Topul celor mai dulci obiective turistice

De la lokum-ul turcesc, prezentat în cele mai atrăgatoare combinaţii, până la îngheţata roşie sau prăjiturile cu brânză, aromate şi răcoritoare, “obiectivele turistice” dulci sunt o adevărată ispită pentru turişti, indiferent că sunt sau nu gurmanzi.

Indulgenţele culinare sunt o tentaţie în plus, în timpul vacanţelor şi cu greu poţi face faţă ispitei de a nu testa bucătăria locală. Cele mai multe destinaţii pentru concediu au cel puţin un desert specific, pe care îl prepară foarte de bine şi care are o istorie savuroasă în spate. Am ales şase oraşe renumite atât pentru atracţiile clasice, cât şi pentru dulcele lor irezistibil.

Lokum în Istanbul

Ali Muhiddin Haci Bekir a fost cel mai faimos dintre toti cofetarii Imperiului Otoman. Venit la Istanbul din oraşul de munte Kastamonu, în 1777, el şi-a deschis un magazin în centrul vechi, unde a pus la preparat delicioasele dulciuri cu aspect de bijuterii strălucitoare, cunoscute sub denumirea de lokum, de către localnici, în timp ce pentru restul lumii sunt cunoscute ca “delicii turceşti”.

Magazinul principal al lui Ali Muhiddin Haci Bekir este situat în apropierea de Spice Bazar. Există, de asemenea, magazine pe Istiklal Caddesi şi în piaţa Kadikoy. Delicioasele produse pot fi ambalate în cutii decorative, devenind, astfel, un cadou potrivit pentru cei dragi.
Cheesecake în New York

Brânza, într-o formă sau alta, a fost preparată si consumata in Europa încă din 1400. Dar locuitorii din New York au adaptat ingredientul şi l-au introdus în istoria lor sub forma unei prăjituri cu brânză.
Inagurata de restarurantul Lindy, din Midtown, deschis de către Leo Lindermann în 1921, prăjitura servită acolo (din crema de brânză, smântânna, un strop de vanilie şi o crusta de fursec) a devenit rapid extrem de populară în anii “40. restaurantul Junior\’s, care s-a deschis pe Flatbush Ave in Brooklyn, în 1929 prepară propria sa versiune a tortului cremos, cu o crusta de biscuit graham.

Inghetata în Florenta

În timpul Renaşterii şi în secolul al 16-lea, în Florenţa, doi bucătari au facut istorie, preparând îngheţată: Ruggeri, un fermier care creştea pui şi care a devenit respectat în lumea gastronomiei, după ce i-a preparat Catherini Medici un sorbet si Bernardo Buontalenti, un arhitect bine-cunoscut, care a produs un desert îngheţat, pe baza de zabaglione (un desert facut din gălbenuşuri, zahar si vin dulce) şi fructe.
Ambii sunt consideraţi părintii fondatori ai culturii “gelato” din Italia.

Florentinii iau foarte in serios industria gelato. În oraş exista o rivalitate acerbă între producători, iar turiştii sunt cei care profita din plin de concurenta. Toti comerciantii se straduiesc sa obtina cea mai fina, cea mai cremoasa si cea mai aromata îngheţată. Aromele se schimba în funcţie de fructele de sezon.

Recomandări  speciale sunt pentru Gelateria dei Neri (se servesc preparate semifreddo, preţurile sunt mai mici şi ai ocazia să încerci gusturi tari, precum cel de gorgonzola), Gelateria Vivoli si Grom, un nou venit care se foloseşte de foarte multe ingrediente organice.
Întodeauna vei fi întrebat dacă vrei şi crema cu îngheţată da. Cel mai bun răspuns este “si”.

Gula Melaka in Melaka

Fabricat din sago, zahăr de palmier şi lapte de cocos, acest desert tradiţional este rareori servit în afara casei localnicilor.
Denumirea de “gula melaka” se referă la zahărul de palmier, iar ineditul ingredient este atât de important în prepararea produsului, încât acesta din urma este cunoscut, de foarte multe ori, după acest nume. Desertul se găseşte în câteva restaurante din Malaezia, în special în Melaka.
Vafe Bruxelles in Gent

Un mod rapid prin care poti face distincţia între turişti şi localnici este felul în care îşi comanda vafele. Belgienii nu vor cere niciodata vafele cu frisca, toppinguri elaborate sau creme de ciocoalta, asa cum fac turistii, ci le vor servi în cafenele sau braserii, unse cu unt şi presarate cu puţin zahăr pudra.

Etablissement Max este o braserie eleganta condus de Yves Van Maldeghem, a carui familie a inceput afacerea cu vafe la un targ mobile. Yves coace vafele cu ajutorul rudelor, în forme din fier, vechi de 120 de ani. De asemenea, el mai prepară clătite şi bline cu mere.

Pastel de Nata, în Lisabona

Cu fiecare muşcătura pe care o iei dintr-un desert portughez, consumi cate un pic de istorie. Industria dulciurilor din Portugalia a inceput in clipa in care arabii au adus zaharul in tara. In timpurile medievale, maicuţele si călugarii întreprinzători au făcut si au vândut “doces conventuais”, tradus literal drepte “dulciuri de manastire”.

Cel mai cunoscut dintre acestea este “pastel de anat”, o tarta cremoasă cu crustă din oua. De ce ouă? pentru ca povestea sustine ca maicutele ramaneau cu foarte multe galbenusuri si au inceput sa conceapa retete speciale pentru a le folosi si pe acestea. Începând cu 1837, o patiserie numită Antiga Confeitaria de Belem a început să îi răsfeţe pe localnici, oferindu-le produse divin de delicioase, numite pasteis de belem. Practit, acestea erau nişte cuiburi din aluat de pateu, umplute cu creme, coapte la 200 de grade, pentru a obţine o crusta apetisantă, aurie şi apoi pudrate foarte puţin cu scorţisoara.