Situl se află pe strada Franceză, în inima Centrului Vechi, într-un loc peste care orașul modern a trecut aproape fără să mai observe că acolo se păstrează una dintre cele mai importante mărturii ale Bucureștiului medieval.

Prima curte domnească a Bucureștiului

Palatul Voievodal Curtea Veche este legat de începuturile Bucureștiului ca reședință domnească. Aici s-a conturat, timp de secole, unul dintre centrele politice, administrative și comerciale ale Țării Românești.

Ansamblul este asociat cu domnii care au marcat istoria politică a spațiului românesc: Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu. Nu este doar o ruină medievală, ci un loc în care se poate citi transformarea Bucureștiului din așezare domnească în oraș-capitală.

Curtea Veche a funcționat până în 2015 ca muzeu, apoi a fost închisă pentru lucrări de reabilitare. În 2018 a fost deschis un șantier de punere în siguranță, însă lucrările au fost oprite în 2020 și nu au mai fost continuate. În anii care au urmat, monumentul a rămas expus infiltrațiilor, vegetației invazive și degradării accelerate.

Un monument aflat în pericol

Starea în care se află ansamblul a devenit una critică. Monumentul are nevoie de intervenții urgente de protecție, înainte ca restaurarea propriu-zisă să poată fi reluată în condiții sigure.

Punerea în siguranță nu înseamnă restaurarea finală a Curții Vechi, ci etapa fără de care orice proiect de restaurare riscă să rămână doar pe hârtie. În această fază, prioritatea este oprirea degradării, protejarea zidurilor, stabilizarea zonelor vulnerabile și crearea condițiilor minime pentru continuarea lucrărilor.

Potrivit informațiilor anunțate public, intervențiile ar urma să dureze între patru și șase luni. Abia după această etapă se va putea trece la restaurarea și punerea în valoare a ansamblului.

De ce contează Curtea Veche

Bucureștiul a pierdut enorm din patrimoniul său vechi. Incendii, cutremure, modernizări agresive, demolări și neglijență administrativă au șters părți întregi din orașul istoric. Tocmai de aceea, Curtea Veche are o valoare care depășește dimensiunea ei arheologică.

Este un reper al memoriei urbane. Un loc în care se întâlnesc Evul Mediu românesc, istoria domniei, comerțul, urbanizarea timpurie și începuturile Bucureștiului politic.

Pentru vizitatorul de azi, Curtea Veche ar putea funcționa ca o poartă de intrare în istoria orașului. Nu doar ca sit arheologic, ci ca spațiu muzeal, educațional și cultural, conectat cu traseele Centrului Vechi, Hanul lui Manuc, Biserica Sfântul Anton, Lipscani și vechile axe comerciale ale Bucureștiului.

O șansă pentru turismul cultural din Capitală

După punerea în siguranță și restaurare, Palatul Voievodal Curtea Veche ar trebui redat circuitului turistic. Proiectul anunțat anterior prevedea spații expoziționale și multifuncționale, capabile să găzduiască manifestări culturale, activități educaționale și evenimente legate de istoria Bucureștiului.

Miza nu este doar salvarea unui monument, ci recuperarea unui loc central pentru identitatea orașului. Bucureștiul are nevoie de repere istorice vizibile, bine explicate și integrate în trasee culturale coerente. Curtea Veche poate deveni un asemenea reper, dacă intervențiile nu se opresc din nou la jumătatea drumului.

Pentru un oraș care și-a tratat adesea patrimoniul ca pe o povară, salvarea Curții Vechi ar putea însemna mai mult decât restaurarea unor ziduri. Ar putea fi începutul unei relații mai serioase cu propria istorie.

The post Curtea Veche, cel mai vechi monument medieval din București, intră în etapa de salvare first appeared on Turism Istoric.

Conform anunțului făcut de primarul General al Capitalei, termenul de finalizare a serviciilor de expertiză este de 60 de zile iar după consolidare și restaurare, „Palatul Voievodal – Curtea Veche” va fi redat circuitului turistic și va avea diverse spații expoziționale și multifuncționale destinate manifestărilor culturale.

„Mai parcurgem o etapă pentru restaurarea Palatului Voievodal – Curtea Veche: am atribuit contractul pentru expertiza stării tehnice a ansamblului monumental operatorului economic SC Ibn Engineering Consulting SRL, iar termenul de finalizare a serviciilor de expertiză este de 60 de zile de la emiterea ordinului de începere. După finalizarea expertizei tehnice și actualizarea devizului general, conform noilor reglementări legislative, se va definitiva documentația de licitație, în vederea atribuirii unui nou contract pentru finalizarea lucrărilor. După consolidare și restaurare, «Palatul Voievodal – Curtea Veche», Monument istoric de importanță națională, din Centrul Istoric al Municipiului București va fi redat circuitului turistic și va avea diverse spații expoziționale și multifuncționale destinate manifestărilor culturale”, a precizat Nicușor Dan, pe pagina sa de Facebook.

The post Palatul Voievodal – Curtea Veche: o etapă pentru restaurarea ansamblului monumental din Centrul Istoric al Capitalei first appeared on Turism Istoric.

Una dintre cele mai vechi descrieri ale Curții datează din anul 1640, de dinainte de refacere, și îi aparține episcopului catolic bulgar Deodat Bogdan Baksic: „Palatul domnesc este așezat pe malul râului; chiar pe râu se afla și o parte a numitului palat și trebuie să treci prin palat când intri în grădină, care este de cealaltă parte a râului. Palatul nu e deloc frumos, ci aproape dărăpănat și unde înainte erau ziduri de jur împrejur, acum este închis cu lemne și casele în care stă domnul sunt în proastă stare. Deasupra porții se află un turn și stau mereu soldați de gardă; închisoarea, în afara curții, e făcută din lemn”, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a instituției.

Imaginea Curții Domnești de la sfârșitul domniei lui Matei Basarab este descrisă de Paul de Alep, secretarul patriarhului Macarie al Antiohiei: „Ne duserăm la curte, care e o clădire mare, înconjurată cu întăriri de lemn. Mai întâi era foarte învechită dar cel din urmă domn, Matei Vodă a dărâmat-o și rezidit-o cu totul din nou. Acest edificiu e uimitor de elegant, cu un aspect încântător și cu un aspect mult mai frumos și mai vesel decât Curtea din Târgoviște”.

Pierre Lescalopier, călător prin Țara Românească și Transilvania, în drumul său de la Constantinopol la Alba Iulia, nota în jurnalul de călătorie al anului 1574: „Fortificațiile erau făcute din trunchiuri mari de copaci înfipți în pământ și legați laolaltă cu grinzi curmezișe”.

Alte impresii despre Curtea Domnească de la București aparțin călătorului otoman Evliya Çelebi, ce vizitează Țara Românească în a doua jumătate a secolului al XVII-lea: „…se află așezat în mijlocul orașului și e un palat cu un etaj, având de jur împrejur o palancă cu ziduri de stejari groși. În partea interioară a saraiului sunt odăi de diferite mărimi, zidite din piatră, numeroase săli pentru divan și o mănăstire cu ornamentații. De asemenea, în cele patru părți ale palatului se află două sute de odăi, joase și cu etaj, ale pușcașilor dorobanți, adică odăi de ieniceri, iar în mijlocul palatului există un mare loc liber. Într-o parte se află grajdurile mari, iar în partea interioară a sălii divanului se găsesc încăperile pajilor și diferite încăperi speciale, odăi de harem precum și odăile doamnei, adică ale soției beiului și băile. Curtea aceasta este un palat împodobit cu multe sute de construcții, având de jur împrejur și grădini frumoase”.

Declinul Curții Domnești a fost cauzat de incendiile anilor 1712 și 1718, de cutremurul din 31 mai 1738, dar și de războiul austro-ruso-turc dintre anii 1768-1774. După anul 1775, Alexandru Ispilanti construiește „Curtea Nouă”, moment din care vechea reședință a primit denumirea de „Curtea Veche”, pentru a se face distincția între cele două.

De la sfârșitul secolului al XVIII și până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, degradarea Curții Domnești a fost un proces continuu, culminând cu distrugerile din timpul marelui incendiu din 23 martie 1847, care a afectat inclusiv Biserica „Buna Vestire”. Aceasta din urmă a fost refăcută ulterior și în ea se slujește și astăzi, fiind cea mai veche biserică din București.

În perioada anilor 1969-1974, pe ruinele Curții Domnești a fost amenajat „Muzeul Curtea Veche”, care păstrează o parte semnificativă a istoriei bucureștene a secolului al XVIII-lea, precum și fragmente de ziduri din timpul domnitorului Vlad Țepeș, alături de fundațiile primei reședințe din secolul al XIV-lea.

Autor: Andreea Mâniceanu

_{Foto: Muzeul Municipiului București}

Bibliografie:

• ***, „Călători străini despre Țările Române”, Volumul V, VI, Editura Științifică, București, 1973;
• ***, „Călătoriile Patriarhului Macarie de Antiochia în Țările Române (1653-1658)”, traducere de Emilia Cioran, București, 1900;
• Dumitru Almaș, Panait I. Panait, „Curtea Veche din București”, Editura pentru Turism, București, 1974;
• Nicolae Stoicescu, „Repertoriu bibliograf al monumentelor feudale din București”, Editura Basilica, București, 2017.

The post Călători străini despre Curtea Veche din București first appeared on Turism Istoric.

Turul pornește din cel mai vechi punct al orașului – Curtea Veche, cuprinzând apoi istorii colorate, savuroase, despre Hanul lui Manuc, Hanul lui Hagi Tudorache, Hanul cu Tei, Hanul Șerban Vodă, Hanul Stavropoleos, Caru’ cu bere, dar și despre incendiile care-au lovit, din timp în timp, Bucureştiul şi care-au afectat, din păcate, şi locurile de târguială, veselie şi popas.

Călătorie în trecut

Dar, înainte de toate, câteva precizări utile pentru a înţelege poveştile care urmează: hanurile din trecut reprezentau locurile unde călătorii puteau poposi în liniște pentru o noapte sau două, fiind în siguranță, atât ei, cât și bunurile pe care le aveau asupra lor. Dacă am da timpul înapoi cu două secole și ne-am plimba prin Țara Românească sau Moldova, am descoperi, de pildă, hanuri mărginașe, care se aflau la intersecția drumurilor importante. Acestea erau de dimensiuni mici, cu câte o cameră curată pentru călătorii ce doreau să se adăpostească peste noapte. Hanurile negustorești erau mult mai răspândite în Țările Române, având un rol economic, în așa fel se explică şi existența a numeroase prăvălii în interiorul lor. Desigur, acestea erau așezate în zonele importante ale orașului, unde viața economică era înfloritoare. În cele din urmă, în călătoria noastră imaginară, am putea admira şi hanurile domnești, care se remarcau prin faptul că în interior exista și o mănăstire susținută de câștigurile acestora.

La început, hanurile la care facem referire erau construite din lemn, fiind utilizate ca depozite pentru negustori, dar și ca locuințe pentru cei aflați în trecere. Mai târziu, începând cu secolul al XIX-lea, încep să aibă ziduri înalte din piatră ce aveau rol de protecție atât în fața hoților, a diverselor armate invadatoare, cât și a incendiilor. Cel mai cunoscut incendiu a fost cel din 23 martie 1847, însă ar trebui precizat că, mai devreme cu un secol de acesta, avuseseră lor patru incendii care mistuiseră părţi importante din Bucureşti – între care şi Curtea Domnească și Hanul Șerban Vodă, pe locul căruia se află astăzi sediul Băncii Naționale a României.

Punctul zero

Povestea hanurilor bucureștene n-ar putea fi înţeleasă fără câteva preţioase detalii despre Curtea Veche, căci în jurul acesteia s-a dezvoltat întreg oraşul.

Prima construcție a fost realizată în vremea lui Mircea cel Bătrân, la finalul secolului al XIV-lea. A reprezentat un punct de observație la răscrucea unora dintre cele mai importante drumuri ale vremii: drumul care venea de la Giurgiu și, în același timp, din lumea balcanică și care se ramifica de aici în trei direcții diferite: către Moldova, către Brașov sau către capitala Țării Românești din acele vremuri, Târgoviște. Importanța micului târg a crescut în vremea lui Vlad Țepeș, când devine reședință domnească, asemenea celei de la Târgoviște.

Având în vedere vremurile tulburi pe care le-a cunoscut zona Munteniei în perioada medievală, Curtea Domnească era des jefuită ca urmare a invaziilor străine. Cu toate acestea, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Curtea a fost extinsă, în special în vremea lui Constantin Brâncoveanu, care a ridicat aici ateliere pentru meșteșugari, precum și închisori sau ghețărie.

Afectată de incendiul din 1718, cutremurul din 1738, inundații, molime, precum și de războaie, în special de războiul ruso-austro-turc (1768-1774), și de jafuri, Curtea Veche devine un loc lipsit de strălucirea de odinioară, iar din timpul ocupației ruse (după 1763), a ajuns să fie locul unde se adăposteau „scursurile” societății, ceea ce a dus la apariția, în perioada respectivă, a unui cântecel care prezenta foarte bine nivelul de degradare al Curții Domnești: „Vai de mine/ Nu-i la mine/ Că-i la Vodă-n București/ Sus în casele domnești/ Unde ouă rațele/ Unde fată vacile”.

Mai târziu, domnitorul Alexandru Ipsilanti a realizat că ar fi o cheltuială prea mare să renoveze Curtea Domnească, așa că ia decizia să construiască o altă reședință domnească, cunoscută drept Curtea Nouă. Aceasta nu a avut o soartă mai bună decât Vechea Curte, fiind părăsită, în 1812, ca urmare a incendiilor și cutremurelor.

Curtea Veche a fost parcelată și vândută la licitație în 1798: a intrat astfel în posesia a peste 50 de proprietari, fiecare construind și demolând după bunul plac, ansamblul pierzându-şi, în felul acesta, strălucirea de odinioară. Abia prin intermediul săpăturilor arheologice din 1953 și a celor din anii 1967-1972, Curtea Veche a reintrat în atenția bucureştenilor – cu atât mai mult cu cât a fost înființat aici Muzeul Curtea Veche. Astăzi, dacă dorim să vizităm fosta reședință domnească o să putem vedea un corp cu pivnițe al Palatului Voievodal, Biserica Curtea Veche, rămășițe ale fostei băi turcești, fragmente din sistemul de alimentare cu apă, precum și rămășițe ale vechilor decorațiuni arhitectonice.

Manuc Bei și hanul său

Primul han asupra căruia ne oprim e Hanul lui Manuc, aflat în imediata apropriere a Curții Domnești. Povestea mărețului han de pe malul Dâmboviței începe în anul 1806 și este strâns legată de proprietarul acestuia, Emanuel Mârzaian, rămas în istorie sub numele de Manuc Bei.

Manuc Mârzaian s-a născut în anul 1769 la Rusciuc, fiind considerat unul dintre cei mai bogați moșieri din Balcani. Folosindu-se de bogăția și influența sa negustorească, Manuc a devenit dragoman (traducător) și consilier al sultanului, iar din 1808, bei al Moldovei datorită sultanului Mustafa al IV-lea.

Ajuns în Țara Românească în 1806, începe construcția unui han. Construcția a durat aproximativ doi ani, iar hanul a fost realizat în stil brâncovenesc și inovativ, după cum apreciau arhitecții. Stilul arhitectural era atipic vremurilor sale. Numeroasele descrieri ale Bucureștiului arată că hanul era extrem de apreciat nu numai pentru poziția sa privilegiată, în mijlocul orașului, chiar în aproprierea Curții Domnești, dar și pentru locurile amenajate pentru căruțele și caii negustorilor.

Manuc nu a reușit să se bucure prea mult de hanul său, deoarece la vârsta de 48 de ani a murit, fiind înmormântat lângă biserica armenească din Chișinău. În legătură cu moartea sa circulă două legende. Una spune că a murit otrăvit de o slugă credincioasă. Alții povestesc că Manuc și-a găsit sfârșitul azvârlit de pe un cal nărăvaș, cu puțin „ajutor” din partea unor slujitori care i-ar fi tăiat șaua.

Proprietățile sale ajung să fie date în arendă și, cu toate că de-a lungul anilor dreptul de folosință și de proprietate a trecut pe la mai multe persoane, funcția inițială, de loc de popas, a rămas constantă. Din 1862, „Hanul lui Manuc” a purtat pentru o scurtă perioadă numele de Marele Hotel Dacia. Clădirea a rezistat cutremurelor puternice din 1838 sau 1977, dar a fost afectată de Al Doilea Război Mondial, când mobilierul și interiorul au fost distruse.

Mai târziu, ca urmare a ordinului lui Nicolae Ceaușescu în scopul sistematizării zonei Piața Unirii, hanul urma să fie dărâmat. Din fericire, acest lucru nu a fost dus la bun sfârșit, grație unui arhitect care i-a spus dictatorului că în acel loc s-au ținut primele întruniri ale comuniștilor în 1920, lucru improbabil, dar care l-a convins pe Ceaușescu să anuleze demolarea clădirii.

Astăzi, hanul lui Manuc e în continuare loc plin de viaţă şi de forfotă, căci grădina de vară din curtea sa, restaurantele, cafenelele și magazinele păstrează încă o atmosferă de poveste.

Hanul lui Hagi Tudorache

Mergând apoi pe lângă Piața Sfântul Anton, una dintre cele mai vechi ale urbei, ajungem pe străzile Șepcari și Gabroveni – şi ne oprim aici asupra istoriei Hanului lui Hagi Tudorache, care, în perioada mai recentă, a fost confundat cu Hanul Gabroveni.

Hanul lui Hagi Tudorache are o istorie spectaculoasă. Aceasta se leagă de evoluția negustorului Tudor Tudoran, adus de tatăl său în 1780 în București pentru a fi băiat de prăvălie la jupân Tudorache, de la Hanul Sfântul Gheorghe cel Nou. Ani mai târziu, Tudor Tudoran a preluat afacerea stăpânului său și, odată cu aceasta, și numele.

Incendiile dese din București nu au evitat hanul lui Hagi Tudorache. În incendiul din 1804, hanul a fost distrus, iar Tudorache a decis să construiască un hănișor între străzile Gabroveni și Lipscani, acesta urmând să aibă aceiași soartă ca hanul anterior, fiind mistuit în flăcările marelui incendiu din 1847, ce a izbucnit în ziua de 23 martie, ziua de Paște. Incendiul a fost cauzat de obiceiul ca în zilele importante să fie descărcate pistoale și puști. În această zi, fiul cluceresei Drugăneasca și-a încărcat pistolul cu praf de pușcă și câlți. Când a descărcat pistolul, câlții s-au înfipt în căpriorii putrezi ai casei, ce s-au aprins. De aici a pornit incendiul ce a afectat Bucureștiul și despre care se spune că ar fi durat până la Rusalii.

În 1846, chiar înainte cu un an de marele incendiu, negustorul decisese să se retragă din afacere și să-i lase să se ocupe de ea pe fiul său și pe nepotul său, anume Costache Hagi Tudorache, respectiv Ilie Zamfirescu. După incendiu, Costache Tudorache decide să ridice în locul hănișorului un han care să lege cele două străzi importante. După moartea lui Costache informațiile sunt difuze. Cert este că familia a vândut proprietatea și descoperim că în 1871 era cunoscut drept Pasajul Comercial, iar câțiva ani mai târziu drept sediu al băncii Ascher 57. În preajma lui 1900 funcționa aici și un sediu al Băncii Marmorosch-Blank, iar mai târziu a fost proprietatea lui Constantin Cavali, de la care regimul comunist a confiscat proprietatea.

Trebuie menționat faptul că hanul se afla pe lista obiectivelor pe care regimul comunist urma să le dărâme, însă cutremurul din 1977 amână deciziile conducerii României, deoarece ar fi însemnat să se contribuie la imaginea dezolantă a Bucureștiului care avea nevoie de resurse și timp pentru a fi refăcut după cutremur.

Până să intre în proprietatea ARCUB, care a început lucrările pentru modernizarea și extinderea sa alături de Ministerul Culturii, a fost adăpost pentru oamenii străzii, precum și pentru cei care petreceau în Centrul Vechi şi nu conștientizau pericolul la care se expuneau stând în acel loc lăsat în paragină.

Tot în perioada comunistă, vechiul și gloriosul nume s-a pierdut, fiind împrumutat numele Hanului Gabroveni, clădire aflată vizavi, azi Hotel Universal.

Hanul cu Tei, model arhitectural pentru hanurile de tip nou

Ieșind din han, chiar pe Lipscani, putem vedea Hanul cu Tei, unul dintre puținele hanuri din trecut care au rezistat trecerii timpului și catastrofelor naturale.

A fost construit în anul 1833 de către negustorii Atanasie Hagi Gheorghe Polizu și Ștefan Popovici, numele fiindu-i dat de teii din curtea interioară. De asemenea, importanța actuală a hanului este dată de faptul că arhitectura sa a fost păstrată chiar și după 185 ani, ca şi sigiliile primilor proprietari („A.P.” și „S.P.”), care sunt vizibile și astăzi la intrarea dinspre strada Blănari.

Hanul a fost împărțit de proprietari la doi ani după construcție, Atanasie H.G. Polizu luând cele 14 prăvălii dinspre vest, iar Ștefan Popovici, pe cele 14 din partea de est a hanului; toate aceste prăvălii erau așezate deasupra unor pivnițe adânci și cu bolți mari care se pot vedea și astăzi. Crearea acestui culoar cu prăvălii între două străzi era o idee inovatoare în epocă pentru că maximiza expunerea mărfurilor.

Hanul cu Tei a fost protejat de-a lungul timpului, având noroc și nefiind atins de marele incendiu ce a distrus Hanul lui Hagi Tudorache. Mai mult, nici marele cutremur din 11 ianuarie 1838, care a adus prejudicii mari Hanului lui Manuc, nu l-a afectat. Un alt moment în care norocul a continuat să fie de partea hanului a fost în data 30 ianuarie 1871, când construcția și mărfurile au scăpat aproape neatinse dintr-un incendiu.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, mulți din marii negustori ai Capitalei își aveau sediul în incinta Hanului cu Tei. Un negustor important era Niculae Kirilof, care aducea blănuri din Rusia, întemeind mai târziu o lipscănie (magazin de manufactură) en gros.

Astăzi, hanul adăposteşte Berăria „Hanul cu Tei”, Restaurantul Embassy şi o galerie de artă şi antichităţi.

De la cel mai mare han al Bucureștiului la Banca Naţională

Mergând mai departe pe Lipscani este imposibil ca atenția să nu ne fie atrasă de clădirea Băncii Naționale a României, un edificiu impunător din punct de vedere arhitectural, dar care „ascunde” o istorie fascinantă. Astfel, înainte de a fi construită o Bancă Națională, pe locul acesta s-a aflat Hanul lui Șerban Vodă, ridicat între 1683-1686 de către domnitorul Șerban Cantacuzino, după modelul a ceea ce văzuse în Italia, construcției adăugându-i-se, în secolul al XVIII-lea, și o biserică.

Șerban Vodă nu a reușit să se bucure foarte mult de hanul construit, deoarece, la doi ani de la finalizarea acestuia, moare, iar proprietatea ajunge la mănăstirea Cotroceni. Cei de la mănăstire închiriau camerele și prăvăliile la prețuri mari datorită bunei poziționări a hanului. Situația aceasta fericită pentru egumeni nu a durat mult, deoarece incendiul din 1704 aproape a distrus hanul. Refăcut, o sută de ani mai târziu istoria se repetă. E ridicat din nou, astfel încât părea că această clădire renaște din propria cenușă.

Fiind un important centru comercial, a adăpostit atât mărfuri scumpe în prăvăliile sale, cât și bancheri în odăile sale, iar pentru câțiva ani, în a doua parte a secolului al XIX-lea, a fost sediu al Tipografiei Statului. Terenul pe care se afla hanul a fost cumpărat însă de către Banca Națională, iar în anul 1883 hanul a fost dărâmat pentru a se putea construi edificiul BNR, finalizat șapte ani mai târziu.

„Salutări de la Caru’ cu Bere din Bucureșci”

De pe strada Lipscani, cu mare ușurință, ajungem pe strada Stavropoleos, unde ne oprim pentru următoarea poveste: localul „La Caru’ cu Bere” şi istoria sa plină de suişuri şi coborâşuri. Acesta a fost înfiinţat de ardeleanul Ion Căbășanu și condus de către acesta și de către cei doi nepoți ai săi, toţi trei veniţi din comuna transilvăneană Caţa, parte a Imperiul Austriac în acea perioadă. Caru’ cu Bere a fost inaugurat în iunie 1899 în noua sa casă, iar proprietarii au fost decorați un an mai târziu cu Ordinele „Coroana României” şi „Steaua României” şi ne este imposibil să nu credem că unul dintre motive a fost berăria pe care o deţineau. Clădirea a fost renovată și mărită după Primul Război Mondial.

Perioada interbelică a reprezentat pentru Caru’ cu Bere epoca sa de graţie, restaurantul fiind faimos pentru berea la halbă, servită de la butoi, pentru vinul ce provenea din cele mai cunoscute podgorii și care era servit la câțiva ani după ce era preparat, pentru cremvurștii cu hrean, serviți zilnic în cantități uriașe.

Farmecul localului a dispărut însă treptat: astfel, după ce proprietarul, Nicolae Mircea, s-a sinucis în 1929 din cauza unor probleme economice, locul a ajuns la niște negustori care au încercat să îi păstreze renumele. Mai târziu, după instaurarea comunismului, a ajuns în proprietatea statului. Abia în 1999 localul a început să își revină, iar în 2006, după lucrări de reabilitare și repunere în valoare a specificului locului, se redeschide Berăria.

Nu încheiem povestea fără a vă transmite, cum s-a făcut atât de des în istoria lui, „Salutări de la Caru’ cu Bere din Bucureșci” – căci pentru cine ajungea în Capitală o oprire la Caru’ cu Bere era aproape obligatorie.

Biserica Stavropoleos, parte a unui han de odinioară

La doi paşi de Caru’ cu Bere e Biserica Stavropoleos, al cărei nume vine din greacă, Stauropolis, însemnând Oraşul Crucii. Monumentul este unul dintre cele mai importante edificii din sectorul 3 și din București şi îşi primeşte, pe porţile sale mici, deopotrivă vizitatori sau enoriași de peste 290 de ani. Începuturile sale aparţin unei epoci de mult opuse – şi înţelegi asta cu uşurinţă privind ansamblul şi arhitectura sa, cu totul diferite de clădirile care-l înconjoară.

În 1724, grecul originar din Epir, arhimandritul Ioanichie Stratonikeas, zideşte în curtea hanului său o biserică și o mănăstire, susținute economic din veniturile de la han. Numele locului este dat de faptul că starețul fusese ales mitropolit al Stavropolei.

Din păcate, istoria nu a fost blândă cu acest spaţiu aparte al Bucureştiului, astfel că hanul şi anexele mănăstirii au fost demolate la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar biserica a fost afectată de cutremure ce au șubrezit turla până în momentul în care aceasta a căzut. Totuși, trebuie remarcat faptul că picturile turlei au fost restaurate la începutul secolului al XX-lea.

Astăzi, din vechea mănăstire nu a mai rămas decât biserica, alături de care există o construcție de la începutul secolului al XX-lea, ridicată după planurile arhitectului Ion Mincu. Şi tot în zilele noastre, Mănăstirea Stavropoleos a fost reînființată ca mănăstire de maici cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil și Sf. Iustin Martirul și Filosoful. Locul rămâne, pe bună dreptate, un simbol al Bucureştiului, căci istoria mănăstirii se contopeşte cu istoria oraşului.

Traseul pietonal „Turul de la Han, la Car” face parte din proiectul „Tineri Voluntari pentru Patrimoniul Românesc” al Asociației Turism Istoric. Turul a fost realizat în luna septembrie a 2017 și a adunat 50 persoane în fața Curții Vechi, curioase să descopere istoriile hanurilor de odinioară. 

Autori: Gabriela Necula, Mihaela Pîrvu, Maria Prisăcaru, Alis Munteanu

Bibliografie
Bădescu, Emanuel, De toate din vechiul București, București, Editura Vremea, 2013.
Bilcea, Valentina; Bilcea, Angela, Dicționarul monumentelor și locurilor celebre din București, București, Editura Meronia, 2009.
Potra, George, Hanurile bucureștene, București, Editura Tiparul Românesc, 1943.
http://orasulvechi.ro/localuri/arta-cultura/palatul-voievodal-curtea-vech https://hanulluimanuc.ro/manuc-bei-personaj-de-legenda/ e/
https://hanulluimanuc.ro/manuc-a-fost-odata-hotel-dacia/
https://arcub.ro/arcub-gabroveni/povestea-hanului-gabroveni/
http://www.zilesinopti.ro/locuri/338/galeria-de-arta-si-antichitati-hanul-cu-tei
http://istoriacladirilor.blogspot.ro/2014/12/hserv.html

The post Călătorie în trecut: Bucureştiul hanurilor first appeared on Turism Istoric.

Muzeul Palatul Voievodal Curtea Veche păstrează cele mai vechi mărturii istorice din București, care datează din secolul al XIII-lea. Dar cel mai important lucru îl reprezintă continuitatea locuirii acestui spațiu timp de peste 500 de ani. Foarte puține locuri din București au această valoare istorică. Muzeul este organizat în incinta Curții Domnești, reședință a principilor Țării Românești începând din secolul al XIV-lea.

Palatul Voievodal Curtea Veche urmează să fie restaurat cu 10 milioane de euro (46,3 milioane de lei), după ce, în luna mai, Consiliul General al Municipiului București a votat un proiect de hotărâre în acest sens.

Durata de realizare a investiției este de 32 de luni. Deocamdată, este în desfășurare realizarea proiectului tehnic (cu detaliile de execuție), fază care are ca termen data de 24 februarie 2016.

Muzeul Curtea Veche este cel mai vechi monument medieval din București. Între anii 1459-1660, Bucureștiul a fost reședința domnitorilor Țării Românești, în paralel cu vechea capitală a Târgoviștei, iar după anul 1660 a rămas capitală unică.

The post Palatul Voievodal Curtea Veche, închis în vederea realizării unor lucrări de consolidare first appeared on Turism Istoric.

Se pare că temperaturile de afară încă nu s-au potolit, aşa că cea mai bună scăpare de razele ucigătoare ale soarelui este … în beci. Da! Vă propunem o vizită într-un beci celebru aflat chiar în centrul Capitalei, mai exact în ruinele Palatului Voievodal, aflate chiar lângă celebru Han Manuc. Când m-am pus problema prima oară să merg acolo mi s-a părut o idee nefericită, însă după ce m-am plimbat printre aceste locuri încărcate de istorie, mi-am dat seama că este o experieţă pe care merită să o trăiască şi alţii. În plus în ultmii ani lucrurile arată din ce în ce mai bine în acea zonă. Curtea Domnească, astăzi Muzeul „Palatul Voievodal-Curtea Veche”, a polarizat timp de trei secole şi jumătate întreaga viaţă politică, socială, economică şi culturală a Bucureştilor. Ridicată în mai multe etape istorice, ea va deveni, după 1660, capitală unică a Ţării Româneşti.

Cetatea lui Vlad Ţepeş, pe ruinele unei alte cetăţi

 

Brâncoveanu modernizează

 

The post Martorii istoriei: Curtea Veche sau locul marilor decizii pentru Valahia first appeared on Turism Istoric.