Bucurestiul anilor 30 ascunde multe povesti, care mai de care mai pestrite. Pe timpurile cand elitele se scoleau la Paris si la Viena, iar Capitala devenea, incet, incet, micul Paris, domnii mai libertini se lafaiau in bordelurile luxoase de la „Crucea de piatra”.
Centru al desfraului, cartierul „Crucea de Piatra” din Bucuresti era kilometrul zero al placerilor interzise in perioada interbelica.
Nu exista bucurestean sa nu fi trecut vreodata pe la intersectia Dudesti cu Vacarasti , sau sotie sa nu fie terorizata de gandul ca barbatul ei isi petrece serile in bratele Mitei, ale lui Suzi sau ale lui Pusi (prostituate celebre in anii 30-40). Povestile timpului spun ca centrele de toleranta de la Crucea de Piatra (dupa victoria din 1595 a lui Mihai Viteazu asupra turcilor la Calugareni, in anul 1688 a fost ridicata o cruce monumentala, din piatra, care sa aminteasca de evenimentul istoric.
Langa aceasta cruce s-a format in timp o asezare rurala, al carei nume a fost inspirat de monumentul din apropiere – Crucea de piatra – mai tarziu, cartier al desfraului) erau pentru toate buzunarele. Existau „tate” care isi vindeau fetele pentru 1 pol (echivalentul a 20 de lei) sau case de lux unde „cucuoanele” costau chiar si 3 sau 4 poli.
Casa „La Ionescu Legionaru” (numita asa din pricina gardului verde care imprejmuia stabilimentul) tiparea la acea vreme abomanente scoase la imprimerie, pentru clientii fideli. De pilda,un abonament lunar la Miti Vasilescu, prostituata de profesie, care „juca in deplasare” la Hotel Minerva costa 50 de lei.
„Carte de abonament valabila la d-soara Miti Vasilescu, Hotel Minerva, no. 3, lei 50 (platit anticipat). Noaptea intreaga se socoteste 2 numere. La mai multe numere se face rabat. Cu stima, Antreprenoara. Duminica si sarbatori visitele se primesc numai dimineata din cauza aglomeratiei. „, este inscris pe tipizatul interbelic.
Cu toate ca pe abonamentul „tip” era specificat in clar faptul ca banii se dau „in fata” (n.r ca la „fetite”), clientilor fideli li se permitea luxul sa fie „trecuti pe caiet” pentru serviciile „fetitelor dulci de Bucuresti”.
„Odata cu achitarea abonamentului, va rog a ne trimite si restul de lei 5 ramas la abonamentul trecut”, noteaza „tata” de mana pe abonamentul cu pricina, semn ca domnul in cauza era un obisnuit al stabilimentului si ca i se permitea luxul de a plati „la voie”. „In casele astea gaseai mai multe fete de la țara, prost ingrijite. Vara stateau in curte, mai dezbracate si furau palaria curioșilor care se uitau prin gard la ele. Nu le-o mai dadeau pana cand nu treceau si prin camera lor. Costa doar 15 lei. Fata pe care o luai se uita mai intai daca esti bolnav. Te controla sa vada daca ai herpes. Curvele aveau dreptul sa te refuze. Dacă treceai testul, ajungeai intr-o camera unde se consuma momentul, iar apoi te spalai intr-un lighean. Nu erau conditii foarte bune ca in alte parti. Mai intai se spala barbatul, apoi femeia.” declara Camil Roguski, arhitectul lui Nicolae Ceausescu intr-un interviu acordat unei publicatii.
Tot acesta, care a copilarit in zona unde astazi se afla Posta Vitan, povesteste ca femeile de moravuri usoare care satisfaceau monsieurii generosi „la bulevard” lucrau in peste 25 de astfel de stabilimente aliniate pe „strada desfraului”. „Casa Nova era celebra pe vremea aia. In salon erau insirate cam 20 de fete, care-si asteptau clientii in rochii scurte si decoltate. Dupa ce le cantareai din priviri pe toate, iti alegeai fata si te duceai la „tata”, jupaneasa, cea care tinea evidenta. Era intotdeauna grasa si urata. Tata iti dadea hartie igienica si prosop”, spunea acesta in acelasi interviu. Conform arhitectului, elevii si studentii care treceau pentru prima data in casele de toleranta, aveau gratuitate, iar fetele erau multumite ca au „initiat” un „necopt” in alea dragostei taine. „Ele erau mandre ca au avut o prospatura. Nu cereau bani pentru asta. Daca erai beat insa nu te primeau”, isi mai aducea aminte acesta.