Statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate, un punct de referință din 1874

Capitala are numeroase statui și ansambluri unele pline de istorie și simbolistică, alte născute pentru a servi orgoliilor de moment ale unor personaje importate ale acelor vremuri. Un monument important și deosebit de cunoscut pentru tot bucureșteanul de rând este Statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate. Monumentul a apărut în Capitală încă înainte de dobândirea independenței de stat. Am ales, pentru descrierea acestei statui, prezentarea pe care am regăsit-o în lucrarea Poveşti cu statui şi fântâni din Bucureşti, apărută la editura Vremea.

„Dacă statuia lui Mihai Cantacuzino și-a făcut loc fără zgomot în relativa intimitate a incintei mînăstirii Colțea, și puțini știau de existența ei, apariția, cinci ani mai târziu, a statuii lui Mihai Viteazul, la numai câteva zeci de metri distanță, dincolo de curtea palatului Suțu, în fața Universității, a produs mari emoții și tulburări în oraș. Mihai spătarul era imaginea unui ctitor, ceva familiar conștiinței publice, ctitorii fiind adesea reprezentați pe zidul pronaosului în biserici. El coborâse de pe peretele apusean și se întruchipase în piatră, paznic înfăptuirilor sale. Dar o statuie a lui Mihai vodă Viteazul pornit călare la atac în fruntea oștirii era cu mult mai importantă pentru dignitatea națională într-o Românie care însă nu-și cucerise independența de stat și amintirea îndurerată de clipa amarnic plătită, când voievodul săvârșise minunea strângerii celor trei țări românești sub același steag de biruință, cum spune N. Iorga. Ridicarea ei în inima capitalei însemna mai mult decât împodobirea unei piețe cu un monument. De aceea, dezvelirea oficială a statuii întârzia. După unii, tergiversările s-au prelungit șapte luni. Victor Bilciurescu, în București și bucureșteni de ieri și de azi, spune că așteptarea a durat doi ani.

Constantin Bacalbașa, participant la evenimente, reface în Bucureștii de altădată scenariul exact: Statuia lui Mihai, așezată pe soclul ei, era învăluită într-un sac de pânză, iar ziua inaugurării, fixată de mai multe ori, fusese întotdeauna amânată. În public circulau mai multe versiuni: ba că Guvernul nu îndrăznea să se împotrivească Turciei care se opune categoric, ba că aliajul din care era turnat blocul nu era în condițiunile contractului, ba că Austro-Ungaria a opus un veto la sărbătorirea eroului care cucerise Transilvania. Sătui de amânări, elevii Școlii preparatoare de bacalaureat, aflată în clădirea Universității, peste drum de statuia în așteptare, se decid să o dezvelească ei singuri la ieșirea de la o conferință publică, în duminica de 3 noiembrie 1874. Un grup de elemente militante, printre care mă număram, scrie Bacalbașa, întocmește un plan precis de acțiune, dar conspirația se făcea în gura mare, așa că poliția știa totul. Venind la conferință, rebelii, care se gândiseră îndelung cum să înșele vigilența unicului sergent de stradă aflat de obicei în perimetru, au surpriza să găsească piața plină de jandarmi călări și sergenți de oraș aduși ca să le împiedice planurile. Dar asta nu-i sperie pe teen-agerii de la 1874. Atunci când, după două ore, conferința ia sfârșit, elevii vin în piață, deciși să acționeze. Prin mulțimea publicului neștiutor ieșit de la Universitate, printre bătăușii și agenții secreți aduși de poliție, conspirații izbutesc să se apropie de statuie, iar juenel Vasilache Lambru se cațără pe soclu și încearcă să tragă jos pânza. E arestat împreună cu alți băieți din avangardă, în timp ce colegii lor sunt împrăștiați și împinși spre Lipscani. Peste tot pe unde ajung magazinele se închid, pentru că între timp se zvonise în oraș că e revoluție pe bulevard. Totuși, mulți dintre negustorii ieșiți în fața prăvăliilor îi încurajează pe elevi cu strigăte de aprobare. Protestatarii se risipesc pe străduțe, lăsând în urmă statuia sub lințoliu, dar acțiunea lor a clintit inerția oficială.

Înțelegând că nu mai pot întârzia ceremonia, autoritățile organizează o inaugurare de anvergură. Este aleasă apropiata sărbătoare a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. În memoriile sale, redactate de un secretar la persoana a treia, principele Carol notează la 8/20 noiembrie (ziua Sfinților Arhangheli). Cu mare solemnitate dezvelirea festivă a statuii lui Mihai Viteazul, eroul național valah, care la 1595 a bătut pe turci la Călugăreni. Monumentul, postat pe piața dinaintea clădirii Universității, reprezintă pe principele Mihai caer strunește cu mâna dreaptă calul cabrat și cu stânga (el era stângaci) agitând baltagul. Înaintea ceremoniei de dezvelire s-a slujit biserica Sărindari. De acolo suveranii se duc pe jos la tribuna de lângă statuie. Primarul capitalie, colonelul G. Manu, rostește înaintea principelui o cuvântare entuziastă, în care accentuează că românii pentru întâia oară au ocaziunea de a dezveli un monument care este închinat unui erou național, spre a proclama gloria trectului. Principele Carol răspunde: El e mândru că aceasta se întâmplă în cursul domniei sale. Mihai Viteazul cu Mircea și Ștefan cel Mare a întemeiat spiritul ostășesc care azi însuflețește armata română și al cărui suflu se resimte la tot poporul. Sunt convins că timpurile bărbăției nu sunt trecute și că Româniva se va sculta ca un om în clipele pericolului spre a-și face datoria, și sper că Dumnezeu ne va învrednici ca în acel moment să corespund așteptărilor țării, pentru ca să putem îngropa în inimile viitoarelor generații o nouă gratitudine față de apărătorii pământului românesc.

În timp ce drapajul cădea în sfârșit la picioarele soclului, la cazărmile din Dealul Spirii se trăgeau salve de artilerie, iar trupele porneau în pas de defilare prin fața statuii.

Asupra discursului primarului Manu merită să stăruim, pentru că dincolod e entuziasmul festiv el relevă esența momentului trăit de lumea adunată în inima capitalei: Orașul București, interpret fidel al simțămintelor țării întregi, înălțând statuia unuia dintre cei mai mari domnitori ai românilor, se felicită că a putut dânsul pune cea dintâi piatră a acelui cult național. Capitala României se fălește cu legitimă mândrie că a construit acest moment acelui erou care nu aparține numai țării sale, ci întregului neam românesc și care, din malurile Dunării, peste vârfurile Carpaților, până la apa Tisei, a purtat cu vitejie stindardele românești.

Câteva zile mai târziu, la 16/28 noiembrie, principele Carol îi scria tatălui său, principele Carol Anton de hohenzollern: Dezvelirea statuii lui Mihai Viteazul a fost o serbare frumoasă, la care au asistat mii de oameni; cu această ocaziune am vorbit prima oară către popor, care, ticsit, înconjurase estrada pe care stam cu Elisabeta, și cât vedeai cu ochii umpluseră bulevardul. Corpul diplomatic era pe balconul Universității, la ale cărei ferestre numeroase doamne. Monumentul, făcut de un sculptor francez, este foarte frumos.

Sculptorul francez se numea Albert-Ernest Carrier-Belleuse (1824-1887), maestru al lui Rodin, unul dintre cei mai prolifici artiști ai celui de al II-lea Imperiu, și lucrase statuia la Paris. În însemnările din anul 1873, Bacalbașa relatează cum aprobase comitetul Societății Amicilor belelor-arte proiectul lui Carrier-Belleuse, care trimisese o fotografie a machetei, cum s-au stabilit inscripțiile ce trebuiau săpate pe soclu și cum s-a ales locul unde urma să fie amplasată statuia. Comitetul societății, alcătuit din Grigore C. Cantacuzino, C. Esarcu, N. Grigorescu, A. Odobescu, D. Berendei, C. Bolliac, Th. Aman, Gh. Tattarescu și Gh. Stăncescu, a propus o situare spectaculoasă, pe colina mînăstirii Mihai Vodă, ctitoria Viteazului. Bacalbașa transcrie din procesul-verbal încheiat de comitet: Mihai Viteazul a lăst în București numele său unei monastiri pre care la 1598 a clădit-o cu ziduri întăprite pre una din înălțimile capitalei. Acea clădire, monastirea Mihai Vodă, cade azi în ruine și în curând timp ea va trebui dată la pământ. Spre a preîntâmpina însă pieirea acestui monument în care numele lui Mihai se va șterge poate din colțul Bucureștilor, ales de dânsul, nu s-ar putea oare, doborând acum de îndată clădirile ruinate ale monastirii, să se creeze pre platforma acelui deal o esplanadă înălțată și frumos potrivită, pre care locul altarului actual ar fi prefăcut într-o clipă boltită subterană d-asupra căreia s-ar înălța monumentl, planând astfel asupra unei mari părți a orașului? În cripta de sub biserică trebuia adus și păstrat capul lui Mihai Viteazul, iar esplanada visată de cei nouă membri ai comitetului, cei mai mulți dintre ei mari artiști, ar fi trebuit să devină propileele acelui șir de cazarme ce se destind pre Dealul Spirei, și ostașii români, intrând și ieșind din acel cartier, ar avea pururea dinaintea lor monnumentul care le-ar reaminti despre gloriile militare ale patriei. Nu a fost să fie așa. Dealul Spirii nu a devenit o acropolă bucureșteană, iar ce s-a întâmplat în anii ʼ80 ai secolului XX cu mânăstirea Mihai Vodă, ajunsă între timp sediul Arhivelor Statului, știm cu toții. Ctitoria Viteazului a fost batjocorită și destrămată, dealul teșit și locul pustiit. Oare dacă ar fi fost acolo, în centrul înfăptuirii sale, statuia voievodului ar fi putut să o apere de urgie o sută zece ani mai târziu?

Prin anii ʼ20 ai secolului al XX-lea, Bacalbașa comenta mâhnit: Când ne gândim la acest proiect, avem viziunea aspectului marțial pe care l-ar fi avut statuia lui Mihai înălțată deasupra dealului unde se află acum biserica Mihai Vodă. Toate clădirile ce sunt acum de jur împrejur n-ar fi fost, întreg terenul ar fi fost transformat într-o piață de arme, strada Mihai Vodă ar fi mers în linie dreaptă de la podul Dâmboviței până în fața statuii, iar cotitura ce începe după strada Sfinții Apostoli ar fi fost evitată. Dar domnitorul Carol I a fost de altă părere, hotărând locul actual din fața palatului Universității, unde statuia se pierde în acel loc strâmt, fără perspective și fără legătură cu împrejurul.

Este interesant că și aici, în Piața Universității, statuia a fost așezată pe locul unei ctitorii bisericești, aceea a mânăstirii Sfântul Sava, care fusese dată la pământ în jurul anului 1869. Era atât de veche, încât avea temeliile îngropate mult sub nivelul străzii, și atât de ruinată, încât nu mai putea fi refăcută. Și astfel, monumentul lui Mihai Viteazul a ajuns pe Ulița Academiei, în centrul Bucureștilor de secol XIX. Nu-i era sortit să rămân singur: până la sfârșitul acelui veac, lângă voievod aveau să apară, de-a dreapta și de-a stânga, imaginile în piatră ale lui Ion Heliade Rădulescu și Gheorghe Lazăr, alți doi mari cavaleri, ai literelor însă. Mai târziu, în 1935, Spiru Haret venea să întregească grupul cunoscut bucureștenilor sub genericul statuile de la Universitate. Un militar și trei învățați. Un bronz și trei marmure.

Se spune că soclul statuii Viteazului, lucrat tot în Franța, este așezat exact pe locul unde fusese altarul biericii Sfântul Sava. Putem să ne imaginăm, pornind de la acest detaliu, nava bisericii pierdute, cu absida altarului rotunjită spre răsărit, plutind albă în lungul bulevardului, așa cum o întrezărim în fotografiile luate de farmacistul austriac Ludwig Angerer de pe înălțimea acoperișului palatului Suțu sau din Turnul Colței, prin anii 1840.

Blocul de marmură al soclului, migălos uvrajat și coclit de polile scurse peste bronzul statuii, este decorat cu patru steme, și ele din bronz: în față și în spate se repetă stema Țării Românești, pasărea cruciată având soarele în dreapta și luna în stânga. Lateral, spre vest, stă zimbrul Moldovei, iar spre est, stema Transilvaniei. Pe latura dinspre apus sunt gravate pe trei coloane, ca niște scuturi ornate cu frunze de stejar, locurile și anii celor mai importante bătălii purtate de voievod. Pe latura dinspre răsărit, sub alte trei cununi de stejar, sunt numele a 16 căpitani, cei cărora, în viziunea lui Bolintineanu, le spunea Mihai vodă în ultima sa noapte: „Nu vă urez viață, căpitanii mei…” Sub stema Țării Românești este inscripția principală, de o domnească simplitate. O copiez întocmai cum este tăiată în piatră, respectând grafia vremii:

MICHALV VOEVODU

DOMNV ALV ȚERREI ROMANESCI

DOMNU ALV MOLDOVEI

DOMNESCU LOCUȚIETORV

ȘI CĂPITANU GENERALU

ÎN PRINCIPATUL ARDEALULUI

MDXCIII-MDCI

Sus se înalță viforos calul strunit de voievodul ce se arată ca în poemul lui Coșbuc, deși sculptorul francez nu avea cum să-l știe:

Pe vodă-l zărește călare trecând

Prin șiruri, cu fulgeru-n mână.

Cușma cu egretă și zalele migălite în detaliu de sculptor răspund imaginii tradiționale a voievodului despre care Al. Alexianu scria în cartea Mode și veșminte din trecut: Un adevăr militar, prețuind mai mult decât oricare altul foloasele armurii și ale oștilor numeroase și bine pregătite va fi, către sfârșitul acestui secol (al XVI-lea), doar Mihai Viteazul, care în scurta, dar glorioasa lui domnie va dezbrăca foartea rar platoșa de oțel ce-i acoperea pieputul. De altfel și pictorii, și gravorii care îi vor nemuri chipul nu-l vor putea despărți de lorica în care îl aflăm mereu înveșmântat.

Voievodul aruncă din fugă, peste umărul stâng, o privire oștirii pe care o conduce în luptă. Mantia, alunecată în elan de pe brațul înălțat, flutură în falduri și dă alura romantică gloriosului cavaler. Picioarele în cizme împintenate, fixate în scări, harnașamentul calului, șaua lată, sabia atârnată de brâu sunt amănunte ce merită a fi desprinse din ansamblul și oservate pe rând. O statuie nu trebuie niciodată privită dintr-un singur punct, după cum impune poziția ei. Ea trebuie înconjurată, cercetată cu atenție. Numai atunci se dezvăluie întregul gând al creatorului ei, cu deplinătatea mesajelor pe care le poartă fiecare detaliu.

Soclul este înconjurat cu ghirlande de laur sculptate după modelul celor din frunze adevărate. Pe latura stângă a plăcii rugoae de bronz din care se înalță voievodul pe calul său, se deslușește pecetea turnătoriei franceze și semnătura sculptorului.

Bucureștenii, mari cârcotași, au adus destule critici statuii lui „Mihai Viteazu călare pe Breazu”, cum i-au spus generații la rând. Se zvonea că sculptorul francez nu făcuse decât să ia un proiect mai vechi de statuie reprezentând-o pe Ioana DʼArc și să schimbe câteva detalii pentru a-l obține pe voievodul român sau că locul propus de comiie pe dealul mânăstirii Mihai Vodă și-l păstrase principele Carol pentru sine, cu gândul la monumentul ce i s-ar fi cuvenit lui. De aceea nu îngăduise realizarea sanctuarului lui Mihai Viteazul deasupra orașului.

Cât despre credința lui Carol mărturisită la inaugurarea statuii că românii se vor ridica toți ca un singur om la ceas de primejdie, ea s-a adeverit foarte curând, la 1877. Atunci, după victorie, statuia Viteazului a primit un dar simbolic din partea ostașilor români: două tunuri turcești capturate pe câmpul de luptă de la Grivița au fost aduse și așezate de-a dreapta și de-a stânga monumentului. O gravură de epocă a imortalizat sosirea în piață a trofeelor trase de un atelaj cu doi cai uriași, sub privirile principesei Elisabeta și ale domanelor de onoare. Bacalbașa evocă momntul: La Grivița, armata română (14 Dorobnți și 2 Vânători) a cucerit de la turci trei turnuri. Printr-un ordin de zi domnitorul hotărăște ca două să fie așezate lângă statuia lui Mihai Viteazul, iar unul lângă corpul de gardă de la palatul princiar. (…) Sosesc și cele trei tunuri de la turci. Sunt debarcate în gara Târgoviștea și aduse pe Podul Mogoșoaiei până la statuia lui Mihai. Acolo aștepta doamna Elisabeta, care a prezidat instarea tunurilor, în mijlocul unei mulțimi enorme și a unei mari însuflețiri. Fotograful Franz Duschek a realizat o imagine a statuii imediat după această ceremonie, cu tunurile lângă soclu, înconjurată de un gard de fier forjat, scund și foarte uvrajat, cu câte un felinar la fiecare colț. Biserica Rusă nu exista încă. În fundal se rotunjesc serele doctorului Brândză, iar spre răsărit se văd culturile Grădinii Botanice a Academiei, mutată temporar aici. Dincolo de calcanele unei case scunde se ridică turnulețele palatului Suțu. Terenu e împărțit prin garduri de lemn care ocolesc pe trei laturi mica platformă de ciment din jurul monumentului, amenajată pentru ceremonii.

Turnurile au dispărut de lângă statuie în 1917, recuperate de turci în timpul ocupației Bucureștilor în Primul Război Mondial.

La 11 martie 1877, M. Eminesu publica în „Curierul de Iassi”, la rubrica „Diverse”, un scrut articol intitulat Monumente: De la o vreme încoace publicul românesc a început a încuraja prin subscrieri ridicarea de monumente întru amintirea voievozilor care au asigurat existența sau au ridicat vaza țărilor noastre și a acelor cărturari care, la începutul veacului noastru au dat început mișcării intelectuale. Astfel Mihai vodă cel Viteaz, acea nenorocită jertfă a politicei Casei de Austria, care-a realizat pentru câteva zile trecătoarea coronă a Daciei romane, acel bun ostaș și rău politic are astăzi statua ecvestră în fața Academiei din București. (…) Ditnre cărturari s-a început cu statua de marmură a lui Ioan Eliad (supranumit mai târziu Heliade Rădulescu) (…) Un alt om al cărții căruia i se va reîmprospăta memoria este Gheorghe Lazăr. Camera a votat două mii de lei pentru a se înscrie în capul listei de subscripție. Scriind scurta însemnare, o știre culturală, Eminescu nu bănuia că peste câțiva ani va fi ales (ca reprezentant al ziarului „Timpul”, unde va lucra începând din toamna lui 1877) în colectivul însărcinat să redacteze cuvântul gazetarilor la dezvelirea statuii lui Heliade Rădulescu.

În jurul statuii Viteazului peisajul s-a schimbat mereu. Au răsărit alte clădiri, au crescut alți arbori. Fiecare generație și-a luat în primire statuia. În 1920 Ion Minulesc scria în „România Nouă” nr. 133: Sâmbătă, 24 iulie 1920. Vandalisme oficiale. Primăria capitalei taie cei patru plopi de la statuia lui Mihai Viteazul, care ajunseseră parcă să facă parte integrantă nu numai din bronzul marelui voievod, dar și din patrimoniul frumuseții capitalei naostre… Sună cunoscut, nu-i așa?

Uneori, privind lucrarea lui Carrier-Belleuse, mi se pare că statuia nici nu era făcută să vegheze de pe o înălțime. Proiectată pe cer, aproape că s-ar fi pierdut. Atunci când a fost comandată nu se alesese încă locul unde urma să fie instalată, iar artistul a conceput monumentul fără să știe ceva despre orașul căruia îi era destinat, despre fundalul pe care urma să se profileze, despre dimensiunile Pieței Academiei de odinioară. E o statuie mică, delicată. Privindu-i detaliile atent migălite, îl poți iubi pe Mihai Viteazul cu duioșie, simplu, gândindu-te la fiul Teodorei Cantacuzino cu strângere de inimă, ca la un copil dus de soartă pe neiertătoarele câmpuri de bătaie ale istoriei, și abia pe urmă la cinstitul creștin Mihai, Marele Voievod ce au fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei, cum stă scris pe lespedea de la mânăstirea Dealu, la luptătorul european, la ultima noapte a lui Mihai cel Mare și la bătrânul trădat, ucis mișelește în cortul său de lângă Turda.”

Dăcă v-a placut povestea vă invit să citiți mai multe în lucrarea Poveşti cu statui şi fântâni din Bucureşti, apărută la editura Vremea.