Am ales câteva dintre cele mai interesante și mai impozante interioare a unor biblioteci pentru a vi le prezenta în cazul in care vă aflați prin orașul respectiv să nu ezitati să le vizitati, între ele și una din România. Iată top 25 celor mai frumoase biblioteci.

Biblioteca Gheorghe Asachi din Iași, Romania.

Biblioteca Națională a Chinei din Beijing, China.

Biblioteca Vennesla din Norvegia.

Biblioteca Colegiului St John, Cambridge, Marea Britanie.

Biblioteca Mazarine din Paris, Franța.

Biblioteca Harper, SUA.

Biblioteca Congresului din Washington, SUA.

Biblioteca de Drept din Iowa, SUA.

Biblioteca Publică din New York, SUA.

Biblioteca Walker din Minneapolis, Minnesota, SUA.

Biblioteca Sainte Genevieve din Paris, Franța.

Biblioteca de Manuscripte și Cărti Rare din Universitatea Yale, Connecticut, SUA.

Vechea Biblioteca Publică din Cinncinnati, Ohio, SUA.

Biblioteca Orașului din Stuttgart, Germania.

Biblioteca Joanina din Coimbra, Portugalia.

Biblioteca Științei din Gorlitz, Germania.

Biblioteca Națională din Paris, Franța.

Handelingenkamer Tweede Kamer Der Staten-generaal Den Haag Iii din Olanda.

Biblioteca George Peabody din Baltimore, Maryland, SUA.

Biblioteca Naționala din Viena, Austria.

Mănăstirea Sf. Florian din Austria.

Biblioteca Admont din Admont, Austria.

Biblioteca Real Gabinete Portugues de Leitura din Rio de Janeiro, Brazilia.

Biblioteca Trinity College din Dublin, Irlanda.

Biblioteca Naționala din Praga, Cehia.

The post Top 25 cele mai frumoase și impresionante biblioteci din lume – FOTO first appeared on Turism Istoric.

Autor: Codrut Constantinescu

Dublinul deţine o concentrare spectaculoasă de muzee, catedrale şi parcuri dar şi alte locuri memoriale pe care le oferă generoasă turistului aflat într-o permanentă căutare şi presiune a timpului, ajutându-l printr-un circuit integrat susţinut de celebrele autobuze cu două punţi. Încă de la venirea în aeroport poţi cumpără diverse abonamente. Eu l-am ales pe cel care îmi oferea atât posibilitatea de a parcurge cei zece kilometri de la aeroport până în centru cât şi libertatea de a merge încă trei zile cu acest sistem (care a apărut de ceva timp şi în Bucureşti purtându-i pe cei trei-patru turişti) de transport. Acest sistem de hop on hop off bus are anumite puncte bine definite unde opreşte, locuri unde te poţi da jos, vizita şi reveni în staţie luând un alt autobuz către o altă destinaţie.

Cine e Molly Malone

Toate oferă şi explicaţii de ordin istoric fie preînregistrate fie chiar live, din gură şoferului care, nu ştiu cum reuşeşte ca în timp ce conduce prin aglomeratele străzi ale Dublinului (da, se lucra la carsoabil şi în centru cu tot chinul care mi-a adus aminte de Bucureşti !) are capacitatea de a turui  o mulţime de informaţii, unele destul de picante ca de exemplu cea despre una din statuile cu cântec din Dublin, cea a lui Molly Malone care ar fi fost în timpul zilei comerciantă  ambulantă iar în timpul nopţii negustor al plăcerilor carnale şi care a murit tânăra de tuberculoză, o boală foarte frecenta în Irlanda britanică.

Statuia care arată totuşi o tânăra femei deosebit de atrăgătoare, cu un decoletu generos, a fost inaugurată în 1988 în cadrul sărbătorilor care au marcat un mileniu de la fondarea orasului. De altfel ziua de 13 iunie a fost declarată ziua oficială Molly Malone. Cum necum, ea a fost o sursă de inspiraţie pentru mulţi cântăreţi ai Irlandei, inclusiv U2 sau Sinead O’Conner. Dacă iniţial fusese amplasată pe foarte comercială stradă Grafton, datorită lucrărilor la prelungirea tramvaiului ea a fost dosită în Suffolk Street.

Discursul ghizilor era departe de a fi ancorat în stereotipuri naţionaliste, fără să fie fad sau corect politic, ofereau o informaţie adevărată dar punctată de lucrurile amuzante. Unul din aspectele pe care-l reliefau prezentarea lor era numărul însemnat de rebeliuni care au avut loc în oraş şi care they all failed. Parcă se mândreau că toate au eşuat! Observaţia pe care le-aş fi făcut-o, fără răutate ar fi că într-adevăr ele au eşuat însă din generaţie în generaţie tradiţia acestora s-a păstrat.

La fel ca şi în cazul polonezilor, este greu să găseşte o generaţie de irlandezi care să nu fi luat armele împotriva opresiunii britanice. Ajunseseră la începutul secolului trecut nici măcar să nu-şi mai pună problema unei utopice victorii militare, ceea ce conta fiind onoarea şi necesitatea de a prelungi mitul rebeliunii. Acesta a fost drumul care a şi dus la Rebeliunea din 1916 şi care, inevitabil, a produs o altă generaţie de martiri.

Posta si Rebeliunea irlandeza

De altfel aceste evenimente, începând din 1916 marchează în continuare istoria Dublinului măcar prin faptul că multe din arterele sau gările publice au fost redenumite (Pearse Street, Pearse Station, Heuston Station,etc.). Voluntarii naţionalişti din 1916 s-au baricadat în diverse clădiri considerate strategice, aşteptând atât ajutorul Germaniei cât şi izbucnirea unei rebeliuni la nivelul întregii Irlande, o aşteptare utopică. Poştă Centrală (General Post Office) o frumoasă clădire victoriană, unde s-a aflat sediul acestei rebeliuni atât de improvizate şi prost organizate, a fost bombardat cu tunurile de britanici pentru a-i scoate pe rebeli afară. Frumoasa clădire a fost parţial distrusă, dar refăcută, acum găzduind în continuare sediul central al Poştei Irlandeze dar şi un mic muzeu în care sunt prezentate atât istoria poştei în Irlanda cât şi evenimentele din 1916.

Fotografiile din epocă demonstrează amploare confruntărilor care au avut loc în jurul Poştei. Accesul la aproximativ jumătate din muzeele din Dublin este gratuit, în timp ce penru a vizită cealaltă jumătate trebuie să plăteşti un bilet care de regulă nu costă prea mult, între 2 euro (biletul penru a intra la Muzeul Poştei) şi 9 euro pentru a vedea celebra Books of Kells la Trimity College sau 8,50 euro pentru a vedea Dublinia. Obligatorie rămâne vizitarea muzeelor de istorie a Irlandei fie că vorbim despre muzee cu tematică antică sau medievală (Naţional Museum of Ireland-Archaeology, Trinity College Museum sau Dublinia) şi, mai ales, muzeele de istorie contemporană (Închisoarea Kilmainham, National Museum of Ireland- Collins Baracks sau General Post Office Museum).

Trinity College, cea mai veche universitate irlandeză

Ţineam să-mi încep cele două zile dedicate vizitării Dublinului chiar cu cel mai cunoscut spaţiu expoziţional: Trinity College şi celebra Book of Kells. Ajungând pe la 10.30 în preajma Trinity College, cea mai veche universitate irlandeză, înfiinţată de către regina Elisabeta a Angliei în 1592, după ce am mers pe jos toată stradă Pearse, lungă de doi kilometri, am intrat plin de speranţă în impresionantul complex care găzduieşti şi acum cea mai cunoscută şi bine cotată universitate irlandeză. La intrare, mai multe zeci de adolescenţi irlandezi timizi şi întimidaţi însoţiţi de păriniti emoţionaţi aşteptau înscrierea în noul an universitar. Mi-am făcut curaj şi am intrat, admirând gazonul perfect, urmând indicatoarele care îi ghidau pe turişti către vechea biblioteca transformată şi în muzeu, simţind cum pietrişul alb ornamental îmi scrâşnea sub paşii mei grăbiţi. Am dat colţul şi nu mi-a venit să cred: o coadă de două sute de oameni care aşteptau cuminţi să intre în muzeu. Având acea fobie dată de prea multele cozi îndurate sub regimul comunist târziu pe care orice român de vârsta mea o are, am abandonat, nu aveam chef să-mi încep circuitul turistic cu o aşteptare de o ora. Însă a două zi m-am încăpăţânat să mă trezesc mai devreme şi la ora 9.30 eram deja curtea interioară unde, resemnat, m-am aşezat la o coadă de întâmpinare mai rezonabil: doar vreo cincizeci de turişti. Accesul se făcea pe serii de zece-cincispreze turişti şi, spre surprinderea mea, într-un sfert de oră eram deja în interior. Piesa de rezistenţă este dată chiar de Book of Kells, un manuscris artistic realizat, alcătuit din cele patru Evanghelii scrise în latină.

Chiar dacă mult timp el a fost asociat cu Sfântul Column Cille (521-597 d. Hr.) care a înfiinţat cea mai cunoscută mănăstire irlandeză medievală, Iona, în largul coastelor Scoţiei, cercetări recente au datat-o mai degrabă în secolul al IX-lea când a şi ajuns în Irlanda propriu-zisă. Se pare că în urmă raidurilor vikinge când şi abaţia de la Iona a fost jefuită iar 68 de călugări ucişi, manuscrisul a fost salvat, fiind trimis la mănăstirea Kells din comitatul Meath. În 1653 valoroasa carte a fost trimisă de călugări la Dublin de frică unei alte ameninţări la adesa irlandezilor catolici: Cromwell. O altă expoziţie interesantă era dedicată victoriei regelui irlandez Brian Boru asupra vikingilor în 1014 în bătălia de la Clontarf (acum o suburbie bogată a Dublinului în partea de nord) eveniment de la care se sărbătoreau în întreagă Irlanda un mileniu. Trinity College găzduieşte şi un uriaş fond de carte de 200.000 de exemplare, pentru depozitarea  căruia a fost nevoie să se înalţe plafonul.

Deschis în 1980, Muzeul Naţional de Arheologie al Irlandei, situat pe stradă Kildare, oferă vizitatorilor o serie variată de artefacte din 7000. i. Hr. Sunt expuse colecţii de obiecte celtice din aur, poate cea mai importantă colecţie din Europa precum şi Cartea Psalmilor, datând în secolul al 9-lea descoperită din întâmplare, de nişte fermieri într-o mlaştisna din comitatul Tipperary. Nu aduc în discuţie de când datează primul manuscris descoperit în România. Interesantă este şi o ambarcaţiune din stejar folosită pentru a facilita transportul în interiorul Irlandei avad în vedere că în perioada antică şi medievală, o mare parte din insulă era împădurită, greu accesibilă.  Alte câteva săli sunt dedicate vieţii din agitatul şi sângerosul Ev Mediu irlandez. Dublinia se află sitată în partea medievală a Dublinului, muzeul fiind găzduit de fosta sală sinodală a Church of Ireand (biserica anglicană din Irlanda) şi care a fost constrită în 1875 pe locul unde se află o altă biserica din Evul Mediu, Saint Michael. Ceea ce este interesant este faptul că muzeul este deţinut de Medieval Trust, o fundaţie caritabilă privată a cărui scop declarat este acela de a promova cunoaşterea perioadei medievale. Dublinia se axează pe explicarea fondării şi existenţei oraşului Dublin de către vikingi.

Muzeul Naţional al Irlandei

Muzeul Naţional al Irlandei. Arte decorative şi Istorie sau Collins Barracks, cum i se mai spune pentru a fi deosebit de cel care găzduieşte inventarul preistoric, antic şi medieval este o încântare pentru orice pasionat şi cunoscător al istoriei militare moderne şi contemporane a poporului irlandez. Supranumele de cazarmă lui Collins are o origine istorică, evident. Imensul ansamblu a fost ridicat în 1702 de către administraţia britanică pentru a găzdui diversele regimente regale irlandeze, ştiut fiind că un număr foarte mare de irlandezi a servit în cadrul Forţelor Armate Regale Britanice de-a lungul timpului (mai degrabă datorită lipsei unei alternative sociale serioase cât şi spiritului războinic celtic decât entuziasmului pentru cauzele imperiale britanice din întreagă lume).

În urmă Tratatului Anglo-Irlandez din 1921, englezii şi-au retras forţele armate din cele 26 de comitate sud-irlandeze, cedând atât echipamentul militar cât şi acest impozant şi vast edificiu forţelor armate ale Statului Liber Irlandez condus din punct de vedere militar de Michael Collins. Acest muzeu unde îţi poţi petrece cu uşurinţă câteva ore studiind, citind, admirând, cu intrarea liberă, cuprinde săli axate în jurul : garnizoanelor britanice în Irlanda, războiul în Irlanda, soldaţi irlandezi în armate străine, exodul irlandezilor catolici pe Continent, implicarea irlandezilor în Războiul Civil American, irlandezi în slujba Coroanei (un loc de frunte fiind alocat irlandezilor care au participat în războaiele anglo-bure), Primul Război Mondial, Rebeliunea din 1916, Războiul de Independenţa 1919-1921, Războiul Civil (1922-23) dar şi acţiunile desfăşurate de noua armată irlandeză (se evită cu diplomaţie orice menţiune a Armatei Republicane Irlandeze-IRA) în serviciul ONU. Poţi sta de la ora 10 când se deschide muzeul liniştit până la ora 17 când se închide iar muzeografii trec din sală în sală pentru a se asigura că nu a rămas nimeni în urmă. Sunt expuse şi obiecte de tehnică militară (avioane, tancuri, transportoare blindate, tunuri, carabine, pistoale, săbii, armuri etc.) În curtea interioară a muzeului au fost filmate câteva secvenţe din filmul Michael Collins. După ce vizitezi acest muzeu obligatoriu ar fi să treci şi pe la Kilmainham Gaol, celebra puşcărie ridicată de britanici în 1796 fiind considerată ultimul ragnet în materie pentru că oferea condiţii mult mai bune decât fosta puşcărie (suprapopulată, condiţii sanitare infecte).

Vizitarea muzeului nu se mai face de capul tău, în anumite ore fixe se strâng turiştii în curtea interioară de unde sunt preluaţi de un ghid profesionist care oferă explicaţii detaliate şi foarte pertinente. Kilmainham mi-a adus aminte puţin şi de puşcăria de la Doftana (com. Telega, jud. Prahova) acum o ruină, imposibil de recuperat pentru că filosofia pare a fi rămas aceeaşi şi la un secol de la ridicarea puşcăriei britanice din Dublin. Chiar dacă iniţial fiecare deţinut era încarcerat într-o cămăruţă de cinci metri pătraţi, ulterior şi această închisoare a cunoscut suprapopularea care a atins apogeul în timpul Marii Foamete din 1845-50 când cinci oameni împărţeau o celulă. Cum ne spunea roşcata ghidă, decât să moară de foame preferau chiar să ajungă la puşcărie unde măcar aveau asigurată o masă pe zi ceea ce nu se întâmplă în viaţă reală. Pentru furturi minore, au fost băgaţi la zdub şi mulţi copii (cel mai mic avea 4 ani-ca mai toate administraţiile coloniale şi imperiale şi britanicii au ţinut registre scrupuloase) uneori erau deportaţi în Australia. În exteriorul Kilmainham, până prin anii 1820 aveau loc spânzurări publice, la care putea asista oricine.

Treptat, la Kilmainham a fost încarcerată toată floarea mişcării naţionaliste irlandeze (chiar şi protestantul moşier Charles Parnell cu două excepţii notabile: liderul pacifist şi legalist Daniel O’Connell şi Michael Collins care pur şi simplu nu a putut fi pins de britanici) iar liderii şi semnatarii Declaraţiei de Independenţă din 1916 au fost executaţi în curtea interioară, unul după altul. În locul execuţiei, în partea dreapta, se află ridicată o cruce iar în partea stânga se află catargul pe care fâlfăie drapelul naţional. În partea stânga, o altă cruce indică locul unde a fost împuşcat James Connollly, liderul socialist irlandez care s-a alăturat mişcării naţionalist şi care, rănit fiind, nici nu a mai putut fi dus până în locul unde fuseseră împuşcaţi ceilalţi.

Simbolic apare evidentă demarcarea lui de ceilalţi lideri naţionalişti de dreapta (catolici practicanţi). Noile autorităţi irlandeze au preluat nu numai garnizoană şi armamnetul britanic dar şi această închisoare pe care au folosit-o pentru a-i încarcera pe militanţii care se împotriveau Tratatului semnat cu englezii. Eamon de Valera, încarcerat aici în 1916 a revenit între zidurile puşcăriei pentru puţin timp, după pierderea războiului civil, fiind închis până în 1924, ultimul prizonier din Kilmainham Gaol. După ce a fost eliberat, închisoarea a fost definitiv închisă. Însă drumul până la transformarea ei în muzeu a fost destul de lung, neaşteptat de lung, abia în anii 1960 sub presiunea unei instituţii private (Kilmainham Jail Restoration Society) statul irlandez a înmânat cheile edificiului iniţiativei particulare. Abia în 1962 curtea interioară unde fuseseră executaţi liderii rebeli a fost curăţată de buruieni şi gunoaie (!) restaurarea finalizându-se în 1972, muzeul fiind inaugurat de longevivul dar orbul Eamon de Valera. Acum, preşedintele republicii! Nenumărate filme au folosit cadrul generos şi bine restaurat al închisorii ( Michael Collins, In the name of the Father, The Wind that Shakes the Barely sau The Italian Job)

Indiferent de timpul avut la dispoziţie în Dublin, a must see, cum s-ar spune, este Jeannie Johnson Tall Ship, replica modernă a unui velier re-construit la Tralee, în comitatul Kerry din vestul Irlandei după planurile autentice găsite în arhivele Amiralităţii Britanice, ancorat în zona Custom House Quay. Nava originală a fost asamblată în 1847 pe malul fluviului Saint Laurence de lângă Quebec şi a rămas în istoria navală a Irlandei ca fiind una din foarte puţinele nave care a transportat imigranţi irlandezi de-a lungul a 16 calatorii intre Irlanda si America intre 1847-1855 si care datorita conditiilor decente oferite (foarte rare in aceste coffin ships) nu a avut pierderi umane. S-a calculat ca un numar de aproximativ 2.500 de oameni (barbati, femei, copii) au ajuns in Lumea Noua la bordul acestei nave, o cifra nesemnificativa in comparate cu amploarea exodului irlandez (numai in deceniul 1840-50 se presupune că au părăsit insula de smarald 1,5 milioane de oameni care fugeau de o o moarte sigură dar care uneori o găseau chiar de-a lungul voaiajului desfăşurat în condiţii precare, neigienice, caracterizat prin suprapopulare-armatorii câştigau mai mult dacă vindeau mai multe bilete, de altfel se estimeaza ca aproximativ 100-150.000 de irlandezi şi-au dat duhul).

Chiar daca biletul costă nouă euro, te bucuri de serviciile şi explicaţiile unui ghid profesionist, în cazul meu, o simpatică irlandeză roşcată şi cu pistrui care a însoţit grupul de turişti de-a lungul unei bune jumătăti de oră atât pe punte cât şi în interior. Mi-a făcut plăcere să-i spun că şi Marina Militara Română are un astfel de bric. A ştiu, mi-a mai zis un turist român, care-i numele lui, am uitat…mi-a raspuns tânăra irlandeză. Numele este cam greu de pronunţat, dar să ştiţi că a fost un fel chieftain de-al vostru. i-am dat eu replica. Oricum i-ar fi fost imposibil să pronunţe Mircea cel Bătrân. Din propria-mi experienţă, comparând vizitarea muzeelor în care eşti lăsat singur de izbelişte pentru a citi, admira sau asculta diversele explicaţii oferite de aparate sau ecrane si locurile unde eşti însoţit de un om în carne şi oase, care-ţi explică omeneşte contextul si istoria este evident, contactul uman este mult mai fericit, chiar benefic pentru orice vizitator. Pentru că, la o adică se poate iniţia un dilog cu ghidul (întotdeauna foarte deschis si amabil, parte a fişei postului dar nu numai.)

Catedrale

Cele mai impunătoare catedrale din Dublin sunt Saint Patrick Cathedral, romano-catolică şi, evident, Christ Church Cathedral, protestantă (anglicană). Accesul în incinta catedralei anglicane, ridicată în locul unei biserici de lemn construită de Sitriuc Silkenbeard, unul din regii vikingi al Dublinului, se face prin Dublinia. În catedrala prostentă se află îngropat şi un peronaj celebru în istoria Irlandei, Strongbow, liderul anglo-norman care a cucerit Dublinul în 1170 marcând începutul cuceririi anglo-normande şi engleze în Irlanda care a durat până în 1921. Dacă în prima era multă lume, chiar şi o delagaţie oficială (în faţă erau parcate două limuzine negre şi o maşină de poliţie-Garda) care a vizitat o expoziţie dedicată bătăliei de la Clontarf în schimb cea de a doua părea destul de pustie. Populaţia protestantă a Republicii Irlanda e drept, s-a diminuat substanţial după 1921, acum numărând doar 5% din populaţie, ea concentrându-se în Dublin.

Plimbându-mă şi studiind statuile unor protetanţi de seamă din istoria dominaţiei engleze, am asistat şi la o scurtă ceremonie religioasă a cărui subiect, cum altfel, era pacea universală. În ambele catedrale, dar mai ales în Saint Patrick, am remarcat nenumăratele metope inserate în zidurile interioare, în amintirea multor militari catolici care au murit pentru Imperiul Britanic pe diverse teatre de operaţiuni, mai ales din istoria colonială a Marii Britanii, campanii prin India, Africa, Primul Război Mondial etc. Catedrala Saint Patrick este de altfel şi un muzeu nu numai un loc de rugăciune folosit şi în prezent pentru misiunea să primordială, un loc în care s-au strâns nenumăratele mărturii memorialistice ale istoriei Irlandei catolice. Menţionăm aleatoriu basorelieful lui Turlough Carolan celebru cântăreţ la harpă şi, se pare, unul dintre ultimii barzi celţi, statuia Sfântului Patrick realizată de Melanie Le Brocquy. Jonathan Swift, celebrul scriitor anglo-irlandez, a fost decanul catedralei între 1713-1745 în memoria lui fiind amplasate atât un bust, masca mortuară, o expoziţie de mansucrise dar şi o placă memorială. Parcă pentru a echilibra proporţia zdrobitoare a irlandezilor care au luptat şi murit pentru Coroana engleză, autorităţile irlandeze au ridicat două statui în cinstea a doi preşedinţi ai Republicii, protestanţii Douglas Hyde şi Erskine Childers (primul şi cel de al patrulea preşedinţi).

Parcuri fabuloase

Minunate chiar remarcabile (greu de crezut şi acceptat pentru orice român) sunt ceea ce noi desemnăm în limba de lemn administrativă, spaţiile verzi. Dublinul este un oraş extrem de verde nu numai pentru că oricum verdele este culoarea naţională a Irlandei dar şi pentru că municipalitatea administrează nu mai puţin de 1.500 de hectare de parcuri, 255 de terenuri de joacă gratuite. Raportul între populaţia oraşului (aproximativ o jumătate de milion de oameni) şi suprafaţă verde este de 2.96 de hectare la 1.000 de oameni, 97 % dintre rezidenţii dublinezi locuind la mai puţin de 300 de metri de un parc! Fiind cazat într-un cartier obişnuit, nici periferic dar nici central (Ringsend) pot confirmă această dată statistică: eram la mai puţin de cincizeci de metri de parcul Ringsend, o minunăţie demnă de visele cele mai frumoase chiar şi ale unui adult. Terenuri de rugby, fotbal susţinute un gazon perfect tuns şi întreţinut, dar şi de basket sau tenis (doar cinci) pe suprafaţe sintetice. Acces gratuit. Cele mai cunoscute şi frumoase parcuri rămân Phoenix Park şi St. Stephen Green.

Primul are 707 hectare amenajate extraordinar şi prin 1700 era teren de vântoare pentru nobilimea ango-saxonă. Aici se află amplasat şi Monumentul ducelui de Wellington, Arthur Wellesley, (1769 –1852) născut în Dublin în rândul nobilimii anglo-irlandeze protestante, nu prea fericit de originile lui irlandeze (rămân celebre şi memorabile chiar şi acum cuvintele şi dispreţul lui faţă de catolicii „dacă te-ai născut într-un grajd nu înseamnă că eşti vită”). Marea războinic, venindu-i de hac şi lui Napoleon la Waterloo, metopele războinice care ilustrează parcursul lui victorios ar fi fost turnate din fierul tunurilor franceze. Probabil pentru că spaţiul este foarte amplu, IRA a cruţat acest momenumet de la o clasică şi frecventă aruncare în aer (cum s-a întâmplat, de exemplu, cu columna lui Nelson aruncată în aer de IRA în 1966, amplasată pe stradă O’Connell, ultra-central).

În acest imens parc se află situate şi Clădirea Preşedenţiei Republicii Irlanda iar în partea stângă, cea a Ambasadei Statelor Unite ale Americii, un simbolsim greu de ascuns. Însă cel mai intim şi iubit parc a fi St. Stephen’s care, e drept, se află situat în centrul comercial al Dublinului. Dacă soarele este generos, parcul este plin, iar în timpul pauzelor de la mijlocul zilei, sute de oameni de la biroruile din apropiere coboară pentru a-şi servi direct pe gazonul verde tip covor persan prânzul cumpărat de la micile supermarketuri din zonă Dublinul este cu siguranţă un loc primitor, deosebit de atrăgător pentru o mulţime de turişti care, profitând de vremea frumoasă din acest septembrie, se îmbulzeau să bifeze diversele obiective culturale foarte bine marcate la fiecare colţ de stradă cu indicatoare clare.

În plus, Dublinul are avantajul de a nu fi o metropolă asfixianta – poti ajunge lejer pe jos oriunde in centrul orasului- de dimensiunea Parisului, Londrei sau Romei, păstrând un aer intim care este greu să nu te cucerească. Indiferent dacă-ţi place berea Guinness sau nu.

The post Un oraș cu multe lucruri de văzut – Muzee, catedrale şi parcuri din Dublin first appeared on Turism Istoric.

The post Top 5 cele mai prietenoase oraşe din lume first appeared on Turism Istoric.

Cărţile sale sunt descrieri vii, erudite şi comice ale acestui oraş atât de plin de caracter. Cea mai importantă lucrare a lui Joyce, Ulise, o piatră de hotar în literatura modernă, este o prezentare onestă a tuturor activităţilor umane. Cartea inspiră încă multe vizite la Dublin, descriind evenimentele unei singure zile, 16 iunie 1904, aşa cum sunt ele văzute de cele trei personaje principale – Stephen Dedalus, Molly şi Leopold Bloom, în timp ce trec prin diverse zone ale Dublinului.

Povestea începe la Martello Tower din Sandycove, în golful Dublin, ne prezintă casa Bloom, mai multe cârciumi, Biblioteca Naţională, o înmormântare şi nu se opreşte aici. Fanii lui Joyce sărbătoresc Bloomsday în Dublin în fiecare iunie, refăcând traseul şi bucurându-se de oraş şi de carte.

Dacă vă interesează să participaţi la un asemenea eveniment atunci trebuie să ştiţi că nu există o organizaţie oficială Bloomsday, dar în jurul datei de 16 iunie se organizează mai multe evenimente. Aşadar vă puteţi bucura din plin de ele dacă vă găsiţi în acea perioadă în oraş. Evenimentele descrise în Ulise se întind de la ora 8 până la ora 2 a doua zi de dimineaţă. Pentru cine vrea să vadă Dublinul câteva zile ar fi mai recomandat.

Ar fi bine să nu rataţi în această călătorie câteva pub-uri unde se bea Guinness. Lui Leopold Bloom îi plăcea berea Guinness, iar o oprire în Guinness Storehouse sau în zona Temple Bar, unde se află numeroase cârciumi, este mai mult decât impetuos necesară.

De asemenea Davy Byrnes Pub, de pe strada Duke, numarul 21, este prezent atât în Oamenii din Dublin cât şi în Ulise. Luaţi un sandwich cu brânză de aici şi un pahar cu vin, la fel ca Leopold Bloom. Pentru a vă apropia şi de autor ar fi bine să treceţi şi pe la Centrul James Joyce care organizează evenimente,  tururi, expoziţii pe tot parcursul anului, dar mai ales în săptămâna Bloomsday. De asemenea se organizează şi plimbări prin oraş în care se descriu relaţia autorului cu Dublinul său natal.

Ca şi în alte capitale europene ar fi bine să vă uitaţi din vreme după un traveller pass, care să vă permită accesul la nişte preţuri convenabile la cele mai multe puncte de atracţie.

Alte atracţii de văzut prin Dublin

Dacă aveţi mai mult timp şi doriţi să bifaţi şi alte obiective noi vă mai oferim câteva idei. Una dintre ele este Castelul Dublin, fondat în 1204 la ordinul Regelui John, care a dorit o fortăreaţă construită pentru administrarea oraşului. A fost completată şi reconstruită de multe ori, astfel încât tot ceea ce a rămas din structura originală este turnul Norman. Până la începutul secolului XVII, castelul a fost complet dezvoltat prin curţi legislative, întâlniri ale Parlamentului, reşedinţa viceregelui şi o camera de consiliu. Un tur costă cam 5 euro.

Un alt monument simbol ar oraşului este Catedrala Sf. Patrick, cea mai mare biserică din Irlanda, care a fost ridicată pe locul unde se crede că Sf. Patrick şi-a botezat adepţii la credinţa creştină. Clădirea actuală datează din secolul XII, deşi a fost restaurată şi deteriorată de-a lungul anilor. Jonathan Swift a fost diacon la St. Patrick între 1713 şi 1745, timp în care a scris “Călătoriile lui Gulliver”. Vizitatorii pot vedea mormântul şi pupitrul său. Intrarea este 5.5 euro.

Bilioteca Naţională din Dulin este un obiectiv trecut pe cele mai mute ghiduri turistice. Atracţia acestei biblioteci istorice este sala de lectură cu dom, care a fost căminul multor studenţi irlandezi, inclusiv al lui James Joyce. Biblioteca conţine şi un muzeu heraldic, care prezintă armuri şi bannere, dar cel mai interesant pentru turişti este biroul genealogic, unde personalul va ajută să vă identificaţi rădăcinile irlandeze. Intrarea este gratuită.

Dulinul este capitala berii Guinness, dar şi a wiskey-ului Jameson. Aşadar Distileria Old Jameson, localizată în inima Dublin-ului, nu trebuie ratată. Acest muzeu ilustrează istoria whiskey-ului irlandez, numit în irlandeză uisce beatha (apa vieţii), iar ghizii experţi vor răspunde la orice întrebări pe care iubitorii de whiskey le pot avea. Vizitatorii pot lua parte la o degustare de whiskey la bar, după ce fac turul şi încearcă whiskey-uri irlandeze, scoţiene şi americane.

Dacă aveţi ceva mai mult timp şi vă plac legendele şi istoria o călătorie la Castelului Howth. Mare parte din oraş îşi are rădăcinile pe terenurile întinse ale acestui edificiu, construit în 1564. Deşi modificat mult de-a lungul vremii, clădirea originală a fost ridicată în 1177 de nobilul normand Sir Almeric Tristram, care şi-a schimbat numele în Laurenţiu după ce a câştigat o bătălie importantă cu ajutorul sfântului său preferat. Familia a deţinut terenul încă de atunci, iar lanţul neîntrerupt al succesiunii masculine a luat sfârşit în 1909.

The post Dublin-ul, pe urmele lui James Joyce, şi mai mult decât atât first appeared on Turism Istoric.