Aerul pestilenţial din jurul spânzurătorilor, ţipetele de agonie ale celor traşi pe roată şi mulţimea adunată ca la spectacol, toate acestea sunt imaginile fragmentare ale unui episod de tortură din anii întunecaţi ai Evului Mediu. Am ales trei dintre muzeele care aduc încă publicului fragmente din acele imagini cotidiene din perioadă mai sus menţionată: Praga, Amsterdam şi Roma

Tortura nu exista fără un scop anume. În istoria omenirii au existat numerose momente în care scopul a scuzat mijloacele. De la faraoni până la preşedinţi, tortura a fost instrumentul principal de aflare al unor informaţii secrete sau de pedepsire pentru păcate capitale. Spre exemplu muzeul terorii din Budapesta are ca punct central teroarea si tortura in epoca contemporană.

Pot fi admirate în cadrul colecţiei: tortura cu apă, în care \”victima\” era fortaţa să bea foarte multă apă, apoi era întoarsă cu capul în jos, pentru ca greutatea lichidului să îi apese pe diafragmă;
– sfărâmarea genunchilor, un cadru cu ţepuse ascuţite de lemn care străpungeau din laterale rotulele, pe măsura ce cadrul era strâns de călău;
– tragerea în ţeapă, fie pe o ţeapă propriu-zisă, fie pe ceva mai elaborat ca procedura sau până la moartea propriu-zisă, scaunul lui Iuda, în care victima era înfiptă într-o piramidă;
– imobilizarea în cele mai dureroase poziţii, care provoaca spasme musculare, ducând la auto-mutilare sau auto-strangulare;
– spărgătoare de capete, similare cu spărgătoarele de nuci, doar că nuca nu simte cum îi crapă dinţii, nici cum îi curge creierul pe nas.
– zgardă cu tepuse şi lesă pentru eretici, vrăjitoare şi alţi condamnaţi;
– patul cu ţepi;
– para pentru dilatarea gâtului, a anusului sau a vaginului;
– masca ruşinii, cu care erai forţat să te plimbi prin târg, în văzul lumii; ca să fie totul mai interesant, aveai ochii acoperiţi, cu excepţia unei găurele minuscule şi căluş în gură.

Taurul incandescent de la Roma

Muzeul instrumentelor de tortură din Praga este într-adevăr interesant, dar obiectele pe care le puteţi vedea aici nu reprezintă chiar toate instrumentele folosite de-a lungul timpului în cadrul acestui proces oribil de chinuire până la moarte a victimei.

Muzeul Torturii din Roma, amenajat intr-o veche închisoare, pentru a fi şi mai autentic deţine şi alte obiecte ce completează imaginea şi imaginarul despre celelalte epoci. Obiectele sunt expuse cronologic, de la aparaturi medievale până la cele “moderne”. Muzeul se numără printre puţinele din lume care prezintă o istorie a torturii şi a criminalităţii.

Printre pisele de rezistenţă ale muzeului se numără şi “taurul de foc”. Acest instrument de tortură a fost conceput în secolul al VI-lea înainte de Cristos pentru tiranul sicilian Falaride. Din acest motiv instrumentul mai poartă numele de “taurul lui Falaride”.

Oamenii erau asezaţi goi pe acest taur din metal. Apoi sub taur se aprindea un foc până când taurul devenea incandescent. Astfel, victima avea parte de o moarte lentă şi era conştientă de tot ce i se întâmpla. Instrumentul era unul dintre cele mai “populare” în antichitate. Era folosit îndeosebi pentru uciderea martirilor creştini.

Un instrument celebru de ucidere foarte bine conservat în muzeul de la Roma este ghilotina. Aceasta a fost introdusă în secolul al XVIII-lea de Revoluţia Franceză şi a fost folosită de mii de ori, până în anul 1870. Ghilotina era şi un instrument pentru pedeapsa cu moartea.  Într-o perioadă în istoria medievală decapitarea a fost rezervată exclusiv aristocraţilor, muritorii de rând erau executaţi prin dezmembrare, tragere în ţeapă şi spânzurare. De la Revoluţia Franceză acest drept de a muri al aristocraţilor, conform principiilor revoluţionare, a fost şi el liberalizat.

Muzeul Torturii din Amsterdam

Aflat nu departe de vestita piaţă de flori, pe partea stângă a canalului Singel, Muzeul Torturii din Amsterdam este unul dintre cele mai frecventate şi mai neobişnuite muzee din Europa. Poate mai puţin înfricoşător decât muzeele cu aceeaşi tematică din Roma sau Praga, acesta impresionează prin atmosfera întunecată, sugerând o justiţie criminală a cărei trăsătura specifică era cruzimea. Aici sunt prezentate incredibilele şi înfiorătoarele elemente de tortură a oamenilor, nelipsite fiind funiile, cuiele, anumite greutăţi, cuţitele, toate creând ingenioase maşinării de produs suferinţă.

Mulţimea exponatelor, adunate nu doar din Olanda, ci şi din alte ţări europene, sau şi mai îndepărtate, arată realitatea cumplită a unor practici considerate legale şi recunoscute ca atare din Evul Mediu până în epocile moderne. Explicaţiile sunt scrise nu doar în olandeză, ci şi în câteva limbi de largă circulaţie, astfel încât sa nu existe niciun dubiu privitor la folosirea instrumente. Acestea erau utilizate cu precadere de inchiziţie, dar şi de tribunale civile sau militare în vremuri de revolta, de convulsii sociale, exprimarea liberă a opiniilor fiind absolut interzisă.

Aproape în fiecare oraş european exista un \”stâlp al infamiei\” şi de aceea obiectul este expus în muzeu ca unul făcând parte din viaţa de fiecare zi. Un instrument îngrozitor, folosit pentru pedepsirea ereticilor era \”spărgătorul de creiere\”, un fel de tirbuson introdus în craniul condamnaţilor, moartea survenind instantaneu.

Un alt exponat celebru al muzeului este Scaunul Inchiziţiei. Acesta era un jilţ de fier în întregime tapetat cu multe, foarte multe cuie ascuţite. Condamnatul era aşezat aici şi prins în chingi metalice în vreme ce cuiele îi intrau adânc în carne. Nu putea face nicio mişcare pentru ca îşi amplifica durerea. În acelaşi timp cuiele astupau găurile şi nu lăsau sângele să curgă, suferinţa devenind insuportabilă. Cel care, în ciuda supliciului, reuşea să scape cu viaţă, murea în urma infecţiilor.

De fapt scopul torturii nu era întotdeauna acela de a-i ucide pe cei vinovaţi (a se înteşege şi eretici), ci de a-i face să sufere cât mai mult. Cleştii încinşi în foc, bicele, cuţitele de tot felul păreau aproape jucării pe lângă instrumente sofisticate, ca paturile de tortura prevăzute de asemenea cu cuie şi amintind în modul cel mai dureros de legendarul pat al lui Procust. Vrajitoarele păreau preferatele acestor judecători. Smulsul unghiilor şi proba focului făceau parte dintre ordăliile obişnuite şi pereţii muzeului sunt acoperiţi de gravuri reprezentând asemenea scene.

O execuţie preferată în perioada medievală consta în atârnarea condamnatului cu capul în jos în vreme ce un cuţit special, coborât lent din tavan începea să-l spintece în două. Era o moarte lungă şi dacă am spune chinuitoare nu am putea exprima intregul adevăr. În comparaţie cu acest cuţit ucigaş, ghilotina, prezenta şi ea în muzeu, ţi se pare aproape umană. Atmosfera este completată de costumele sinistre ale judecătorilor şi călăilor, costume care par desprinse dintr-un film de groază.

Celor mai bine de 500 de ani de teroare li se adaugă şi alte grozavii mult mai apropiate de vremea noastră pentru că sunt evocate în muzeu şi ororile lagărelor naziste şi ale unor închisori care au urmat acestora. Ce transmit aceste muzee nu e doar teamă, ci şi o puternică aducere aminte a ceea ce putem produce noi oamenii semenilor noştri.