Parcul Ioanid, experiența ‚,orașului grădină’’

Amplasat în zona centrală a orașului București, Parcul Ioanid naște prin el însuși un nou concept de locuire urbană preluat din lumea occidentală și valorificat în societatea românească de început de secol al XX-lea.

Începând cu finele secolului al XVIII-lea, s-a constatat ruperea Principatelor Române de Poartă, prin sfârșirea epocii de dominație fanariotă în teritoriul nord-dunărean, fapt întărit prin adoptarea în 1831 și 1832 a Regulamentelor Organice în Țara Românească și în Moldova. Ca urmare a acestor evenimente, toate privirile au început să se îndrepte înspre Occident, cu predilecție spre  societatea franceză.

Bucureștiul modern se va găsi pus în fața unui decalaj substanțial față de lumea occidentală, însă autoritățile se vor mobiliza și va exista un efort serios, alimentat de dorința unanimă de a se crea o identitate națională și de a scăpa de umbrele epocii de curând apuse. Influența franceză asupra orașului s-a manifestat prin preluarea de modele culturale, arhitectural/urbanistice și de ordin social, modele pe care locuitorii le-au primit cu brațele deschise și care au condus la conturarea unei societăți moderne românești de secol al XIX-lea.

În ceea ce privește operațiunile de modernizare ale Bucureștiului, s-au remarcat două direcții de influență predominante: pe de-o parte au fost sistematizările baronului Haussmann desfășurate în Parisul din a doua jumătate a secolului, iar de cealaltă parte s-au aflat principiile ,,orașului grădină’’.  La acea vreme, în București dominau spațiile verzi, astfel încât, conform celor scrise în lucrarea Bucureștiul european[1], ,,În 1879, cele 2.925 de hectare ale orașului se compun din: 14% construcții și curți, 67% parcuri, vii, grădini de agrement, grădini fructifere și grădini de legume, 10% terenuri virane și 9% străzi și piețe.’’

Parcul Ioanid, într-o primă formă de existență, apare sub denumirea de grădina ,,Brîslea’’ (1839-1869), despre care Constantin Bacalbașa scrie ,,o grădină de margine de oraș unde se făceau petrecerile, unde mergea lumea să chefuiască; unde se întâlneau amorezații și cântau prin tufișuri lăutarii.’’[2] În anul 1856, terenul este cumpărat de către un librar, George Ioanid, și este transformat în grădină de legume.  

În linia modelului culturalist se dezvoltă conceptul de ,,oraș-grădină’’ și apare în Anglia, ca reacție la industrializare, fiind teoretizat de Ebenezer Howard. Acesta avea ca principii directoare zonificarea funcțională și refuzul geometriei rigide, optând pentru organicitate și pitoresc. Acest model urbanistic a început să prindă contur și la noi la începutul secolului al XX-lea, principiile sale fiind aplicate cu rigurozitate în cadrul ansamblului Ioanid.

Astfel, în urma lotizării din anii 1909-1910, în fosta zonă a livezii Ioanid, se construiește un ansamblu rezidențial cu regim de joasă înălțime dispus în jurul unei zone verzi, devenit Parcul Ioanid. Imobilele frumos restaurate există și astăzi, răspândind atmosfera de ,,Belle-Epoque’’ și, în prezent, unele dintre ele adăpostesc ambasade sau sedii ale unor firme private, iar altele încă servesc conceptului de locuire. Construcțiile se încadrează ca stil arhitectural perioadelor de eclectism național și de neoromânesc, aparținând unor arhitecți celebri ai vremii.

Totodată, ele crează un cadru protector pentru parc, prin prisma acestui fapt bucurându-se de liniștea dată de absența traficului rutier.

Astăzi, prin comparație cu alte parcuri bucureștene, acesta este de dimensiuni modeste, însă păstrează ceva din atmosfera de odinioară, cu alei îngrijite și pline de vegetație, cu oameni de toate vârstele ocupând băncile de curând înlocuite și cu copii alergând de colo-colo, ori plimbându-se cu bicicleta.

Ansamblul Parcul Ioanid rămâne unul dintre proiectele urbanistice inovatoare ce se remarcă prin originalitate și ale cărui principii conduc la modernizarea în spirit occidental a societății românești.

Autor: Monica Buică

[1] Autor Bogdan Andrei Fezi, editura Curtea Veche, 2010.

[2] Bucureștii de altă dată, Vol.1, editura Humanitas, 2014.