Modul în care vedem azi actul din 4/ 17 august 1916 şi apoi Declaraţia de război din 27 august acelaşi an este afectat de anul 1918 (mai cu seamă transformările formidabile petrecute în cea de-a doua parte a sa). Dacă evoluţia conflictului s-ar fi oprit în mai 1918, o dată cu Pacea de la Buftea-Bucureşti semnată din partea României de germanofilul Alexandru Marghiloman, am fi mai plătit încă şi azi datoriile de război către Germania şi Austro-Ungaria, iar intrarea în război ar fi fost tratată ca o nechibzuinţă din partea proaspătului (la momentul august 1916 – n.r.) rege Ferdinand I.
Intrarea în război contra fostului aliat (în timpul domniei regelui Carol I a existat un tratat economic şi politic între Austro-Ungaria şi România, în care era stipulat şi un sprijin militar în cazul în care una dintre părţi ar fi fost atacată) a fost percepută ca pe o trădare atât de împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, din a cărui familie făcea parte şi regele României, dar şi de o parte a clasei politice de la Bucureşti.
O altă problemă, care revine adesea în discursul politic ce a urmat la puţin timp după intrarea în conflict, este pregătirea armatei. Forţele româneşti numărau 500.000 de militari, organizaţi în 23 de divizii. Din păcate, armata era încadrată cu puţini ofiţeri profesionişti, era slab pregătită, iar dotarea era insuficientă. Acest lucru s-a văzut şi în numărul mare de pierderi de vieţi omeneşti suferite în cei aproape doi ani de război.
După primele victorii facile în Transilvania împotriva forţelor (de menţinere a ordinii, decât cele militare) austro-ungare, a urmat un contraatac german, ce a făcut ca până în iarnă aceştia să cucerească mai mult de două treimi din teritoriul României. În acel moment, cei care aclamaseră la intrarea României în război, arătau cu degetul către guvernul Brătianu, care în opinia lor nu pregătise armata pentru un asemenea conflict.
Retorica aceasta se regăseşte şi în ziarele vremii. Primul Război Mondial a arătat tuturor o altă faţă decât cea a conflictelor cu care generaţia de atunci era obişnuită. Acesta nu a semănat nici cu Războiul balcanic şi nici cu cel de Independenţă. Se spune că generalii învaţă întotdeauna din greşelile altui război decât cel din care ar trebui să înveţe.
Miile de morţi şi actele de vitejie ale armatei române de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz despre care se învaţă sunt doar nişte bătălii câştigate à la Pirus şi care s-au dovedit nefolositoare în economia generală a conflictului româno-german. Ieşirea din război a Imperiului Ţarist, principalul adversar al germanilor pe Frontul de Est, a dus la Tratatul de la Buftea-Bucureşti, de care aminteam mai sus, şi la imposibilitatea de a valorifica victoriile de pe frontul moldovean.
Din punct de vedere iconografic aceste bătălii au folosit mitologizării luptei pentru făurirea statului naţiunii române. Devenite simboluri ale tânărului stat, acestea nu justifică deciziile eronate luate de guvernul României, de a trimite în război o armată pregătită de luptă pentru anul 1880, nu pentru 1916.
În anii ce au urmat Păcii de la Versailles, au existat voci care au amintit aceste lucruri, însă euforia unirii Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei au făcut din acestea doar zgomote de fundal. Totuşi Declaraţia de război de la 27 august 1916 a fost şi sentinţa la moarte a 220.000 de soldaţi şi civili români, iar pentru strategii Antantei, o diversiune, o lărgire de front, menită să mai slăbească câtuşi de puţin strânsoarea de pe râul Somme.
Ferdinand I „Întregitorul”, Rege al României, Principe al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut ca Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Sinaia–Castelul Peleş) şi a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. De numele său se leagă o serie de evenimente importante din istoria României moderne. Încoronarea sa care rege al României se produce într-un moment delicat pentru ţară: la puţin timp după izbucnirea Primului Război Mondial. Cu doar câteva zile înainte, la Sinaia bătrânul rege Carol I hotărâse ca tânărul stat român să nu intre în acest conflict. Ferdinand, o personalitate cu mult mai timidă decât predecesorul său, a fost supus unui adevărat asediu din partea elitei politice timp de aproape doi ani. În 1916, bazându-se pe primul ministru Ionel Brătianu – „zodia bună a României” cum îi spunea chiar Ferdinand, semnează tratatul de alianţă cu forţele Antantei. Conjunctura fericită de la sfârşitul anului 1918 face ca România să se găsească printre învingători la finele marii conflagraţii. În plus, datorită aceleiaşi situaţii, atât teritoriile pentru se care intrase în război cât şi celelalte ţinuturi româneşti au decis să se unească nucleului statului român. Această unire a fost întărită de încoronarea festivă a lui Ferdinand I şi a Mariei la Alba Iulia din 15 octombrie 1922.