Vedem că ceea ce se cere de la știință sunt adevăruri. De fapt, acesta pare să fie motivul pentru care s-a născut, din curiozitatea de a verifica, de a reitera un drum parcurs și de a redescoperi același lucru la nesfârșit. Tot acest ansamblu nu este altceva decât posibilitatea de a obține un rezultat verificabil, stabil, o lege pe care să poți construi. „A trăi cu anticii, a discuta cu lumea păgână e un fel de a viețui pentru intelectualul de la sfârșitul Evului Mediu și din perioada Renașterii”, dar nu și pentru omul modern. Nașterea științei moderne este, pe fond, o altă componentă esențială ca și secretul credinței creștine. Pe bătrânul continent, ca să folosim o expresie la modă, apare dorința de a experimenta, de a întocmi norme și de a le transmite mai departe într-o manieră clară și limpede, ca ele să poată servi tuturor categoriilor sociale.

Ceea ce ni se pare deosebit de interesant este faptul că această naștere își are istoria sa deosebit de interesantă. În plus, lucrul pe care îl vom urmări cu deosebită atenție este omul nou, omul de știință, care nu apare peste noapte, ci trece și el prin aceeași frământare și dospire ca și profesia pe care o desfășoară. Percepțiile privind omul de știință din secolele XV-XVIII pot fi oarecum eronate luându-se ca etalon omologul său de azi, când suntem gata să îl asimilăm, pe bună dreptate, categoriei intelectualilor.

O asemenea discuție e cu atât mai interesantă cu cât știința și cei care o practică au fost și sunt contestați și astăzi, atât datorită practicilor, cât și rezultatelor. „Este suficient să parcurgem prima carte a lui Jean Jacques Rousseau, „Discurs despre științe și arte”, în care el demonstrează cum artele, științele și mașinile au pervertit omenirea.”

Motto: „Totul s-a schimbat în ordinea fizică și totul trebuie să se schimbe în ordinea morală” — Robespierre

După cum orice idee își are perioada ei de germinație, iar fiecare viciu etapa sa de ilegalitate, tot astfel omul de știință se „ascunde” pentru a-și proteja identitatea într-o lume în care secretul bântuie asemeni ciumei sau altor maladii. Identitatea secretului este una protejată de cuvintele hristice: „Nolite dare sanctum canibus neque mittatis margaritas vestras ante porcos ne forte conculcent eas pedibus suis et conversi dirumpant vos.” (Matei 7,6) Cunoașterea din Evul Mediu ținea seama strict de această componentă cerută, iar lumea „intelectuală”, cea a homo spiritualis, este restrânsă, dar și exclusivistă.

Textele sunt codificate într-un limbaj cunoscut doar de aleși, aceștia înșiși ierarhizați și aflați într-o continuă căutare și adesea în bezna misterului cunoașterii. Percepția asupra cunoștințelor este aceea a unei revelații primordiale, pe care fiecare o redescoperă, iar înțelepciunea sa crește cu cât redescoperă mai mult din ceea ce s-a dat odinioară și din ceea ce s-a păstrat codificat în limbaj, în cărțile ce ajungeau până la ei. „Pentru toți exponenții culturii magice și alchimice, pentru toți discipolii tradiției hermetice, textele vechii științe se configurează ca niște cărți sacre unde sunt închise taine pe care numai puțini aleși sau „inițiați” le pot descifra. Adevărul este ascuns în trecut și în adâncuri și este cu atât mai de preț cu cât este mai ascuns. Trebuie căutat și descifrat dincolo de subterfugiile folosite pentru a-l ține ascuns de cei ce nu sunt demni de el. Este întotdeauna necesar să se meargă „dincolo de literă”, în căutarea unui mesaj din ce în ce mai ascuns.”

Ce este probabil explicabil e faptul că accederea la cărți, la informații, este deosebit de dificilă. Etapa „barbariei”, a secolelor pline de lupte, de uitare a ceea ce lumea produsese până atunci, și-a pus adânc amprenta asupra mentalului colectiv. Singura speranță este creștinismul, el înglobând tot adevărul rămas. Credința devine un fel de cuceritor pe care nimeni nu-l remarcă drept element distructiv, ci cu care toți sunt de acord. Delirul Imperiului Bizantin nu face decât să alimenteze Occidentul cu o serie de idei și oameni ce stau la baza fenomenului numit Renaștere. Din acest moment se deschide propriu-zis o poartă spre o altă lume și tot de acum pornește și investigația noastră.

„Renașterea se îndepărtează nu pe tărâmul ideilor de Evul Mediu, ci pe cel al vieții în sine. E o atmosferă de optimism în care, după ce o lungă perioadă ai avut în minte Memento mori, se strigă Memento vivere.”

Când te hotărăști să trăiești, înțelegi în primul rând că trebuie să ai un scop în viață, că trebuie să ajungi undeva și că drumul pe care l-ai parcurs are o importanță deosebită nu numai pentru tine ca om, ci și pentru ceilalți. Conștientizarea faptului că fiecare om este un pas pe care specia sa îl face, indiferent cum și cât, este un lucru esențial. Nu spunem că acel pas e înainte, ar fi o aberație, dar că e un pas se poate afirma. Trecând totuși peste o doză de filozofie pozitivistă, vom încerca să identificăm câteva repere de la care să putem porni discuția despre conceptul pe care-l căutăm.

Din motive didactice vom purcede la împărțirea perioadei de afirmare a conceptului de om de știință în trei faze majore:

Renașterea (1440–1540) – aceasta ar fi perioada „ilegalității”, în care omul de știință, dacă putem să îi spunem așa, se ascunde printre ceilalți, iar ceea ce face nu poate fi altceva decât, cel mult, observații empirice.

Războaiele religioase (1540–1650) – este momentul în care, de sub diverse măști, începe să pună la îndoială sistemele existente, ba chiar unele statute și meserii. Este o perioadă de căutare și afirmare a unor metode de lucru, a unui limbaj propriu.

Restaurația din Anglia, absolutismul francez (1650–1700) – omul de știință își deschide un statut, ocupă un loc bine conturat în viața publică.

După această perioadă se poate vorbi despre un om de știință care activează în rândurile celor care își spun intelectuali. De fapt, abia acum reușesc să aibă o filozofie proprie care să poată să îi definească în raport cu ceilalți. Centrele de învățământ care, în opinia unui trăitor de azi, ar trebui să fie cele care au generat aceste noi activități sunt departe de a pune la dispoziție ceva pentru activități atât de practice. Universitățile medievale pregăteau pentru exercitarea profesiunii ecleziastice, a jurisprudenței și medicinei. Un anumit limbaj pe care științele practice îl folosesc se găsește și aici, dar nu legat de experimentare sau comutare a relațiilor sub formule matematice. Legat de cunoașterea științifică premodernă, s-a vorbit despre o „știință fără savanți”, întrucât figura istorică a omului de știință modern s-a născut în Europa între sfârșitul secolului al XVI-lea și cel al veacului al XVII-lea.

Despărțirea de lumea magiei, a alchimiei, de secret este urmată mai apoi de o încercare de specializare a științelor și a celor care le practică. În sânul unei complexe mișcări de idei și raporturi între diferite comunități, care a fost îndelung studiată, sociologia științei a identificat două mari procese, cărora le-a atribuit denumirile de instituționalizare și de profesionalizare. Primul termen desemnează acel proces prin intermediul căruia știința și-a constituit instituții proprii (academiile, societățile științifice, iar mai târziu laboratoarele și institutele de cercetare), diferite de instituțiile tradiționale ale culturii. Cel de-al doilea termen desemnează acel proces care se desfășoară cu precădere în secolul al XIX-lea și care conduce la transformarea activității de cercetare într-o carieră regulată și, în practică, la dispariția așa-numitului savant diletant.

Toată gândirea științifică se află sub trei imperii mari, sub trei sisteme ce au influențat nu numai lumea intelectualilor, ci și societatea pe ansamblu:

„cel al lui Aristotel – în care există o ordine precisă, aproape ermetică, a mișcărilor naturale, dinamica și excepția țin doar de mișcări violente ce se petrec doar aici pe Pământ și eventual în spațiul de până la Lună.

cel al Descartes și Newton – universul este geometrizat, iar la baza tuturor stă legea gravitației.

cel care completează și corectează acest sistem este Einstein – teoria sa este cea a relativității.”

Atenția noastră se va opri asupra primei etape, cea în care se definește pe sine omul de știință. Este interesant tocmai acest parcurs al „ilegalității”, al descoperirii unui mister, și asta probabil din cauza fondului european pe care implicit și noi îl posedăm.

Sub semnul lui Mercur

„În celebra serie de incizii în bronz din jurul anului 1460, secțiunea dedicată lui Mercur prezintă activitățile implicate: orfevrărie, sculptură, pictură, cărora li se adaugă astronomia, muzica și, de asemenea, tot ceea ce intră în domeniul calculului și al tehnicii. Categoria mercurialilor este limpede caracterizată de Ficino: alături de mesageri și de tâlhari se află inventatorii, tehnicienii, inginerii, toți cei care folosesc ratio.”

Fragmentul de mai sus arată două lucruri clare: primul este acela că inginerii, tehnicienii, inventatorii sunt plasați undeva la marginea societății. Ceea ce li se recunoaște însă este faptul că ei se servesc de rațiune pentru a-și dobândi existența. Al doilea lucru ce frapează este plasarea în aceeași categorie socială a unor personaje atât de diferite: muzicieni, ingineri, sculptori, pictori etc. Nemulțumiți de această împărțire sunt adesea și personajele din același eșantion. Se consideră că, dacă sculptorul și zidarul fac cam același lucru, pictorul cu îndeletnicirea sa este cel mai nobil, el putând să picteze îmbrăcat de gală și nu plin de praf ca ceilalți.

„Toți artiștii în secolul XIV-lea provin din medii meșteșugărești. Sculptorii și arhitecții fac parte din corporația zidarilor și a tâmplarilor, iar pictorii din cea a spițerilor și a medicilor împreună cu vopsitorii și măcinătorii de culori.” Nici nu puteau fi percepuți altfel, întrucât gradul de specializare este redus și un om, ca să poată să își câștige pâinea, face mult mai multe lucruri decât ar putea spune cuvântul (numele) meseriei sale azi. „…meseriile cunosc o specializare progresivă: în 1568, un meșteșugar elvețian, Jost Amman, enumera 90 de meserii diferite, Enciclopedia lui Diderot recenzează circa 250; catalogul casei Pigot în 1826 dă pentru Londra o listă de 846 de activități diferite, unele amuzante hotărât marginale.”

Încadrarea de acest tip spune mult despre nivelul de cunoștințe teoretice ale multora dintre ei. Lipsa lor este suplinită de experiența practică transmisă în atelier. Unele ateliere se transformau în adevărate laboratoare industriale. Aici se formau mecanicii, tehnicienii și inventatorii. „Cultura oamenilor fără carte provine dintr-o educație practică ce se revendică de la surse diferite: marile texte clasice, dar și empirismul caracteristic lui Leonardo da Vinci (1452-1519).”

Personajul de mai sus este eroul unor povestioare cu caracter comic din vremea aceea, narațiuni din care putem desprinde câte ceva din statutul omului de știință. „Se spune că mergând la bancă pentru leafă, pe care obișnuia să o ia în fiecare lună de la Piero Soderini, casierul a vrut să-i dea niște fișicuri de bani mărunți; iar el nu a vrut să îi ia, răspunzându-i: „Eu nu sunt pictor de bani mărunți”. Iar Piero Soderini a împrăștiat zvonuri care îl învinuiau de înșelăciune. Pentru care Leonardo și prietenii săi au adunat banii și i-au adus ca să îi înapoieze: însă Piero nu a vrut să-i primească.”

Leonardo a fost jignit? El se plasa deasupra categoriei artizanilor, însă de ce această plată în mărunțiș? Probabil că da, meritele lui Leonardo erau recunoscute pe plan european. Însă el nu este recunoscut ca om de știință, ci ca un individ genial, aparte de ceilalți. El însuși are conștiința acestui fapt, după cum reiese și din text. De ce Leonardo a făcut o chetă printre prieteni ca să îi restituie banii? Vom vedea mai încolo în ce mediu se învârt aceste personaje. Se consideră că ei nu au mândrie, onoare etc. și, din acest motiv, caută să nu aibă eventuale neplăceri. Trebuie să presupunem că Soderini, nemulțumit de întârzierile lui Leonardo în începerea picturii în marea sală a Senioriei, ar fi vrut să dea o lecție pictorului, plătindu-l ca pentru o categorie inferioară. Mai este un aspect: Leonardo e încadrat în categoria artiștilor.

Urmărind istoric modalitatea de încadrare a inginerului, tehnicianului, mecanicului etc., el este pus să îmbrace hainele fie ale meșteșugarului, fie ale artistului, fie ale magului, filozofului sau chiar teologului. Toate acestea dintr-un motiv foarte clar: lipsa de autoritate, care ar putea să îi încadreze și să îi protejeze. Teama aceasta va dăinui și în perioada următoare, după cum vom vedea la Galilei.

Mediul artiștilor renascentiști nu se bucura de o imagine prea bună. Litigiile din cauza banilor, rivalitățile împinse până la defăimare, până la delicte, vinul, scandalurile, libertinajul constituie un bogat material pentru bârfe și pentru rapoartele poliției, în care nu totul este neapărat fabulație. Se află departe de statutul universitar, însă preocuparea pentru meseria pe care o practică există și chiar este bine înrădăcinată în mințile cele mai strălucite din mediul respectiv.

Nu puțini dintre meșteșugarii cei mai avansați caută în lucrările lui Euclid, Arhimede, Heron sau Vitruviu un răspuns la propriile întrebări. Este sesizată de la bun început o diferență între practic și teoretic și nevoia de conlucrare între cele două. Chiar Leonardo da Vinci spune acest lucru și după el alții. „…diferențele dintre cele două practici ale științei: cei care percep științele ca începând și sfârșindu-se în minte și care nu au adevăr, pentru că nu au la bază o experiență și nu pot fi verificate, și cei care se îndrăgostesc de practică fără teorie științifică și asta îi face să fie corăbii fără cârmă. Sigurul mod în care se poate verifica dacă este sau nu adevărat un lucru e prin limbajul matematic.” Avansul e considerabil dat fiind epoca. Se pornește având la bază un limbaj verificabil, iar tot ce se produce este experimentabil și repetabil, în contradicție cu unicitatea prescrisă de sacru. Și, ce este mai important, apare conștiința că tot ce se descoperă trebuie transmis printr-un limbaj accesibil tuturor.

„Vreme de patruzeci de ani, manifestându-se în toate domeniile, manevrând toate tehnicile, Leonardo a întreprins constituirea unui nou tip de cunoaștere, care avea să acopere întreaga realitate și să ofere bazele sigure pentru operațiuni concrete ale artizanului. Rezultă de aici, la marginea culturii literare, un alt tip de cultură, care izbucnea cu putere din curiozitățile și din experiențele familiare atelierelor, unde se forma artifex polytechnes.”

Cunoașterea tehnicienilor se constituie ca alternativă istorică la cea a alchimiștilor și a magilor, asumându-și toate riscurile ce derivă de aici. Dacă cunoașterea teologico-alchimică are ca suport vechimea, totalitatea și divinitatea revelației, cea de tip științific își asumă handicapul de a nu ști tot și de a greși și de a reveni la nesfârșit asupra punctelor sale de vedere: „astfel încât urmașii noștri să poată avea ceva de perfecționat și de făcut să progreseze” (Albert Dürer, 1528, Dedicația Tratatului despre proporțiile corpului omenesc).

Ceea ce face Leonardo nu depășește planul experimentelor curioase, ba chiar se bazează mai mult pe intuiție uneori. Ce descoperă și ce observă nu caută să le expună sistematic, științific cum am numi noi azi. Adesea putem crede că avem de a face mai degrabă cu notițele unui alchimist decât cu ale celui căruia i se spune părintele științei moderne. Accentuarea unui rol negativ pe care alchimiștii l-ar fi avut la momentul respectiv este cam exagerată. Ar trebui să se țină cont și de faptul că multe din lucrurile păstrate din Antichitate până la Renaștere se datorează și lor. Unii plătind chiar cu viața adăpostirea unor astfel de documente. Observăm pe undeva și atitudinea deloc conciliantă a unora privind modul de redactare a lui Leonardo. Nu poate fi acuzat, iar motivele sunt multiple: alchimiștii aparțineau, prin formația lor teologică, filozofică sau medicală, categoriilor recunoscute ca fiind elita societății, apoi chiar personajul nostru a căutat să acceadă la treapta aceasta. El este cineva printre artiști și meșteșugari, dar e departe de lumea intelectualilor la care râvnește. Învățăturile antice sunt departe de a fi părăsite în totalitate. Am văzut mai sus cum înșiși meșteșugarii mai învățați caută răspunsuri în cărțile anticilor. Teoria nu e atacată în bloc, ci doar anumite puncte ce sunt mai ușor de verificat pentru omul de atunci. Ceea ce ne apare nouă azi, la 400-500 de ani distanță, ca fiind o luptă neîncetată de afirmare a celor din starea a treia este doar un „război” de principii generale asupra unui monopol al autorității științifice exercitat de Biserică prin instituțiile sale de învățământ.

Începuturile metodei

Motto: „Și totuși se mișcă…”
(Galileo Galilei)

Literatura secolelor al XV-lea și al XVI-lea este extraordinar de bogată în tratate cu caracter mecanic, care uneori sunt adevărate manuale, iar în alte cazuri conțin doar reflecții risipite asupra muncii desfășurate de artiști sau de mecanici ori asupra procedeelor utilizate în diferite arte. Se naște un tip de cunoaștere care are de-a face cu proiectarea de mașini, cu construirea de instrumente de război, de atac și de apărare, cu fortificațiile, canalele, digurile și extragerea metalelor din mine.

Întrebarea firească este de ce. Care pot fi cauzele unei explozii de invenții în secolul al XVI-lea? Răspunsul nu este unul atât de simplu de dat, pentru că de fapt avem de-a face cu un cumul de cauze și procese ce interacționează acum. Se poate porni însă de la nevoile firești ale societății, necesități ce implică domeniul meseriilor de orice tip: mineri, marinari, meșteșugari etc. Apoi ne-am putea pune problema curiozității umane, sentiment răscolit atât de perioada renascentistă, cât și de punerea unor semne de întrebare vizavi de monopolul bisericesc, de către reformatori. Din aceste semne de întrebare apar incertitudini și nevoia de a găsi un limbaj în care ele să poată fi verificate. Relațiile economice încurajează pe undeva aceste explorări în necunoscut. Dependenți de un mecena vor rămâne oamenii de știință și în secolul al XVIII-lea, cazul Academiei din Franța vechiului regim. Și nu în ultimul rând nu trebuie omise războaiele religioase și tiparul.

Imaginea lor este asociată cu cea a anticului Dedal. Din mitul acestuia sunt extrase concluzii cu caracter general: artele mecanice produc ajutoare pentru viață și, în același timp, „instrumente de viciu și de moarte”. În ochii lui Bacon, cunoașterea tehnică prezintă această trăsătură: deși se înfățișează ca un posibil producător al răului și negativului, oferă, concomitent cu acest negativ, posibilitatea unei diagnozări a răului și a unui remediu la rău. Dedal a construit de asemenea „remedii pentru delicte”. A fost autorul ingeniosului expedient al firului capabil să dezlege meandrele Labirintului: „Tot acela care a închipuit meandrele labirintului a arătat și necesitatea firului. Artele mecanice au de fapt o întrebuințare ambiguă și pot, în același timp, produce răul și oferi un remediu la rău.”

Diferențele dintre oamenii din universități și ceea ce se întâmplă în lumea practică stau la baza unor numeroase lucrări. Tratatul de metalurgie „De re metallica” al lui Georg Bauer (Agricola) este atârnat cu lanțul la altarul bisericilor ca să poată fi consultat de toți minerii și pentru a putea soluționa câteva din problemele tehnice ale procesului extractiv. Autorul contrapune lucrarea sa cu cele ale alchimiștilor, arătând că a scris în mod expres pentru a fi citit de toți cei care au nevoie de acele cunoștințe și că a încercat să folosească limbajul comun fără să ascundă ceva. Lucrarea lui se naște din nevoi practice și are ca surse atât cunoștințele în domeniu, cât și texte clasice. Asemenea lucrări sunt numeroase și ele ies la iveală datorită cerințelor și se răspândesc rapid cu ajutorul tiparului.

În aceeași categorie poate fi inclusă și lucrarea lui Robert Norman (1560-1596), un marinar englez ce își spune „matematician neinstruit” și care este autorul unui text despre magnetism. Apare pentru început sentimentul furtului intelectual – învățații au pretenția ca practicienii diverselor meserii să vină și să le prezinte toate cunoștințele. Ulterior se produce „mariajul dintre școlar și meșteșugar”. În acest mod se prezintă lucrurile când William Gilbert (1544-1603) preia unele din observațiile lui Norman și pe baza experiențelor scoate o carte intitulată De Magnete (1600), întărind concluzia coperniciană privitoare la axa Pământului.

Reacțiile unor intelectuali la modul cum se face știința în universități merg și ele în același sens cu cele spuse de oamenii din afara sistemului. În De corporis humani fabrica (1543), Andreas Vesalius ia poziție în mod energic împotriva dihotomiei create în profesiunea medicului: pe de o parte un profesor care rămâne cu grijă departe de cadavrul care trebuie disecat și vorbește din înaltul unei catedre consultând o carte, iar pe de altă parte un practicant al disecției ce nu cunoaște teorie, coborât la rangul de măcelar.

Este importantă această notă, mai ales pentru că, urmărind procesul de afirmare a noilor științe, medicina ocupă un loc fruntaș. În plus, ea este o disciplină care se studiază în universitățile medievale. Diferențele dintre profesor și practicant sunt uriașe. Cel care iese de pe băncile școlii are impresia că a învățat un set de cunoștințe, apoi a dispărut de pe Pământ timp de câteva secole, iar acum revenea și era obligat să practice o meserie în funcție de cunoștințele dobândite cu mult timp în urmă.

Este adevărat că aproape toți marii savanți din secolul al XVII-lea (și al XVIII-lea) au studiat în universități, dar și că puțini sunt savanții a căror carieră s-a desfășurat în întregime sau cu precădere în universități. În secolul al XVII-lea, acestea rămân, în majoritatea cazurilor, închise la descoperirile din fizică, astronomie, botanică, zoologie și chimie, continuând să cultive cercetările în matematică și medicină, însă rămânând în esență străine de doctrinele noii filosofii „mecanice” sau „experimentale”, care se răspândea nu prin intermediul cursurilor universitare, ci prin cărți, periodice, acte ale academiilor și societăților științifice, scrisori private.

Cazul lui Galilei este unul din cele mai clare. Profesor inferior de matematică la universitatea din Pisa, apoi la Padova, el preda aplicarea în practică a matematicilor, experimenta în fața studenților tot ceea ce încerca să predea teoretic. Astfel venea în contradicție cu ceea ce credeau universitarii de atunci: „…să-ți folosești propria minte este o inutilitate, o lipsă de respect și o pierdere de vreme, pentru că anticii le gândiseră pe toate”. Tot el este cel care face din nou distincția între practician și teoretician și plasează omul de știință, mecanicul, la jumătatea drumului dintre materia perfectă a matematicianului pur și necunoașterea fenomenului general de către tehnicianul practic. Mecanicul ideal îi apare ca fiind cel care știe să adapteze teoria la imperfecțiunea materiei. (Discurs despre două noi științe)

Noutatea pe care Galilei o aduce este principiul-cheie al noii științe: „oricine să poată repeta experiențele sale și să obțină același rezultat”. În plus, a reușit să introducă limbajul matematic în fizică. Până la Isaac Newton, Galilei rămâne figura centrală a promotorilor noilor științe. Lui i se adaugă Kepler și mai înainte Tycho și Copernic. Însă această prezentare de tip pozitivist nu prea se potrivește epocii și nici lui Galilei. Știința pe care el și alții o promovează nu are neapărat rezultate imediate. Acest fapt nu poate decât să creeze disensiuni între cei care la un moment dat susțin un om de știință.

Lipsa de autoritate, pe care știința o are din plin, și încercarea de a se legitima cumva fac uneori chiar și pe cei care le profesează să le denunțe (Galilei la procesul său). „Aș îndrăzni să-mi fac cunoscute speculațiile”, îi mărturisea el lui Kepler, „dacă ar exista mai mulți oameni ca tine. Dar, întrucât nu sunt, prefer să mă abțin.” Invențiile nu sunt comandate de nimeni, dar ele mor în fașă de cele mai multe ori din cauza lipsei de capital: „Guvernul lui Ludovic al XIV-lea a distribuit un număr mare de brevete de invenție privind tehnicile cele mai diferite. Așa, de pildă, procedeul de încălzire economică în care doamna de Maintenon a plasat ceva capital.”

Cazul de mai sus este unul fericit, în care un personaj investește, iar inventatorul poate continua cercetările, dar nu au toți oamenii de știință același noroc. „În 1618 lucrarea Istoria naturală a fântânii ce arde lângă Grenoble trece neobservată, deși autorul ei, medicul Jean Tardin, descoperă gazul de iluminat înainte ca epoca sa să se nască.” Uneori chiar și acolo unde sunt bani, ba chiar și suficientă rațiune pentru a sprijini progresul, pot apărea alți factori ca indolența sau refuzul: „o mie de motive blochează progresul. Ce s-ar putea face cu mâna de lucru care este amenințată să rămână fără întrebuințare? Încă Montesquieu imputa morilor faptul că mănâncă din munca lucrătorilor agricoli. Marchizul de Bonnac, ambasadorul Franței în Olanda, cere într-o scrisoare un mecanic bun și care să fie în stare să fure secretul deosebit al morii și mașinii care se întrebuințează la Amsterdam și care scutesc consumarea muncii a unei mulțimi de oameni. Dar chiar trebuie redusă această cheltuială?” Demonismul mașinilor bântuie mintea unor personaje de marcă ale culturii și acest lucru apare ca reacție la încercarea de a constitui, după modelul antic, o filozofie a fiecărui domeniu în parte.

Filozofia noii științe

Motto: „…pentru poet aurul și argintul i-a civilizat pe oameni, dar pentru filozof fierul și grâul au făcut acest lucru” (J.J. Rousseau)

Impusă de propria mentalitate a noilor intelectuali, filozofia științifică este în fond ultima graniță înainte de afirmarea unui concept ca atare. În cazul de față, definiția omului de știință. Cele două nume legate de acest lucru sunt Roger Bacon și René Descartes. Lucrările care îi consacră sunt Noul Organon – Bacon – și Discurs asupra metodei – Descartes. Ceea ce se impune este mai mult un crez decât un istoric pe baza căruia știința să poată să se legitimeze. Ce se caută este adevărul. Cuvânt magic, adevărul abia spre sfârșitul secolului tinde să capete semnificațiile dorite de omul de știință. „Acolo unde Galilei, în bătălia cu teologul, ezitase și dăduse înapoi, profetul filozof și om de știință Condorcet nu a pregetat nicio clipă când a revendicat plin de mândrie adevărul științei și al rațiunii, ca fiind singurul și veșnicul adevăr, punând pentru totdeauna în umbră vechile pretenții ale teologilor.”

Primul aspect al noilor științe ține de răspândirea lor mult mai largă decât în trecut. Metoda științei, afirmase Bacon, tinde să elimine diferențele dintre oameni și să egalizeze inteligențele acestora. „Este mai importantă decât genialitatea indivizilor, iar scopul filozofiei (științifice) nu-l reprezintă propriul intelect, ci intelectul tuturor oamenilor.” Tot la el găsim o concluzie la fel de interesantă ce merită toată atenția: „Evaluarea baconiană a artelor mecanice se întemeiază pe trei puncte: 1) ele servesc la revelarea proceselor din natură, constituie o formă de cunoaștere; 2) artele mecanice evoluează; ele sunt, spre deosebire de toate celelalte forme ale cunoașterii tradiționale, o cunoaștere progresivă și evoluează atât de rapid, „încât dorințele oamenilor ajung să dispară încă înainte ca ele să fi atins perfecțiunea”; 3) în artele mecanice, spre deosebire de celelalte forme ale culturii, funcționează colaborarea; ele constituie o formă de cunoaștere colectivă: „în ele se varsă inteligențele multora, pe când în artele liberale inteligențele multora s-au supus aceleia aparținând unei singure persoane, iar adepții, de cele mai multe ori, au pervertit-o în loc să o facă să progreseze”.

Știința are un fundament nou: experimentul și o evoluție progresivă. Nu există pentru noua formă de cunoaștere un dar primordial. Același lucru îl relevă și episcopul Sprat în manifestul rostit la împlinirea a trei ani de la înființarea Royal Society: „…Starea de spirit a epocii în care trăim. Geniul experimentării este acum atât de răspândit, încât, chiar dacă în sânul acestei națiuni ar mai exista încă una sau două asociații de acest fel, tot n-ar lipsi oamenii destul de capabili care să-i susțină activitatea. În toate colțurile țării se duce în prezent o vie activitate și se manifestă interes pentru această muncă. Zi de zi sunt descoperite multe lucruri rare și nobile. La aceste descoperiri contribuie nu numai filozofi învățați și versați, ci și atelierele mecanicilor, călătoriile comercianților, plugurile fermierilor, sporturile practicate de nobili, lacurile lor cu pește, parcurile și grădinile lor. Putem să ne îndoim deci numai în privința epocilor viitoare. Dar chiar și pentru acestea putem face făgăduieli fără grijă. Pentru multă vreme ele nu vor duce lipsa de o pleiadă de minți iscoditoare, acum când calea este atât de limpede trasată în fața lor, acum când au gustat din aceste prime roade și au fost încântați de aceste exemple.”

Constatarea pe care o face este că nu numai oamenii de carte au produs acest mers înainte, ci toate categoriile sociale. Deci folosirea unui limbaj comun se impune: „…să renunțe la orice amplificări, digresiuni și înflorituri de stil; și să revină la puritatea și concizia de odinioară, când oamenii exprimau atât de multe lucruri aproape într-un număr egal de cuvinte. Societatea a cerut tuturor membrilor ei un mod de expunere logic și cât se poate de firesc, expresii precise, sensuri clare, o ușurință proprie oricui din naștere. Să aduci toate lucrurile, pe cât se poate, mai aproape de simplitatea matematicii; să se prefere limbajul meșteșugarilor, țăranilor și comercianților celui al oamenilor de spirit și al scolasticilor.”

Există, de asemenea, un sistem de norme sau un etos științific, împărtășit de toți membrii comunităților științifice și care este (într-o măsură istoric variabilă) independent de limbi, ca și de crezurile politice și religioase. El se formează în timp și se definește ca atare abia la sfârșitul secolului al XVII-lea. „Treptat, în acest secol, în Europa s-au format nu numai o imagine a științei, ci și un „portret” al filosofului natural.”

Definit prin filozofie, ultima haină pe care o îmbracă omul de știință este aceea a punerii într-un sistem de gândire a tot ceea ce el face. „Al treilea gen de filozofi noi au fost aceia care nu numai că n-au împărtășit părerile anticilor, dar chiar și-au propus să urmeze calea justă a experimentării laborioase și sigure; ei au urmat cu stăruință această cale atât cât le-a îngăduit scurta lor viață, mulțimea celorlalte îndeletniciri ale lor și constrângerilor datorate situației lor materiale.”

Nu e de mirare că apare chiar o filozofie a științei pe care Spinoza are pretenția că o duce cât mai aproape de perfecțiune. Limbajul său este matematic, iar conducătorul acestui angrenaj nu poate fi decât „marele ceasornicar”. Idei asemănătoare apar și la Voltaire. Sunt doar exagerări ale a ceea ce a vrut să fie certificatul legal de naștere a științelor moderne.

Cele trei idei centrale ale noii imagini a cunoașterii sunt: 1) pentru a accede la știință și la adevăr nu este defel necesar un proces de inițiere religioasă, nici nu trebuie disprețuită acea parte a naturii omenești care e „numai omenească” și nici nu este necesară apartenența la aleși sau la „iluminați”: este suficientă pur și simplu apartenența la specia umană; 2) procedeele de acces către adevăr sau „metodele” nu sunt inaccesibile, secrete, incomunicabile sau complicate: dimpotrivă, ele sunt „modeste”, „simple” sau „umile”, pot fi expuse făcând uz de un limbaj limpede și tocmai de aceea sunt accesibile tuturor, în linie de principiu, dacă nu de fapt; 3) toate ființele omenești pot, în consecință, să acceadă la cunoaștere și la adevăr, cunoașterea științifică nu se aseamănă cu o revelație sau cu o experiență mistică inefabilă; ea este doar explicitarea unor potențialități prezente în toți, iar știința (cum vor spune Arlauld și Nicole în Elements de geometrie) constă numai în „a duce mai departe ceea ce știm în mod natural.”

Condiția și statutul omului de știință se modifică de acum din interior și în interiorul domeniului cunoscut sub numele general de științe. Condiția savantului în epoca lui Copernic și a lui Cardano era încă aceea a intelectualului medieval: ori om al Bisericii, ori profesor, ori medic. În secolul al XVII-lea au loc o serie de modificări importante: apar primele instituții științifice și este propusă o imagine a științei care conține unele elemente ce ne permit s-o recunoaștem ca fiind „a noastră”. Perfecționarea și specializarea imprimă această dinamică. Momentul în care se definește termenul generic implică un altfel de caracter pe care personajul în cauză îl are. Aceasta se datorează domeniilor. „Cu toată varietatea lor, domeniile de cercetare din secolul al XVII-lea s-au caracterizat printr-o unitate care avea o triplă bază: a persoanelor, a ideilor și a aplicațiilor. În primul rând omul de știință din secolul al XVII-lea putea să cuprindă întreg domeniul cunoașterii științifice și să realizeze singur lucrări originale.”

În pofida celor spuse mai sus apare ideea de a se înregistra totul: „Punerea în scris a procedeelor meșteșugarilor și tehnicienilor i-a apărut lui Leibniz ca una dintre misiunile cele mai urgente ale noii culturi.” Un alt element pe care îl întâlnim acum este cel de cultură, oarecum caracteristic lumii științifice după a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Singurul lucru nediscutat a rămas legătura cu trecutul mistico-religios al omului nou.

Religie și știință

Deși acest subiect merită mult mai mult decât o trecere sumară în revistă, nu putem să încheiem definirea omului științific fără a pomeni câteva lucruri despre religie. O ruptură atât de bruscă și radicală nu există în ciuda celor afirmate de pozițiile pozitiviste. Meșteșugarul-inginer, devenit și definit ca altceva după moartea lui Galilei, nu se desprinde de religios. În fond, conștient sau nu, el realizează că aceasta este moștenirea pe care lumea și-a construit teoriile și societatea până la speculațiile sale. Întreg trecutul nu poate fi aruncat la gunoi; el este temelia pe care se construiește. De aici și până la Newton aplecat asupra cărților religioase și alchimice nu e decât un pas.

„Pentru exponenții revoluției științifice, restaurarea puterii omului asupra naturii și progresul cunoașterii au valoare numai dacă sunt realizate într-un context mai amplu care privește religia, morala și politica. „Teocrația universală” a lui Tommaso Campanella, „caritatea” lui Francis Bacon, „creștinismul universal” al lui Leibniz ori „pacea universală” a lui Comenius nu pot fi separate de interesul și de entuziasmul lor față de noua știință. Constituie tot atâtea medii în care cunoașterea științifică și tehnică trebuie să opereze pentru a funcționa ca instrument de răscumpărare și de eliberare.”

Discursul asupra metodei al lui Descartes s-a vrut a fi o carte total împotriva religiei. Ce a ieșit însă, și sub influența procesului și a morții lui Giordano Bruno, este mai degrabă o formulă îmbunătățită a sistemului pe care dorea să-l îngroape. Explicația ține mult de legătura naturală dintre om și mediul în care se manifestă. În plus, nu exista un alt sistem de gândire, o alternativă la ceea ce Aristotel prezentase. El introduce elemente noi ca geometria analitică și logica deductivă, dar face concesii ce oferă posibilitatea supraviețuirii vechilor învățături.

Nici magia nu dispare din peisajul intelectual al secolului al XVII-lea. Ea se perpetuează o vreme și datorită apariției cărților de acest gen. „Metafizica lui Campanella apare la Paris cu un an după publicarea Discursului asupra metodei. Imaginea, de obârșie pozitivistă, a unui marș triumfal al cunoașterii științifice printre superstițiile magiei pare astăzi să fi apus definitiv.”

Concepția „științifică” privitoare la Dumnezeu este una mecanicistă oarecum. Am spus câteva lucruri despre divinitatea ca „mare ceasornicar”. La aceasta se poate lesne adăuga cea de constructor al lumii. De fapt, lucrul care ne interesează aici este să observăm de ce apar aceste denumiri acum mai intens ca niciodată. Putem spune că nu numai oamenii noi încearcă să se adapteze unor cerințe, ci și oamenii Bisericii, care îmbogățesc repertoriul pastoral cu concepte și definiții pentru a veni în întâmpinarea credincioșilor. Nu este mai puțin adevărat că acest lucru se datorează perioadelor de frământare religioasă care au lovit Europa tocmai în aceste secole.

Despărțirea omului de religios nu este obiectivul cercetărilor și observațiilor din această perioadă. Poate, dimpotrivă, întărirea credinței îi determină pe oamenii acelei vremi să verifice cele spuse de Biserică și de Sfânta Scriptură. „Dacă lumea este o mașină, nu cade doar imaginea străveche a unei corespondențe între omul-microcosmos și universul-macrocosmos, ci și ideea că lumea este alcătuită după măsura omului. În interiorul noii concepții asupra raportului Artă – Natură își face loc teza că omului îi este refuzată cunoașterea esențelor și a cauzelor ultime, care nu-l privește pe om, ci îi este rezervată lui Dumnezeu, ca artizan, constructor sau ceasornicar al lumii.”

Surse bibliografice

1. Paolo Rossi, „Omul de știință”, în Omul Baroc, coord. Rosario Villari, Editura Polirom, Iași, 2000.
2. Paolo Rossi, Nașterea științei moderne în Europa, Editura Polirom, Iași, 2004.
3. Fernand Braudel, Gramatica civilizațiilor, Editura Meridiane, București, 1994.
4. Fernand Braudel, Structurile cotidianului, Editura Meridiane, București, 1984.
5. François Dagognet, „Tehnica: Revoluții în serie”, în Spiritul Europei, coord. Antoine Compagnon, Jacques Seebacher, vol. II, Editura Polirom, Iași, 2002.
6. Vincenzo Ferrone, „Omul de știință”, în Omul Luminilor, coord. Michel Vovelle, Editura Polirom, Iași, 2000.
7. J. D. Bernal, Science in History, vol. II, Pelican Book, Harmondsworth, Middlesex, England, 1969.
8. J. D. Bernal, Știința în istoria societății, Editura Politică, București, 1964.
9. André Chastel, „Artistul”, în Omul Renașterii, coord. Eugenio Garin, Editura Polirom, Iași, 2000.
10. Ray Spangenburg, Diane K. Moser, Istoria științei, vol. I, Editura Lider, București, 1999.

The post De la alchimiști la savanți. Cum s-a născut omul de știință modern first appeared on Turism Istoric.

În vremea renaşterii, cărturarii au redescoperit opera lui Platon prin intermediul Bizanţului şi Spaniei musulmane, iar ideea unui univers perfect şi armonios cum este redată în lucrarea “Algamest” părea cea mai logică. Unii însă au început să critice modelul greoi, bazat pe observaţii şi măsurători foarte complicate, căutând alternative la geocentrism.

Copernic și teoria heliocentrică

Copernicus a dezvoltat un alt model, cu soarele în centru şi epicicluri, luând în considerare şi mişcarea retrogradă a planetelor, un model mai adecvat datelor empirice. In cadrul marilor dezbateri stârnite, Copernicus s-a folosit de matematică pentru a-şi susţine punctul de vedere şi de fapt opera sa majoră, De Revolutionibus Orbium Coelestium, a fost în primă instanţă apreciată doar pentru acurateţea matematică, întrucât principiile teoretice au fost înfierate de Biserica catolică pe motiv de blasfemie.

Tycho Brahe a adoptat ideile lui Copernicus şi a decis să refacă multe dintre tabelele cu măsurători, obţinând şi finanţare de la rege pentru a-şi amenaja un observator şi a fabrica instrumente mai eficiente. În Uraniborg, Brahe a investigat amănunţit cerurile şi a îmbunătăţit hărţile cereşti, mai mult, a înfiinţat un observator şi la Praga. Cu toate acestea, nu a acceptat în totalitate heliocentrismul, propunând în schimb un model hibrid cu pământul în centru, celelalte cinci planete cunoscute rotindu-se însă în jurul soarelui, iar stelele ocupând o zonă dincolo de ele. Nu putea să creadă că universul este atât de mare şi stelele sunt la o asemenea depărtare încât nu s-ar percepte nicio mişcare relativă faţă de pământ.

Kepler și legile mișcării planetelor

Colaboratorul său Johannes Kepler era şi el foarte interesat de structura universului, mai ales de comportamentul planetelor. A preluat modelul copernician dar a rămas blocat în ideea unui univers perfect geometric, asta până când a dobândit acces la informaţiile lui Brahe şi a început să studieze orbita lui Marte. Observaţiilor astronomice li se potrivea mai bine sistemul copernician cu planete şi stele aflate într-o mişcare organizată ce putea fi descrisă matematic, numai că încă existau multe nereguli. Şi Kepler a îmbunătăţit sistemul venind cu o idee revoluţionară, şi anume a eliminat cercurile din peisaj şi a introdus elipsele, ceea ce clarifica mult mai bine observaţiile astronomice. Ideea de orbită eliptică a fost confirmată un secol mai târziu prin urmărirea tranzitului lui Venus.

Ei bine, avea loc o schimbare majoră de paradigmă, pentru că ştiinţa nu doar că progresa, ci impunea provocări majore filozofiei şi teologiei:omul nu se mai afla în centrul universului, iar universul se dovedea a fi departe de perfecţiunea divină. Contribuţia majoră a lui Kepler se regăseşte, pe scurt, în cele trei legi ale sale care descriu comportamentul unui sistem de două corpuri între care acţionează o forţă invers proporţională cu pătratul distanţei, deci mişcarea planetară:

• 1.     Planeta se mişcă în jurul stelei pe o orbită eliptică, în care steaua este unul dintre focare. (1609)
• 2.     Raza vectoare a planetei (linia ce uneşte planeta de stea) mătură arii egale în intervale de timp egale. (1609). Practic această lege dovedeşte că planeta are viteză mai mare când se află mai aproape de stea şi mai mică când e la distanţe mai mari de steaua în jurul căreia orbitează.
• 3.      Pătratul perioadei de revoluţie a planetei este direct proporţional cu cubul semiaxei mari a orbitei (1619).

Galileo și observațiile care au schimbat astronomia

În fine, cam în acelaşi timp lucra şi Galilei la propriile-i teorii, concentrându-se însă mai multe pe mecanica terestră. Era un inventator talentat, producând multe instrumente utile de-a lungul carierei şi s-a remarcat ca fizician datorită experimentelor pe tema pendulelor, observând că pentru un pendul de o lungime dată, perioada de oscilaţie nu depinde de masa atârnată la capătul acestuia. O altă descoperire ştiinţifică majoră, legea căderii corpurilor, a demontat ipoteza lui Aristotel privind mişcarea corpurilor, determinând faptul că toate corpurile aflat în cădere liberă cad cu acceaşi acceleraţie, a cărei valoare a şi calculat-o. Drept cronometru a folosit un pendul inventat de el. Galilei a depistat şi care este starea naturală a corpurilor, de mişcare, prin experimentele cu bile pe plan înclinat, practic descoperind legea inerţiei înainte ca Newton să o formuleze riguros.

În ceea ce priveşte astronomia, deşi este improbabil ca el să fi inventat telescopul deoarece principiile optice era bine cunoscute în Tările de Jos unde meşterii produceau ocheane, cu siguranţă a îmbunătăţit în mode crucial modelele pentru a surprinde mai multe detalii cereşti. Luneta sa a ajuns să mărească chiar de 30 de ori. Printre descoperirile sale, multe publicate în lucrarea “Siderius Nuncius”, se numără:

• ·    Calea lactee este alcătuită din stele individuale, neexistând efect de paralaxă şi deci aflându-se la mare depărtare
• ·     Soarele şi luna au imperfecţiuni şi caracteristici departe de imaginea de corpuri celeste perfecte;pe lună se află munţi şi văi, iar soarele are pete
• ·      Venus are faze precum luna, deci e imposibil să se învârtă în jurul Pământului
• ·       Jupiter are propriile luni, cele mai apropiate având o mişcare de revoluţie mai rapidă
• ·       Saturn are anumite anexe, dar telescopul nu era suficient de puternic încât să observe inelele.

E lesne de înţeles că pe baza unor astfel de observaţii susţinea sistemul copernician, dar literatura care se ocupa de aceste principii a fost interzisă de biserică şi atunci când Galilei şi-a publicat “Dialogul despre marile sisteme ale lumii”, chiar dacă a căutat să explice că era vorba doar despre nişte speculaţii teoretice, tot a atras asupra sa mânia religioasă şi a fost pus în arest la domiciliu. A fost o vreme cu paşi fundamentali în evoluţia ştiinţei şi astronomiei în particular, care au pavat drumul iluminismului şi altor descoperiri majore. În curând, Newton, bazându-se pe munca predecesorilor, avea să clarifice un aspect rămas neelucidat atunci, şi anume cum de nu cad stelele de pe cer. 

The post Cum a schimbat Renașterea pentru totdeauna imaginea cerului? first appeared on Turism Istoric.