Capitala este un oraș pitoresc, cu întâmplări inedite, ciudate și frumoase în același timp. Multe dintre povestile orașului s-au pierdut. Altele au dăinuit prin placerea unora de a le consemna. Va vom reda azi o astfel de mică istorie locală consemnată în lucrarea Odinioară în București a lui Nicolae Vătămanu, apărută la editura Vremea.Dacă sunteți curioși de astfel de povești, mai găsiți și altele în această lucrare.
„Spre sfârșitul lunii mai 1825, mare senzație în București! Toată lumea discuta încercarea de omor în care atât autorul cât și victima aparțineau clasei boierești. Cuvintele „toată lumea” vor să zică un număr de boieri și câteva zeci, dacă nu sute de cucoane, poate că nu toți boieri get-beget, ci și dintre aceia care, fără să fie, se țineau morțiș din tagma boierească. Restul populației ridica din umeri sau cel mult stuchea printre dinți două vorbe: „niște nebuni!”…
Ce se întâmplase? Unul dintre tinerii feciori de boieri, cunoscut, cum se obișnuia pe atunci, după numele mamei (pe semne ca măsură de prevedere în materie de identitate!), așadar, feciorul Tiții Văcăreaschii, în vârstă de optsprezece ani, sătul de câtă carte se învăța pe atunci, fără școli și fără diplome, se apucase de fapte vitejești. La adăpostul numelui și al slugilor, înhăitat cu alte pramatii de felul lui, se îmbrăcară cu toții asemeni cârjaliilor și, înarmați până-n dinți, cu hanger și pistoale, provocau scandaluri în pădurea Cișmigiului, aținând calea femeilor și fetelor ce veneau să ia apă sau să-și spele pânzele. Azi așa – mâine așa, până ce nemaisfârșindu-se scandalurile, mahalagii din partea locului și-au ieșit din sărite, au pus mâna pe joarde și i-au alungat de acolo. Nu însă fără a le muia și oasele la înghesuială, că spinarea de boier sau de slugă nu se deosebește la încăierare.
Izgonirea cu rușine a scandalagiilor din pădurea Cișmigiului s-a aflat repede în tot orașul. Boierii cei bătrâni râdeau în barbă, cunoscând bine asemenea pățanii, căci la vremea lor fuseseră și ei făcuți iepuri de șapte hotare de bărbații femeilor frumoase prin preajma cărora suspinau. Dar boieroaicele s-au supărat foc. Copiii lor, că ce altceva erau decât niște copii?, să ajungă să fie bătuți de mahalagii? Cum să se poată îngădui una ca aceasta? Și au trimis plângere la domnie. Grigore Ghica Vodă a râs și le-a răspuns vorbă să se astâmpere, că le prinde bine nevârstnicilor învățătura…
Tinerii ceilalți, care nu se făcuseră viteji, râdeau cu poftă când se întâlneau pe la sindrofii cu cei bătuți. Era mai ales unul, Palama, băiat subțire, cuminte ca o fată și care învățase carte înaltă. Urmase la școala dascălului Lazăr, care prorocise că acest tânăr va ajunge foarte departe.
Între Palama și feciorul Tiței era o veche rivalitate. Încă de copii se luau la întrecere. Dar pe când Palama era tare la învățătură, compunând logosuri i encomioane desăvârșite, celălalt era bun de gură și avea un schepsis deosebit la rostirea oricărei cuvântări.
În sufletul lui, Palama se simțise mai prejos atunci când ceilalți juni se făcuseră viteji. Acum însă nu mai putea de bucurie. Îl împungea cu vorbe cu mai multe înțelesuri, îi pipăia oasele să vadă dacă sunt întregi; îl ispitea dacă mai poartă cucuie și câte altele. Feciorul Tiței fierbea și i-o cocea. Și când a aflat de la Iancu al beizadelei Caragea că Palama s-a logodit cu Sultana clucerului Anghelache, și-a pus în cap să-i strice logodna.
Seară după seară, cât era luna pe cer, cuconașii porneau cu lăutarii după ei să cânte de dragoste pe sub ferestrele femeiilor frumoase. Veneau călări, voinicește, cu taraful, înotând în praful stârnit de cai.
Din ziua în care s-a aflat de logodna lui Palama, drumul obișnuit al cetei de viteji era spre Gorgan, acolo unde avea casă clucerul Anghelache, într-o curte mare, cu pomi. Dar de pe un maidan din coasta curții, se vedeau bine ferestrele de la odaia fetei. Acolo își aducea feciorul Tiței cântăreții țigani și-i îndemna să cânte cu foc. Și, lucru vrednic de mirare, le poruncea să zică numai din țambale, din cobze și lăute, iar el, boierul, îi însoțea zicând din gură. Cânta frumos, așa cum și vorbea. Când zicea el: „Nu mă pedepsi, stăpâno!”, parcă plângeau și luna de pe cer și plopii care-și tremurau frunzele în bătaia razelor galbene. iar când striga prelung, cu ah!-uri și cu of!-uri: „Când nu te văz, am chinuri / Și când te văz, leșinuri…”, ți se rupea inima din piept de jalea lui…
Sultana lui Anghelache era însă fată cuminte și îl iubea pe Palama. Cum îi auzea pe nebuni, stingea lumina; dar, ca femeie, curioasă, privea la ei printre perdele, ferindu-se să nu le miște cumva. Nebăgat în seamă, feciorul Țiței nu se lăsa, ci, dimpotrivă, mai rău se îndârjea. Era nelipsit, seară de seară, încredințat că până la urmă o va scoate din minți pe fată.
A aflat însă Palama. Și-a adunat și el câțiva prieteni și, într-o seară, când ofurile se înălțau mai cu patos, logodnicul le-a ieșit înainte cu vorbe de înfruntare. Viteazul i-a răspuns înțepat și cu vorbe în doi peri despre fată. După care s-a încins o bătaie în lege. La un moment dat s-a auzit un răcnet. Ceata cântăreților s-a împrăștiat. Când au alergat ai casei cu făclii și masalale, tânărul Palama a fost găsit la pământ, cu un cuțit în piept. De-abia a putut șopti: „M-a răpus Bărbucică!” și a leșinat.
În aceeași noapte chiar, liniștea Măriei Sale Vodă Grigore Ghica a fost tulburată cu mare larmă. La poarta curții de pe Podul Mogoșoaie, țipa cu puterea deznădejdii cucoana Pălămoaica. Mama înjunghiatului, văzându-l pe acesta în ce stare se afla și crezându-l pierdut, a alergat nebună la Curte, cerând lui Vodă să-i facă dreptate. Degeaba o respingeau ciohodarii și neferii, căci cucoana răcnea de scula orașul. Se întâmplase ca Vodă să fie în noaptea aceea la o grea cumpănă și să nu aibă somn. Când a auzit-o, a trimis să afle ce se întâmplă și a pus să o cheme înăuntru. Ascultându-i plângerea, Domnul s-a înfuriat și i-a spus: „Mergi acasă și Dumnezeu să te mângâie. Dreptatea o voi face eu!”
A doua zi a poruncit dorobanților să-l prindă pe acel smintit Bărbucică al Tiții Văcăreaschii și să-l aducă legat la Curte. Și a mai poruncit să fie judecat după obiceiurile țării, măcar că multă stăruință s-a pus pentru a-l scăpa. Vodă l-a fulgerat cu domneasca lui poruncă:
„Io Grigore Dimitrie Ghica voievod, din cercetarea judecății departamentului criminalicon (…), îndestulându-se domnia mea de necuviincioasa faptă a acestui Barbu Catargiu și măcar că se cuvenea a-l pedepsi după căderea și măsura vinei lui, precum pravila orânduiește, noi încă cu a iubirii de oameni cumpănă, ușurându-i osânda cea cuviincioasă, hotărâm și poruncim dumitale, epistatule al armășiei, ca mai întâi să se pedepsească cu bătaie în priveliște, aici la domneasca noastră curte…”.
Era o pedepasă grea bătaia la tălpi! La scara palatului, se întindea, ca un mare favor pentru obrazul boieresc, un preș roșu. Mult mai bucuros ar fi fost Bărbucică să-l fi bătut undeva într-ascuns, pe înfundate; dar isprava era prea din cale afară de nerușinată!…
După bătaie, porunca domnească de la 25 mai 1825 mai arăta ca pedepsitul să fie trimis la mânăstire la Sărindar, unde se închideau nebunii. Și ca un nebun ce era, să fie ținut în lanțuri în soroc de șase luni, până ce își va veni în simțiri. Toată îngrijirea lui Palama, plata doctoriilor și vizitele doctorilor să cadă în sarcina osânditului; în caz de moarte, să plătească vinovatul cinci mii de taleri, Pălămoaicei, drept mângâiere.
Bărbucică a intrat în lanț la Sărindar, în rând cu nebunii. Spre norocul lui, tânărul palama a scăpat cu viață. Rudele lui Bărbucică, multe și de neam, au tăbărât asupra lui Vodă, care, în cele din urmă, s-a îndurat să-l ierte. Ca să se uite isprava, junele în vârstă de optsprezece ani a fost trimis „înăuntru”, la Paris. Se vorbea că îi prindea mâna la meșteșugul zugrăvelii și că ar avea de gând să învețe acolo, de la maeștri renumiți, arta picturii.
Erau însă numai vorbe. Fire deosebit de sensibilă, tânărul acesta avea aplecare și către arte, dar și către științe. A studiat literele, și dreptul, și istoria, și finanțele, și economia politică. A studiat, fără examene și fără diplome, tot ce-i era necesar pentru cea mai desăvârșită artă, spre care se simțea atras: arta politicii, adică a conducerii!
În 1830, la Paris, făcea furori o mare ghicitoare, doamna Lenormand. Într-o zi i s-au înfățișat doi tineri valahi, ca să li se prezică și lor viitorul. Unuia i-a prezis, zice-se, că va purta coroană: era Barbu Știrbei. Celuilalt i s-ar fi spus că va urca până în vârful scării sociale, dar că va muri de moarte violentă. Acesta era Bărbucică, Barbu Catargiu, cel dintâi prim-ministru al Principatelor Unite.
Fiul marelui vornic Ștefan Catargiu și al Tiții lui Barbu Văcărescu s-a înapoiat de la Paris domolit. Era mic de statură, subțirel, cu trăsături fine și obosite. Nenorocitul fel de viață pe care societatea noastră înaltă îl moștenise de la putregaiul Fanarului îl îndemnase încă din tinerețe. Târziu, un admirator scria că Barbu Catargiu adusese, ca toată tinerimea timpului, jertfe nenumărate pe altarul Afroditeiși al Grațiilor, gustând până și drojdiile din paharul plăcerilor!… Aferim laudă!
În ciuda acestei oboseli ce i se citea pe figură, mintea lui era scăpărătoare. Un neobișnuit dar al vorbirii îl ajuta să exprime cu eleganță și avânt ceea ce fantezia minții clădea sau întrezărea. Pe vreme aaceea, sub Alexandru Ghica Vodă, oratorul cel mai de seamă din Divanul Țării Românești era Gheoghe Bibescu, viitorul domnitor; el se bucura de o supremație unanim recunoscută. Dar când a venit junele Barbu Catargiu și a luat cuvântul, Bibescu a fost cel dintâi care s-a grăbit să-l felicite, spunându-i: „Vere, m-ai întrecut până și pe mine!”… Ciudată felicitare!
Barbu Catargiu a făcut o reușită carieră politică. Dar era prea robit vechilor idei ale veacului depășit de Revoluția franceză și de tresărirea națională de eliberare de la ʼ48. Opunându-se reformei agrare, el a îndârjit împotriva lui spiritele liberale și reformatoare. Primul ministru al lui Cuza era un obstacol puternic. Un glonț oportun sub clopotnița Mitropoliei, pe când pleca de la Cameră cu trăsura, a înlăturat din cale acest obstacol…
Prietenii și admiratorii lui, neconsolați, au vrut ca măcar amintirea să i-o glorifice. Și au pornit acțiune pentru ridicarea unei statui. N-a fost greu să se adune fondurile; moșierii conservatori au contribuit cu toții. Statuia s-a făcut și este o operă de artă. Sculptura lui Raffael Romanelli îl înfățișează pe Barbu Catargiu murind… A fost așezată la câțiva pași de locul unde își găsise cu adevărat sfârșitul, la poalele Dealului Mitropoliei[1]. Mai greu a fost să o dezvelească, să o inaugureze. Actul provocator nu era pe placul celuilalt partid, care s-a opus. Și statuia a așteptat dezvelirea până ce ploile și vântul au îndepărtat pânzele care o ascundeau. A fost singura statuie din București dezvelită fără discursuri, fără fanfare, fără altă muzică decât aceea a crivățului și a furtunii. Căci, pesemne, au și statuile, ca și oamenii, soarta lor…
[1] Acum mutată, statuia poate fi văzută la poalele Dealului Mitropoliei, în fața blocurilor noi construite spre strada Bibescu (n.ed.)