pompeii și Herculaneum). Sticlele ferestrelor romane erau în general de un albastru-verzui deschis sau mai închis, deși existau și sticle galbene sau maro, în funcție de starea de oxidare a fierului prezent în compoziția lor.

Meșterii au încercat să obțină treptat sticle de ferestre mai transparente prin adăugarea manganului ca decolorant. Principiul fabricării sticlei romane se baza pe topirea unui amestec alcătuit din trei ingrediente principale: siliciu (nisip), sodiu și calciu. Carbonatul de sodiu (natron) scădea punctul de topire al siliciului pentru a forma sticla. Pentru a reduce solubilitatea, se adăuga un stabilizator, precum varul (oxidul de calciu) sau magneziul.

Prin tehnica de turnare, utilizată de romani la început, panourile erau produse prin turnarea sticlei complet topite și vâscoase în forme rectangulare de piatră sau teracotă, adesea presărate cu nisip pentru a împiedica lipirea sticlei de fund. Acest procedeu rezulta în sticlă cu o suprafață netedă și una aspră, cu denivelări.

În timpul procesării, sticla era întinsă cu instrumente, care de obicei lăsau urme pe plăcile de sticlă. Sticla pentru ferestre produsă prin suflare a apărut mai târziu, probabil după sec. al II-lea p.Chr., și se caracterizează prin două fețe netede. Aspectul suprafeței, grosimea panourilor, forma marginii și aspectul bulelor din interior pot face distincția între plăcile turnate și cele suflate.

Fragmentele din sticlă descoperite recent în situl roman Apulum sunt translucide, cu nuanțe verzui și albastru deschis (aqua), și au grosimi care variază între 3 mm și 5 mm, urmând a fi supuse unor analize arheometrice specifice.