Iunie 2017. Un grup de jurnaliști, din care am făcut și eu parte, din țările numite „CEE Countries” (adică cele din Europa de Est și cele din Balcani) fac o vizită  de 8 zile în Beijing, Shanghai, Shenzhen și Guangzhou (fostul Canton) la invitația Secretariatului pentru Cooperarea China-CEE, pentru a descoperi acea compontenă numită +1, adică China. O vizită cu 23 de jurnalişti din țări ce se întind de la Baltică la Mediterană, membre și aspirante la Uniunea Europeană, ce avea să îmi ofere multe perspective atât asupra noastră, a celor 16, cât și a țării gazdă. Este o explicație pe care v-o datorez din titlu – ce cu cooperarea media?! Pentru a mă face înțeles, nu de alta, dar pe la noi, jurnaliștii sunt concentrați la ce fac parlamentarii, și mai puțin la oportunitățile și mișcările globale, fac o mică recapitulare: Belt and Road Initiative, sub pălăria căreia s-a desfășurat toată vizita noastră, este o strategie prin care China își dorește să se lege de țările din Asia și din Europa printr-o serie de drumuri, căi ferate și aeriene, precum și legături/inițiative comerciale sau de afaceri. Încercând să fie deopotrivă și pratici și didactici, chinezii au împărțit tot acest mega proiect în structuri mai mici și mai bine conturate. Țara noastră intră în platforma numită 16+1 Central and Eastearn European Countries alături de alți membri UE precum Ungaria, Bulgaria, Polonia, Estonia, Lituania, Letonia, Cehia, Slovacia, Croația și Slovenia, dar și aspiranți precum Albania, Muntenegru, Macedonia, Serbia și Bosnia Herțegovina. Cooperarea media vine ca o completare a acestei strategii lansate în toamna lui 2013 de China. Gândită economic – în primul rând ca un vast proiect de infrastructură – construirea de căi ferate, de poduri şi de autostrăzi, la căpătul cărora produsele chinezeşti vor ajunge mai rapid pe pieţele Eurasiei – dar cu iz istoric, formula Silk Road – Drumul Mătăsii prevede multe paliere inclusiv schimbul cultural. Cumva rațiunea drumului nostru, cu patru opriri importante – Beijing, Shanghai, Shenzhen și Guangzhou, a fost să înțelegem ce se întâmplă cu China de azi, cum a evoluat și cam ce își dorește în viitor (da, pentru că ei chiar au o strategie în acest sens!).

Povestea mea spre China pornește în fața unui computer la București când, după ce primesc invitația Ambasadei, îmi dau seama că nu prețul unui deplasări până acolo poate fi o problemă foarte mare, ci numărul extraordinar de ore pe care îl poate avea această călătorie. Bucureștiul, odinioară bine legat de Beijing, nu mai are niciun zbor spre acest spațiu. Cel mai scurt drum pe acest traseu însuma pe puțin 14 ore, cu o pauză de câteva ore printr-un aeroport din vestul Europei, iar la întoarcere din sudul Chinei numărul orelor acumulate depășea 15 ore folosind cea mai riscantă rută prin aeroportul din Istanbul (un aeroport destul de complicat în care multe cunoștințe au pierdut legături!). Așadar, m-am văzut în față unui zbor de 15 ore la dus spre Beijing, și 21h:20 minute la întors din Guangzhou, respectând și niște criterii de ore de așteptare și rentabilitate financiară. Toate acestea în contextul în care în urmă cu ceva ani de zile de la București la Beijing făceai cam 8 ore şi jumătate.

Prima întâlnire cu chinezii a fost la Viena în aeroport, când mulți chinezi se întorceau acasă de prin Europa. Mulți semănau cu negustorii întâlniți de mine în București – zgomotoși și neliniștiți și cu multe pungi și geamantane după ei, chinezii s-au așezat la coadă cu mult înainte de a începe îmbarcarea într-un Boeing 777. Deși zbor de noapte, forfota a continuat ca într-un furnicar cam toate cele 10 ore de zbor. Aterizarea la Beijing m-a trezit de-a binelea și diferența de fus orar (+5 ore) începuse să își spună cuvântul. Nu mai ştiam despre frumosul oraş decât originea numelui: Bei – Nord, Jing – Capitală, în contrast cu Nanjing, capitala de sud. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut gigantica construcție. Mai văzusem aeroporturi mari și foarte mari, dar acesta intra în categoria giganților. Întrucât am ajuns printre primii, am avut privilegiul să merg cu o mașină normală la hotel și să mă minunez pe drum de infrastructură, dar și de faptul că tot ce îmi imaginam eu despre China nu are prea mare legătură cu realitatea. Acoperișurile acelea curbate și hutonguri – străduțele mici și întortocheate, aproape că lipseau din peisajul dominat de blocuri și clădiri impunătoare. Aveam să aflu mai târziu că pe lângă Orașul Interzis, reședința imperială, și alte câteva locuri și temple aceste construcții s-au pierdut de mult, Al Doilea Război Mondial și reamenajările ulterioare contribuind din plin la împuținarea lor. De asemenea, smogul, de care mulți se plâng când ajung în Beijing, era inexistent – aveam să aflu mai târziu că el este mai prezent iarna, iar înainte de sosirea noastră plouase, fapt ce curațase atmosfera.

Odată ajuns la hotel, aflam că programul începe abia seara târziu și de aceea am luat o hartă, o sticlă cu apă și am pornit spre piața Tiananmen, cu gândul să cunosc la pas locul așa cum obinuiesc să fac în fiecare oraș nou. Nu mică mi-a fost mirarea când mi-am dat seama că distanțele au alte conotații la Beijing. Ceea ce în orice metropolă europeană îmi părea realizabil într-o oră, aici s-a transformat în trei! După atâta drum, efortul nu a fost răsplătit – accesul în piață fiind restrictionat din cauza unei vizite oficiale, dar am putut vedea pe drum semnele schimbării economice ale Chinei: magazine de lux de dimensiuni impresionate, lângă clădiri ministeriale ale Republicii Populare Chineze, firme și branduri internaționale amestecate cu buticuri chinezești, mașini de toate națiile și oameni agitați să muncească și să prospere financiar.  M-am întors la hotel pentru debutul programului nostru folosind metroul. Sunt multe magistrale și toate asigură zilnic transportul a peste 10 milioane de oameni într-un oraș dispus matematic.

Cina ne oferă ocazia să ne cunoaștem între noi, jurnaliștii invitați din cele 16 țări și organizatorii din țara gazdă. Nu știu cum fac, dar ajung primul la această întâlnire, fapt ce îmi conferă posibilitatea să o cunosc pe doamna ambasador Huo Yuzhen, reprezentant special pentru cooperarea China – CEEC din cadrul Ministerului Afacerilor Externe chinez. Îmi dau seama din primele momente că doamna ambasador are o simpatie foarte mare pentru România. De altfel, între organizatori a fost și o tânără, doamna Li Zhong (Lidia), angajată a aceluiași minister la departamentul relațiilor româno-chineze și care vorbea bine limba română, fapt ce pe parcursul vizitei a fost un mare plus pentru cei veniți din România și care mi-a întărit și mai mult sentimentul de atenție sporită oferită nouă, mai cu seamă că am fost singurii care am beneficiat de acest tratament.

Acest sentiment avea să mi se confirme pe parcursul întregii vizite, iar motivația ține de un fapt istoric – relațiile diplomatice deosebite pe care Nicolae Ceaușescu le-a avut cu China în anii ‘60 – 70, și mai ales medierea conflictului sino-sovietic și dezvoltarea relațiilor americano-chineze în timpul președenției lui Nixon. Peste tot pe unde am mers în vizita mea în China am simțit acest aspect foarte puternic – catedra de limbă română de la Universitatea de limbi străine din Beijing este una dintre cele mai vechi și cu tradiție, iar departamentul de limbă română de la Radio China Internațional este și el unul dintre cele cu cea mai mare existenţă, apărut în 1968. Totuși, relațiile slabe, cu câteva excepții, din ultimii 25 de ani, produse de cele mai multe ori din cauza indiferenței manifestate de autoritățile de la București, au dus la o oarecare uitare a acestei prietenii. Vă întrebați oare ce mă determină să spun acest lucru? Faptul că în China simpatia față de români și România o întâlnești la oamenii în vârstă și foarte rar la tineri,  cooperarea româno-chineză fiind bazată doar pe aceste rădăcini tradiționale, cu foarte puține efecte economice și perspective de dezvoltare. Lăsând deoparte limbajul diplomatic, realitatea de azi  ne arată că deși beneficiem de o simpatie aparte din partea Chinei, din cauza ignoranței guvernaților de la București suntem printre codașii celor 16 țări la dezvoltarea unor parteneriate economice cu China. Ne-am obișnuit să ne uităm cu invidie la țări din jur, mai ales la Polonia sau Ungaria, considerând că ele sunt cumva favorizate în cadrul acestei platforme de dezvoltare, când defapt problema este la incapacitatea autorităților noastre de a realiza strategii fezabile, planuri pe termen lung și un cadru de dezvoltare durabilă a unor parteneriate menite să dezvolte România. Toata această reflecție economică ar trebui de dezvoltată separat, pentru că lecția chineză ar putea să ne fie de mare folos.

Nu ești un om împlinit cu adevărat dacă nu ajungi o dată în viață la Marele Zid Chinezesc

Primul obiectiv al oricărui om ajuns în China este Marele Zid Chinezesc (万里长城/萬裡長城, Wànlĭ Chángchéng). Se spune că această construcție s-ar vedea de pe lună și că însumează o lungime de 21.196,18 km. Ridicarea lui a început undeva în secolul al V-lea î.Hr., iar dimensiunea maximă a fost atinsă în timpul dinastiei Ming (1368-1644). Scopul a fost unul defensiv, protejarea imperiului chinez de agresiunile venite dinspre nomazii din nord fiind prioritară. La intervale de câteva sute de metri s-au construit turnuri de 12m înălțime, cu rolul de observare, transmitere de semnale și depozit de arme. Se apreciază ca ar fi existat cca. 25.000 de asemenea turnuri integrate în zid și 15.000 de turnuri pentru semnalizare. Marele zid era și o importantă arteră de transport comercial și militar. Grosimea zidului este foarte diferită, spre exemplu în regiunea Peking, zidul are o grosime între 4 și 8m, la coama zidului 8, iar la bază 10m grosime. După ce pe tron urcă ultima dinastie chineză, Qing, în 1644, dinastie de origine mongolă, zidul este lăsat în paragină pentru că el fusese construit tocmai împotriva lor, iar acum ei se găseau la conducerea imperiului. Marele Zid Chinezesc a fost luat sub protecție guvernamentală din 1952, fiind declarat monument istoric al Chinei.

Cu toate astea, numai o mică porțiune din zid a fost reabilitată și accesibilă turiștilor, iar noi am ajuns la una dintre aceste porțiuni, dotată cu toate facilitățile pentru a ajunge pe acolo – Mutianyu. Aflată la doar aproximativ 70 de kilometri de capitală, această zonă este probabil una dintre cele mai frecventate și mai fotografiate de turiști și un loc foarte bun în care să vezi toate componentele zidului. Accesul se face cu autocar sau mașină personală, apoi la baza muntelui se achită biletul și se merge cu un Shuttle bus până în apropiere de telecabină, folosită pentru ultima porțiune foarte abruptă. Ghidul nostru, cu o floare în vârf de selfie stick, ne-a ghidat până pe esplanadă și după ce ne-a dat informațiile pe care vi le-am dezvăluit mai sus, ne-a oferit o oră să explorăm zidul de unii singuri, avertizându-ne cu privire la neregularitatea scărilor, construite astfel pentru a împiedica și mai mult pe invadatori. Nu doar peisajul ne-a copleșit, ci și cei peste 2300 de ani de istorie a acestui monument. După o oră de mers de-a lungul zidului am revenit pe esplanadă,  nemulțumiți de faptul că soarele nu s-a arătat. Ghidul a zâmbit cu subînțeles și ne-a spus: „Ați prins cea mai bună vreme pe Marele Zid!”. Aveam să înțelegem zilele următoare semnificația acestor vorbe, când soarele a ieșit dintre nori, iar temperatura a urca rapid la 35-37 de grade la umbră.

Seara am întâlnit oficiali din cadrul Secretariatului pentru Cooperarea China CEEC, Ministerul Afacerilor Externe și reprezentanți ai ambasadelor celor 16 țări, inclusiv cu domnul Chen Xu, cel care conduce Secretaritul pentru Cooperare între China și țările din Centrul și Estul Europei. A fost momentul în care am înțeles motivul vizitei, momentul în care ne aflăm – al patrulea an al lansării proiectului Belt and Road Initiative, respectiv anul cooperării media, și un scurt raport al parteneriatelor și al proiectelor dezvoltate până în prezent. Fără foarte multe surprize, Polonia conduce detașat în cadrul proiectelor și al parteneriatelor, iar România a fost menționată doar pe la câteva capitole mai mici. Privesc la încăperea plină de oameni destul de sfioşi în a pune prea multe întrebări. Pe ici, pe colo, se pun câteva întrebări anemice și unele nepotrivite. Dezvoltare, armonie, cooperare și beneficiu mutual –  toate sunt concepte ce par a fi dezvoltate în ceva ani de tratative și exemplificate cu tot felul de parteneriate în numeroase domenii de activitate în cele 16 țări, dar foarte puțin discutate în unele dintre ele. Îmi întreb un coleg din Polonia, dacă la ei în presă se discută despre aceste lucruri. Îmi răspunde afirmativ: „sunt oportunități pe care Polonia trebuie să le ia în calcul”. Totuși, în afară de polonezi, ceilalți sunt împărțiți în două tabere: cei care cunosc binișor acest proiect, și ceilalți ca noi, care au auzit mai degrabă în contextul în care aceste proiecte ocoleau țara lor. Am senzația că după semi-eșecul cu fondurile europene, această este o altă oportunitate care ne scapă printre degete, că guvernații, indiferent de culoarea politică, privesc doar la propriile buzunare și că nouă ni se spune doar că nimeni nu este interesat să facă vreun parteneriat cu România, în vreme ce alte țări din această platformă 16+1 au ajuns până în punctul în care au zeci de proiecte comune.

Ziua următoare aduce două vizite extrem de interesante și una pe care mi-o doream de mulți ani. Universitatea de Limbi Străine din Beijing mi-a oferit o altă perspectivă și lecție de dezvoltare pe care vizita în China mi-a dat-o: investiția în creiere! Tineri talentați sunt îndrumați ca în afara unei specializări practice să își îmbunătățească cunoștințele cu limbi străine rare! Pentru fiecare dintre cei veniți de la peste 8000 de kilometri era un student nerăbdător să vorbească cu noi în limba pe care el o auzise doar la curs sau pe care o descoperise în vizitele făcute în țările a căror limbi le studiau. Plimbarea prin campusul universitar și apoi prin biblioteca universității mi-a oferit o nouă lecție: China vine pregătită la această cooperare nu doar cu niște bani, ci și cu niște tineri bine informați care cunosc limba țării și cultura acesteia. Sunt gata să învețe cât mai mult din scurta experiență! Lidia îmi spune că aici a învățat  română. O întreb tot felul de nimicuri despre procesul de admitere la Universitate și primesc răspunsuri care mă intrigă și mă uimesc în același timp. Aflu cum că este una dintre cele mai dorite universități și că studenții de la limbi rare nu sunt lăsați să se descurce ca la noi după absolvire, ci li se oferă oportunități importante de carieră în Ministerul Afacerilor Externe, în media, în economie, în învățământ sau în alte puncte cheie ale statului. Mă intrigă faptul că noi tratăm tinerii români cu mult dispreț, iar alții îi prețuiesc și investesc în ei inclusiv cu programe de schimburi culturale de un an de zile în țara respectivă. În bibliotecă găsesc multe cărți vechi, chiar și discursuri ale lui Nicolae Ceauşescu, semn că relațiile recente sunt destul de slabe, iar o colaborare între Biblioteca Națională a României și astfel de catedre de limbi de peste mări și țări sunt inexistente.

Până la a ajunge la vizita dragă sufletului meu din Orașul Interzis, am să vă povestesc despre experiența Radio China Internațional. Am intrat într-o clădire foarte înaltă fără să știm la ce să ne așteptăm. Am fost invitați într-o sală de ședințe și după toate introducerile de rigoare, ne-am trezit cu următorul anunț … „pentru fiecare țară în parte în cadrul Radio China Internațional există un departament!” Pe bune! Adică ce fac oamenii aștia? Doamna director a stației îi roagă pe colegii ei adunați în cealaltă parte a sălii să ne adreseze câte un salut. Rând pe rând, în picioare se ridică câte 2-3 oameni, care spun câteva vorbe în diverse limbi slave, în maghiară și la un moment dat un domn, ceva mai în vârstă, și colega sa se ridică și spun într-o română neaoșă: „Bună ziua! Sunt Wu Min și împreună cu colega mea Zhang Xue și alți redactori ne ocupăm de departamentul de limbă română. Vă urăm bun venit la Radio China Internațional!” Răspund împreună cu colega mea de la Agerpres anemic „Multumim mult!”. Era neașteptat și copleșitor ca după ce văzusem semințele la Universitate, acum să vedem roadele. Pe Lidia care era cu noi deja de trei zile aproape că nu o mai puneam la socoteală.

Apogeul vizitei la Beijing a fost cu siguranță vizita la fosta reședință imperială. Orașul Interzis (紫禁城, Zǐjìnchéng) sau Palatul Vechi (Gùgōng) a fost reşedinţa împăraților Chinei din dinastiile Ming și Qing. Aproape 500 de ani oamenii de rând nu au putut intra în acest loc sacru care era centrul ceremonial și politic al Chinei imperiale. Numele său întreg este „Oraşul purpuriu interzis” şi provine pe de-o parte de la credinţa străveche că aici locuiau doar zeii şi, bineînţeles, împăratul ca fiu de zei, şi pe de alta de la faptul că, în afara acestuia, a familiei şi favoritelor sale şi a celor care slujeau aici, nimeni nu avea voie să pătrundă pe acest teritoriu sacru. Construcţia a durat 14 ani. A început în 1406, în al patrulea an de domnie al împaratului Chengzu şi s-a terminat în 1420, în al 18-lea an de domnie al aceluiaşi împărat. Numărul de 9.999 de camere nu este întâmplător, ci a fost ales special ca cifra să fie cu una mai puţin decât cea care în tradiţia chineză simbolizează “Perfecţiunea Divină”. Este cel mai reprezentativ exemplu de arhitectură imperială chineză, aflat pe Lista patrimoniului mondial al UNESCO încă din 1987. Dincolo de lucrurile acestea pe care fie le cunoșteam din cărți, fie ni le-a prezentat foarte frumos ghidul cu floricica în vârf de stick, când am ajuns să vedem prima poartă sudică, Poarta Meridian (Wǔmén) de intrare în fostul palat imperial ne-am simțit copleșiți – în primul rând de căldură (erau deja vreo 35 de grade și niciun copac în jur) și de emoție. În minte aveam doar scenele din filmul lui Bertolucci, „Ultimul împărat”. Ghidul nostru ne prezintă fiecare poartă în parte și ne spune la final: „Probabil deja ați aflat că aici în China totul este despre pace și armonie, cam așa și cu toate porțile noastre”. Apoi, zâmbind spre noi: „V-am spus ieri la Marele Zid că nu doriți soare!”. Avea dreptate. Când am ajuns în grădinile imperiale am crezut că înviem. Măcar un pic de umbră. Nu voi insista cu labirinutul de camere și multitudinea de locuri extraordinare pe care le adăpostește Palatul Interzis. Ai avea nevoie de vreo câteva zile să le vizitezi pe îndelete și să înțelegi frumusețea lui pe deplin. Fiecare ornament și dantelărie are o poveste care îl leagă pe împărat de zei.

Cum am mâncat adevărata rață de Peiking

Am părăsit capitala Chinei nu înainte de a merge la unul dintre cele mai celebre și mai vechi restaurante din Beijing, Quanjude Roast Duck (烤鸭店), unde se servește un produs culinar intrat deja în patrimoniul UNESCO – rața Peiking. Aflat pe o străduță pietonală, restaurantul era plin ochi la ora cinei, însă organizatorii rezervaseră un tratament regesc pentru noi, la mesele unde fuseseră primiți Fidel Castro, Pele, George Bush Sr. și alte personalități de vază. De altfel, în cadrul întâlnirilor pe care le-am avut ni s-a spus că în China jurnaliștii sunt considerați regi fără coroană. Am aflat că restaurantul era o afacere de familie si fusese deschis în 1864, cam pe când în România era la domnie Alexandru Ioan Cuza, iar rața pe care am mâncat-o avea chiar un certificat special pentru a atesta proveniența și autenticitatea. Există multe locuri care servesc acest tip de rață, dar nu toate sunt atestate ca atare, iar rațele pe care le servesc nu sunt cele crescute special pentru a fi gătite astfel. După ce am mâncat tot felul de bunătăți care ne pregăteau pentru evenimentul culminat al serii, în scenă a intrat un bucătar cu celebra rață (la câți jurnaliști și organizatori eram, nu a ajuns o rață, ci au fost cam un cârd mai mic). Bucătarul s-a așezat într-un colț și a început să o felieze, în timp ce ospătarii serveau nişte mini-chifle și niște foi subțiri ca cele de foietaj, dar mult mai flexibile.

Apoi, pe masă a ajuns și sosul de soia, usturoi pisat, zahăr, și niște felii subțiri de ceva ce părea a fi castravete. Au mai fost servite două feluri de carne: o piele foarte grasă și crispy și carnea propriu-zisă. Ospatarul ne-a făcut rapid o demonstrație cu celebrele bețisoare chinezești cum se mânâncă rața Peiking. A luat o foaie de aluat si a pus pe ea 2-3 bucățele de carne pe care le-a dat mai întâi prin sos de soia, apoi a pus câteva bucăți din castravetele acela chinezesc și un pic de usturoi și cu o dexteritate demnă de invidiat a învelit totul ca într-o sărmăluță sau clătită folosind doar bețisoarele chinezești. Apoi, când ne-a citit disperarea pe față, ne-a spus că putem face același lucru folosind mini-chiflele și că vom obține: mini-burger chinezesc. În privința bucăților de piele groasă ne-a explicat că se mănâncă cu zahăr, așa ca o gustare. Cu multă strădanie şi folosindu-mi degetele am reușit să mânânc delicioasa rață, nu înainte să aflu tot felul de informații interesante despre lucrul care i-a făcut celebri pe chinezi în toată lumea – bucătăria lor. După cum aveam să aflu chiar de a doua zi, bucătăria chinezească are o sumă de principii de bază în privința tehnicilor de gătire, dar gustul diferă mult de la o zonă la alta a ţării. În centrul Chinei mâncarea este mult mai picantă, iar în unele zone de coastă, precum Shanghai, mâncarea este dulce. Capitala cumva însumează toate bucătăriile regionale și le mixează într-o formă aparte.

Shanghai: vechi și nou în capitala financiară a Chinei

Am părăsit Beijingul pentru a ajunge în capitala financiară a Chinei – Shanghai. Cum era de așteptat, una dintre principalele întâlniri s-a desfășurat cu China – CEE Fund (fondul de investiții dedicat acestei platforme 16+1). Cu siguranță aici a fost apogeul curiozităților și întrebărilor membrilor delegațiilor din țările europene pentru a înțelege modul în care China își dorește să investească în Europa Centrală și de Est. Răspunsurile au oferit o perspectivă a interesului și a deschiderii ţării asiatice, ca parte a unei strategii gândită pe termen mediu și lung, precum și a modului cum s-au construit unele proiecte până în prezent.

Atmosfera din Shanghai (上海) s-a dovedit a fi impresionantă și copleșitoare deopotrivă. Unul dintre orașele vechi ale Chinei, locul de naștere al comunismului chinez, orașul ascunde dincolo de minunile dezvoltării moderne bijuterii arhitecturale în vechile cartiere: britanic, francez, german. Ca o mică paranteză istorică, în 1832, British East India Company a considerat că orașul Shanghai poate deveni un potențial centru comercial pentru ceai, mătase și opiu. Însă oficialii imperiali chinezi au respins ideea. Britanicii i-au forțat apoi chinezi să importe opiu britanic (produs în India Britanică) fapt ce a dus la primul război al opiului între 1839 și 1842. Forțele militare Qing nu s-au putut împotrivi britanicilor. Războiul s-a încheiat cu Tratatul de la Nanjing, iar Shanghai a fost unul dintre cele cinci orașe chineze care urma să fie deschise consulilor britanici, comercianților și familiilor lor. În curând, pe lângă aceștia, comercianții din Franța, SUA, Germania și alte puteri străine au început să se mute în Shanghai, dobândind pentru ei înșiși „concesii” suverane și tot felul de privilegii. Din acea perioadă au rămas numeroase locuințe, mai ales în zona veche a orașului, care azi este o picătură într-un ocean.

Orașul Shanghai are peste 20 milioane de locuitori dintre care peste 200 000 de expați, potrivit surselor oficiale. Deschiderea Chinei, produsă după 1978, a poziționat acest oraș între ferestrele țării spre lume,  ceva mai târziu decât zona de sud din Shenzhen și Guangdong. Investițiile și creșterea economică ale Shanghai-ului au început cu o decadă întârziere, prin 1990, dar sunt impresionate. De curiozitate ar trebui să știți că aici se găsește una dintre cele mai înalte clădire din lume precum si restaurantul care se învârte în jurul axei proprii din Oriental Pearl Tower. Printre alte puncte de interes vizitate în Shanghai a fost și Centrul cu expoziția de planificare urbană, unde ne-au fost prezentate etapele dezvoltării orașului și ale transformării sale. E adevărat că o atenție specială s-a oferit zonei în care s-a investit mult în ultimii ani – Pudong, acolo unde se află și aceste clădiri extraordinar de înalte și care de pe faleza râului Huangpu (aici se găsește și celebrul bulevard Bund) oferă imaginea simbol a Shanghai-ului de azi.

Dacă alegi să întorci spatele imaginilor de azi ai în față arhitectura specifică a Bundului: una dintre cele mai bogate colecţii de clădiri Art Déco din lume. Aici, povestea orașului este spusă de clădiri contruite în stilul colonial din secolele trecute și care inspiră putere, bani, influență, spionaj și tot ceea ce se părea de necrezut odinioară la Londra, Paris, New York sau alte metropole ale lumii occidentale despre Orient.

Un punct de interes turistic în Shanghai este Piața Yuyuan unde, renovate și reconstruite poți vedea, clădiri chinezești și te poți întâlni cu un „bazar” chinezesc și cu tot felul de mâncare stradală. Condimente, mătase, ceaiuri, evantaie, bețe chinezești inscripționate și alte mărfuri de tot felul se găsesc la dispoziția turiștilor, într-o aglomerație demnă de Shanghai.

Revenim seara în Turnul Perlei Orientului pentru a lua cina. Soarele apune lăsând o lumină roșiatică peste râu și nu ne putem opri din a ne minuna de frumusețea orașului văzut de la cei 267 de metri la care ne aflăm.

Sunt atât de multe informații care mă surprind nu doar vizual – clădirile construite în mai puțin de 20 de ani în care ne aflăm, ci și faptul că acest oraș în 1993 nu avea metrou deloc, iar azi au peste 700 km, inclusiv pe sub râul Huangpu (care este cam cât e Dunărea la Drobeta Turnul Severin). Toate acestea îmi treceau prin minte când m-am urcat în liftul care ne ducea la restaurant. Nici nu am apucat bine să mă dezmeticesc și m-am trezit cu urechile înfundate direct la 267 de metri în restaurant. Îmbinarea nou cu vechi se simte cel mai bine aici și nu de la înălțime, ci în subsolul Turnului unde poate fi vizitat muzeul de istorie al orașului din cele mai vechi timpuri și până azi, realizat cu manechine de ceară, foarte bine executate, care pot rivaliza oricând cu cele de la Madame Tussauds.

Shenzhen, mândria Chinei de azi

Am pornit spre Shenzhen cu o întârziere de jumătate de zi din cauza unui taifun care lovise sudul Chinei și lăsând Shanghai-ul în urmă cu multe regrete din cauza faptului că am avut prea puțin timp să îl vizităm. De cum am ieșit din aeroportul cu design futuristic ne-am simţit loviți de clima nemiloasă – o umiditate excesivă amplificată de taifun și o căldură care te făceau să transpiri pe loc.

Aflată la granița cu Hong-Kong, metropola este cel mai tânăr megalopolis al Chinei. Mai exact, în urmă cu 35 de ani aici era un sat amărât cu 300 de locuitori, azi fiind peste 20 milioane de oameni și reprezentând unul dintre principalele porturi ale Chinei. Aici am apucat să vizităm câteva expoziții cu privire la evoluția orașului și a planificării urbane – parcul Lianhuashan, respectiv Muzeul orașului Shenzhen. Fiecare dintre ele ne-a prezentat cum această poartă maritimă a Chinei s-a deschis şi dezvoltat într-un ritm ameţitor.

Cu toată dezvoltarea economică s-a ținut cont de nevoia de spațiu verde și sunt foarte multe locuri de promenadă. Un fapt care m-a frapat a fost acela că orașul are o medie de vârstă extraordinar de mică – 32 de ani. Sunt foarte mulți tineri care lucrează în Shenzhen. Ridicat cu o viziune spre viitor, acest oraș imens nu se confruntă cu aglomerația urbană întâlnită în Shanghai sau Beijing. Dincolo de investiţiile economice, viziunea asupra Shenzhen-ului a fost aceea de a-l transforma într-o capitală culturală modernă a Chinei – este capitala lecturii și a designului, iar acest fapt poate fi văzut prin institutele și huburile culturale construite pentru artiști și scriitori.

Chiar dacă istoria orașului este foarte proaspătă, aici puteți vedea și un parcul tematic al culturii chineze. Aici am luat cina și am avut parte inclusiv de obiceiuri practicate la masă din diverse regiuni ale Chinei și chiar eram cât pe ce să stric unul dintre ele.

Mass Media în China

Am lăsat la urmă experiențele multiple pe care le-am avut pe la diverse instituții media din China. Dincolo de puternica impresie lăsată de Radio China Internațional, am apucat să văd și Shanghai Media Group, Shenzhen Media Group și Shenzhen Daily. Impresionante sunt tehnicile și softurile folosite pentru ilustrarea grafică de la televiziuni chineze precum și investițiile în aplicații mobile și VR. Încercarea de a fi prezenți şi la zi cu toate mijloacele de comunicare, fac din trusturile chinezești niște competitori de piață redutabili. În plus, imensa audiență pe care o au le asigură o stabilitate destul de mare.

E adevărat că industria de print abia acum a început să simtă scăderile cu care piața occidentală s-a lovit în trecut, dar încearcă cel puțin pentru moment să susțină încă ziarul în formatul clasic pe hârtie. Totuși dezvoltarea și investițiile din zona de online ar putea amortiza această cădere viitoare. Oricum vom vedea care va fi soluţia chinezească la această problemă.

Pe post de încheiere

Relatarea acestor experiențe în această formă este doar un rezumat și o bază de informații pentru viitoare articole sau exemple, pentru că programul încărcat și multitudinea de lucruri și locuri văzute nu au făcut decât să-mi deschidă o altă pespectivă despre China. Cu siguranță platforma 16+1 China – CEE Countries este un loc în care poți realiza proiecte comune din care ambele părți să câștige, dar mai mult decât atât este un loc în care poți să te cunoști mai bine și să deschizi porți pentru o înțelegere culturală între lumi ce par la capătul lumii pentru fiecare dintre noi, fie că suntem europeni, fie chinezi.

The post China – impresii de călătorie în anul cooperării Media first appeared on Turism Istoric.

În concluzie, unde ar trebui să meargă gurmanzii curioşi în următoarea lor călătorie? Iată o listă cu cele mai bune pieţe din lume care sunt pregătite să satisfacă cerinţele şi celor mai fine papile gustative.

1. Piaţa Grand Marche, Bamako, Mali

Dacă există un loc pentru a experimenta cu adevărat sunetele, mirosurile şi culorile vii din Africa de Nord, acesta este Grand Marche, situat în Bamako, capitala ţării Mali. În timp ce poţi găsi orice, de la haine brodate de mână la piei proaspăt tăbăcite, adevărata atracţie a acestei pieţe este oferită de vânzătorii de produse alimentare şi condimente exotice. Tarabele oferă bunătăţi locale cum ar fi peştele prăjit şi gumbo de casă.

2. Donghuamen Night Market, Beijing, China

Pentru călătorii cu gusturi culinare mai îndrăzneţe, nu există nicio oprire mai aventuroasă decât Piaţa Nocturnă din Donghuamen, situată în centrul oraşului Beijing. Aceasta se deschide târziu şi este renumită pentru ofertele sale exotice, de la inimi de pui călite la frigărui de scorpion, toate aranjate sub strălucirea acestei pieţe luminate de felinare roşii. Există o selecţie delicioasă de carne pe grătar cu cimbru, tăiţei şi ceaiuri pentru cei care nu doresc să se avânte în delicatesele neobişnuite ale bucătăriei chinezeşti.

3. Piaţa Boqueria, Barcelona, Spania

Probabil că cel mai bun exemplu de produse proaspete şi fructe de mare, care fac dieta mediteraneană atât de populară, este găsit la Mercado de la Boqueria din Barcelona. Deşi este aglomerat cu turişti, La Boqueria este încă preferatul localnicilor care vin pentru a gusta peşte proaspăt, paella, tapas şi piureuri de la micile cafenele şi alimentare care se află în apropierea pieţei.

4. Bazarul de condimente, Istanbul, Turcia

Cele 88 de camere ale legendarului bazar din Istanbul, cunoscut şi sub numele de Bazarul egiptean, amintesc de faptul că oraşul Istanbul a fost în de-a ungul istoriei un punct comercial cheie între est şi vest. Aici, călătorii înfometaţi pot găsi condimente exotice, cum ar fi sumac şi şofran, precum şi dulciuri şi produse de patiserie cu specific turcesc.

5. Piaţa Oaxaca, Oaxaca, Mexic  

Spre sud de Mexico City, vizitatorii se pot bucura de cultura şi bucătăria Maya contemporane, mergând în faimoasa piaţă Oaxaca. Această piaţă oferă o gamă largă de ardei chili uscaţi şi proaspeţi şi produse tropicale necunoscute europenilor. Dacă doreşti să mănânci una dintre delicatesele locale, comandă-ţi chapulines, adică lăcuste prăjite, asezonate cu condimente, sare şi suc de lămâie.

6. Piaţa San Miguel, Madrid, Spania

Piaţa San Miguel a devenit un punct de referinţă în rândul iubitorilor de mâncare din întreaga lume. Aici, turiştii se pot bucura de un pahar de vin spaniol de la unul dintre numeroasele baruri, totodată putând explora ofertele zilei. De asemenea, poţi încerca o felie de şuncă iberică, stridii proaspete din Oceanul Atlantic sau tradiţionalul tapas.

7. Piaţa Nocturnă Shilin, Taipei, Taiwan

În Taiwan există numeroase pieţe de noapte, dar cea mai populară, atât printre vizitatori, cât şi printre localnici, este Piaţa Nocturnă Shilin. Aici se pot găsi de la tricouri la electronice, dar este în special cunoscută pentru alimentele proaspete descărcate la docurile din apropiere.

8. Piaţa Plutitoare Damnoen Saduak, Bangkok, Thailanda

Una dintre cele mai faimoase atracţii din Thailanda, Piaţa Plutitoare Damnoen Saduak, se întinde de-a lungul canalelor, fiind situată la o oră de centrul oraşului Bangkok. Piaţa este delimitată, o parte fiind destinată localnicilor, iar alta turiştilor. În cea pentru turişti suvenirurile sunt mult mai scumpe. Zona Khun Phitak oferă fructe tropicale proaspete, precum mangustanul sau rambutanul, şi peşte la grătar, delicatese care au pus această piaţă pe harta internaţională.

The post Pieţele pe care ar trebui să le vizitezi mai ceva ca pe muzee first appeared on Turism Istoric.

În „oraşul interzis” a trăit și domnit până la revoluția din 1911 împăratul Chinei din dinastia Ming și Qing. Accesul poporului sau a oamenilor de rând în palat era interzis, de acea a fost palatul supranumit „orașul interzis”.

Orașul interzis este o capodoperă a arhitecturii chineze, fiind fundamentul construcțiilor așezat după sistemul tablei de șah pe axa de nord-sud a lumii, palatul fiind așezat în centru ca simbol al puterii împăratului chinez. Acoperișurile clădirilor erau aurite, culoarea galbenă era culoarea împăratului. Era interzis în tot orașul Peking să fie clădiri mai înalte ca palatul imperial.De asemenea nimeniîin afară de împarat nu avea voie să poarte galben.

Sala tronului imperial

Numele său întreg este „Oraşul purpuriu interzis” şi se trage pe de-o parte de la credinţa străveche că aici locuiau doar zeii, şi, bineînţeles, împăratul, ca fiu de zei, şi pe de alta de la faptul că, în afara acestuia, a familiei şi favoritelor sale şi a celor care slujeau aici, nimeni nu avea voie să pătrundă pe acest teritoriu sacru.  Construcţia a durat 14 ani. A început în 1406, în al patrulea an de domnie al împaratului Young-te şi s-a terminat în 1420 în al 18-lea an de domnie a aceluiaşi împărat.

Un an mai tarziu, el a schimbat capitala ţării de la Nanjing, la Beijing şi, din acel moment, 24 de împăraţi au locuit în Oraşul Interzis, 14 din dinastia Ming şi 10 din dinastia Qing. Ocupând o suprafaţă de 720.000 metri patrati, complexul are patru porţi măreţe, este înconjurat de un zid înalt de 12,5 metri si de un şant cu o lăţime de 5,2 metri .

Zidul celor noua dragoni

Numărul de 9.999 de camere, nu este întâmplător, ci a fost ales special ca cifra să fie cu una mai puţin decât cea care în tradiţia chineză simbolizează „Perfecţiunea Divină”. Din păcate o parte din camere, altadată cu mobilier şi decoraţiuni extraordinare, s-au degradatat în timp. Guvernul chinez a început un vast program de restaurare, iar până în prezent peste 8.000 dintre încăperi au fost renovate şi au din nou farmecul trecutului.

Bijuterie a culturii chineze, Palatul îşi păstrează faţa sa originală căpătată în timpul dinastiei Ming. Multe dintre clădiri au căzut pradă unor incendii, dar au fost refacute identic. De aceea cele mai multe dintre pavilioane datează din primii ani ai dinastiei Qing.

Complexul adăposteşte, pe lângă palate şi pavilioane, săli de recepţie, curţi interioare şi temple, cele mai multe camere aparţinând, evident, împăratului. Conform tradiţiei, acest „fiu al cerului” putea avea trei neveste principale, şase favorite şi 72 de concubine de rang mai mărunt. Au existat însă împăraţi care au ajuns la 2000 de concubine care purtau un fel de ecusoane aurite, cu data naşterii, care le dădea statutul de musafiri de onoare. Au existat şi împăraţi care au ajuns adevăraţi prizonieri ai acestei colivii aurite şi care ani de zile nu au ieşit niciodată din perimetrul acestei construcţii.

Această bijuterie de oraş se găseşte în lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Fiecare construcţie este un exemplu minunat al modului în care a evoluat arta chineză de-a lungul anilor. Printre cele mai deosebite se numără colecţiile de portelan, ceramica şi decoraţiuni sculptate.

Una dintre cele mai interesante sculpturi este cea a unei bărci lucrate într-un sâmbure de măslină, iar detaliile sunt cu adevarat uimitoare: o poezie de 300 de caractere sculptate pe fundul barcii în care se găsesc opt pescari, uşi mobile şi chiar o masă cu farfurii. Sunt numeroase lucruri incredibile, încât este necesar să le vezi cu proprii ochi pentru a le crede adevarate şi a te bucura de frumuseţea lor.

Printre cele mai populare clădiri se numără Palatul Purităţii Celeste, Holul Slăvirii Strămoşilor şi Galeria Comorilor. O plimbare printre aceste clădiri este o experienţă care oferă bucuria unică de a simţi ce înseamnă să păşeşti în timp şi să fii aproape de a da nas în nas cu un împărat chinez în orice moment.

Sunt foarte multe lucruri de văzut şi istorie care se învaţa doar mergând în acest loc, de aceea se recomandă vizitarea lui cu ajutorul unui ghid.

Orasul este deschis în fiecare zi la ora 8.30 dimineaţa, însă îţi va lua câteva ore să îi explorezi clădirile, grădinile şi muzeele. Nu te ingrijora în privinţa prânzului: sunt numeroase cafele şi bistrouri mici în preajma. In fiecare an, în jur de 8 milioane de vizitatori trec prin poarta Perfectei Armonii a Orasului Interzis.

The post Oraşul interzis – inima imperiului chinez first appeared on Turism Istoric.

Este ignorat de majoritatea chinezilor, de fapt, cei mai mulţi locuitori din Beijing habar nu au că există!

Nimeni nu ştie pe ce distanţă se întinde “reţeaua”  subpământeană chineză, însă se spune că totul ar fi conectat cu punctele centrale şi instituţiile publice ale Beijing-ului, printre care se numără Piaţa Tiananmen şi Gara Centrală.

Spre exemplu, se spune că tunelurile care duc spre  Piaţa Tiananmen sunt destul de late pentru a adăposti tancuri și alte vehicule blindate.

Cei care au ajuns aici (pe ascuns, deoarece autorităţile chineze sunt drastice în ceea ce priveşte acest loc) spun că sub pământ ar fi trebuit să fie restaurantele, birourile, spitalele, şcolile, teatrele, fabricile, toate câte le visase Mao pentru oraşul subteran.Majoritatea pasajelor sunt ori inundate şi imposibil de parcurs, ori blocate de  gunoaie. O bună parte din “Oraşul ascuns”  a fost betonată, inundată sau distrusă pentru a face loc reţelei de metrou din Beijing.

Tot conform mărturiilor celor care au ajuns aici din curiozitate, atraşi de spectaculosul despre care scriu apoi pe forumuri ori blog-uri, există chiar locuri cu postere pe pereţi, sau inscripţii, iar bănuiala lor este că există câţiva oameni săraci care au ajuns chiar să trăiască aici din cauza problemelor mari cu creșterea numărului populaţiei şi a crizelor imobiliare din ce în ce mai mari ale Beijingului.

În anul 2000, o parte a oraşului subteran a fost oficial deschisă, ca atracţie turistică, dar acest lucru nu a funcţionat prea mult, dovedindu-se nerentabil.

The post Orașul ascuns de sub Beijing. Mulți locuitori ai capitalei chineze habar nu au de el! first appeared on Turism Istoric.

1. Beijing
Străzile oraşului sunt plane, iar închirierea unei biciclete este ieftină. Capitala Chinei este ideală pentru cei care vor să evadeze din haosul oraşului. Pistele special amenajate pentru biciclişti facilitează călătoria printr-un oraş atât de aglomerat precum Beijingul. Oraşul este un loc sigur în care nu se petrec furturi şi îţi poţi lăsa bicicleta o perioadă mai lungă în una dintre parcările special amenajate la intrările în parc sau staţiile de metrou Dongcheng, Xicheng şi Chaoyang Districts.

2. Amsterdam
Mersul pe bicicletă este un simbol al oraşului, iar cei care nu se plimbă pe jos preferă de cele mai multe ori o bicicletă. Pistele sunt delimitate şi se află la marginea drumurilor, însă pentru turişti acestea pot părea destul de încurcate. Pentru a facilita orientarea,  autorităţile au pus la dispoziţie hărţi. Cele mai multe centre de împrumut sunt plasate în Central Station, Leidseplein şi Sam Square, de unde turiştii îşi cumpără abonamente pentru o zi.

3. Berlin
Capitala Germaniei păstrează un adevărat cult pentru bicicletă. În fiecare dimineaţă pot fi văzuţi părinţi care îşi duc copiii la grădiniţă pe bicicletă sau mame care merg la cumpărături. Deoarece în majoritatea cartierelor bicicleta este principalul mijloc de transport, este important să respecţi regulile de circulaţie şi să fii atent cum conduci. Există mai multe chioşcuri de împrumut, iar seara este obligatoriu să ai luminile aprinse şi să semnalizezi.

4. Bogota
Dacă vorbim despre mersul pe bicicletă în America Latină, Bogota este un loc foarte prietenos pentru această activitate. Capitala Columbiei are cea mai mare reţea de biciclişti, numită „Ciclorutas“ (n. r. – drumuri pentru ciclişti), activitate ce se desfăşoară duminica între orele 07.00 şi 14.00 şi pentru care se închid mai multe străzi pentru siguranţa şi plimbările iubitorilor de bicicletă, skate şi role. Bicicletele se pot împrumuta din cartierul La Candelaria, dar străzile cel mai puţin congestionate se află în nordul oraşului.

5. Copenhaga
Danemarca este recunoscută pentru susţinerea mediului înconjurător, iar plimbarea cu bicicleta este una dintre activităţile recreative ale danezilor. Datorită programelor de închiriere a bicicletelor, oraşul poate fi parcurs mai uşor cu bicicleta decât cu maşina. Bicicliştii îşi pot alege drumurile pe care doresc să le parcurgă, în funcţie de preocupări şi interese (centre istorice sau locuri moderne).

6. Kyoto
Pentru japonezi, spaţiul este extrem de important, mai ales atunci când sunt înghesuiţi. Pentru a fluidiza traficul, aceştia apelează cu încredere la mijloace alternative, iar bicicleta este preferată. Călătorii nu trebuie să-şi facă griji din cauza movilelor care i-ar putea pune în dificultate întrucât oraşul are doar platforme plane. Există mai multe companii care închiriază biciclete pentru turişti, iar acestea costă între 1.000 şi 3.000 de Yeni (10-30 de euro) pe zi. O altă alternativă pentru a vizita oraşul este şi turul de bicicletă, care include drumuri principale precum Arashiyama, ce trece pe lângă mai multe temple istorice.

7. Paris
Este foarte uşor să închiriezi o bicicletă în capitala Franţei, mai ales că oraşul pune la dispoziţie peste 20.000 de biciclete şi 1.800 de staţii. Bornele de bicicletă sunt amplasate la fiecare gură de metrou, iar închirierea pentru o jumătate de oră este gratuită. Pe lângă uşurinţa în mişcare, aceste mijloace de transport atrag clienţi şi prin designul futurist. Plimbarea pe lângă Palatul Versailles înseamnă aproximativ 16 kilometri, cuprinde zone cu străzi liniştite şi parcuri şi este una dintre cele mai plăcute.

8. Portland
Capitala statului american Oregon are un cult al bicicletei şi chiar un bar tematic. Centrul oraşului este mai dificil de parcurs, dar hărţile oferă soluţii optime pentru a pătrunde în zonele cu vegetaţie. Eastbank Esplanade este unul dintre zonele preferate.

9. Barcelona
Oraşul oferă un program special pentru bicicliştii rezidenţi, iar turiştii sunt nevoiţi să închirieze un astfel de mijloc de transport. Green Bikes Barcelona, Baja Bikes Rental şi Funky Cycle sunt trei companii care îşi pun serviciile la dispoziţie pentru preţuri convenabile.

10. Trondheim
Oraşul se mândreşte cu una dintre cele mai surprinzătoare inovaţii, primul lift pentru bicicletă, Bicycle Lift sau „Trampe“, care facilitează accesul în zonele montane. Norvegienii pun la dispoziţie 125 de biciclete care pot fi închiriate de maximum trei ore, de la ora 6.00 până la miezul nopţii, contra unei sume modice. Fortăreaţa Kristiansten este accesibilă datorită liftului de bicicletă şi oferă o panoramă uimitoare a oraşului.

The post Cele mai bune 10 oraşe pentru a merge cu bicicleta first appeared on Turism Istoric.

1. New York

Când ajungeţi în Big Apple rezervaţi-vă o călătorie cu autobuzul M1 din Harlem. Nu vă speriaţi, deşi autovehicolul pleacă din celebru cartier vestit pentru comunitatea sa afro-americană, se îndreaptă apoi către Central Park şi Fifth Avenue. Autobuzul trece pe Brodway şi prin cartierul teatrelor, apoi prin Greenwich Village şi Mica Italie. De aici coborâţi la Whitehall Terminal şi luaţi feribotul către Staten Island, cu privelişti spectaculoase asupra Statuii Libertăţii, a podului Brooklyn şi a zonei Manhattan. Astfel veţi trece în revistă fără să vă daţi seama principalele obiective istorice şi turistice ale marii metropole americane.

2. Londra

Dacă aţi ajuns la Londra şi nu aţi luat un double decker indiferent de direcţie atunci aţi tocmai aţi ratat unul din principalele elemente ce caracterizează Capitala Marii Britanii. Totuşi nu rataţi o călătorie cu autobuzul 15 din Trafalgar Square spre Tower Hill. Vă suiţi în la etajul duble decker-ului la coloana amiralului Nelson, apoi ajungeţi la catedrala Saint Paul. Admiraţi cea mai înaltă coloană de piatră din lume, care marchează locul izbucnirii marelui foc din 1666 şi încheiaţi călătoria la vestita închisoare medievală, Turnul Londrei. 

3. Beijing

Îndepărtata China era un vis pentru orice explorator. Azi însă lucrurile s-au schimbat, cel puţin în privinţa timpului pe care îl faci până acolo. Totuşi ajunşi în mare metropolă nu uitaţi şi de o plimbare cu un autobuz – 919 din Deshengmen (Jishuitan Metro) către Badaling. Dacă vă urcaţi în autobuz lângă lacul Xi Hai, cu insula pe care se găseşte Pagoda Găţtii Sălbatice (imagini ale unui Beijing istoric în care include şi Oraşul interzis aflat chiar în apropiere), şi porniţi la drum peisajul se va schimba drastic. Modernitatea va lua locul imaginilor idilice ale chinei preindustriale. Apoi imaginea se schimbă cu una montană spre Badaling şi de aici către Marele zid Chinezesc unde parcă se mai simt şi acum luptele date de apărători cu hoardele mongole ce veneau să pună în pericol marele imperiu.

4.  Roma

Autobuzul 175 din Termini spre Piazzale dei Partigiani sau/şi după preferinţe autobuzul 40 tot din Termini către Battistini, pe malul stâng al Tibrului sunt două mijloace de transport care ar putea să vă fie nu doa utile, dar şi plăcute în Capitala Italiei. Puteţi explora şi admira astfel Fontana di Trevi, Dealul Capitolilului, Circul Maximus, Forul, Colosseumul sau Vaticanul. După ce coborâţi nu uitaţi să vă luaţi o îngheţată mare.

5. Budapesta

Urcându-vă în autobuzul 16 din Deak Ferenc ter către Disz ter nu veţi avea cum să rataţi Catedrala Sfantul Ştefan, apoi veţi trece Dunărea peste Podul cu Lanţuri care leagă cele două oraşe de odinioară Buda şi Pesta în unul modern. Încheiaţi turul cu autobuzul pe la Palatul Regal, unde puteţi vizitata o serie de muzee găzduite de acesta. Vizitaţi şi biserica Matthias şi admiraţi priveliştea din Bastionul Pescarilor.

6. Moscova

Troleibuzul 7 merită reţinut în această mare metropolă. Plecând din Parcul Victoriei, numit astfel în onoarea triumfului sovietic în Al Doilea Război Mondial, veţi trece pe sub măreţul arc de triumf ce marchează victoria în războiul împotriva lui Napoleon. Construcţiile gigant, hotelul Ukraina şi Universitatea, ridicate de Stalin, apar în apropiere. Nu rataţi Dealul Vrăbiilor şi încheiaţi călătoria la podul Kamennîi, în spatele le catedralei Sfantul Vasile din Piaţa Roşie.

7. Madrid

În Capitala Spaniei autobuzul 27 este şi el unul pe care ar fi bine să îl luaţi fie doar şi pentru o călătorie. Începeţi de la Puerta de Europa, cu turnurile ei înclinate, apoi ajungeţi la Piaţa Columb şi pe lângă Cibele, zeiţa fertilităţii. După ce aţi primit binecuvântarea ei din apa fântânilor ce-i înconjoară carul, ajungeţi tot cu 27 la galerii de artă şi grădini, pentru a vă lăsa la sfârşit într-un mare complex comercial.

8. Paris

Începeţi călătoria cu autobuzul 38 undeva la Porte d\’Orleans pe unde în 1944 au intrat tancurile aliate pentru a elibera oraşul. Apoi călătoriţi pe lângă faimoasele grădini Luxembourg, prin Cartierul Latin, şi peste Sena către catedrala Notre Dame. Admiraţi turnul gotic de la Saint Jacques, din staţia de autobuz pentru Hotel de Ville. Veţi continua călătoria pe lângă faimosul Centru de Arte Pompidou şi veţi termina turul la Gare du Nord.

9. Stockholm

Veneţia nordului, aşa cum mai este numită capitala Suediei are multe de arătat. Aşezat pe 14 insule, prin acest minunat oraş ar fi bine să faceţi şi o plimbare cu autobuzul. Vă recomandăm cel cu numărul 3, care este unul ecologic. După ce vă va duce prin labirintul de străzi medievale din oraşul vechi şi pe lângă Palatul Regal, veţi călători pe ţărm. Apoi veţi schimba drumul spre nord şi veţi putea zări Primăria, acolo unde anual se decernează Premiile Nobel. Încheiaţi turul cu autobuzul la Spitalul Universităţii şi plimbaţi-vă prin campus.

10. Tallinn

Deşi în imaginaţia multora capitala Estoniei pare un oraş îngheţat undeva în nord, el poate fi extraordinar de prietenos. Puteţi să încercaţi şi o privire din autobuz urcând în 34A. Punctul de îmbarcare se află undeva la Poarta Medievală a unui centru ultra modern. Călătoriţi apoi pe ţărmul Mării Baltice şi veţi zări îngerul din bronz, un monument ridicat în onoarea marinarilor înecaţi. Apoi veţi trece pe lângă locul unde în 1980 mii de estonieni s-au adunat pentru a protesta împotriva regimului sovietic şi veţi încheia călătoria în spatele parcului mănăstirii suedeze distrusă în timpul unui război din secolul XVI lângă un cimitir

The post Top 10 călătorii cu autobuzul pe care nu ar trebui să le rataţi first appeared on Turism Istoric.