O zi prin Bucureștii de altădată

Mereu în schimbare, mereu în tranformare, Bucureștii au alergat să prindă din urmă alte capitale europene, însă farmecul și povestea lui nu s-a regăsit niciodată în imitații, nici măcar atunci când vizitatorii în numeau Micul Paris sau Parisul Balcanilor.

Să trăiește în București la sfârșit de secol XIX sau  începutul veacului XX, însemna să vezi cum se schimbă lucrurile rapid cu efervescenta și cum dintr-un oraș al hanurilor și negustorilor se transformă, într-un nou oraș, cu străzi largi, cu tramvaie trase de cai, cu clădiri de câteva etaje aflate în apropierea grădinilor bogate în arbori de diferite soiuri. Bucureștii sunt un oraș al contrastelor și al scandalurilor, un tablou unic, un amestec al culturilor și în același timp o creație originală în sine.

În centru erai întâmpinat politețuri: doar cu dumneavoastră sau chiar domnia voastră între prieteni, iar în familie dumneata. Fără glume deocheate faţă de domnişoare. Pălării, rochii, fuste şi bucle în rândul tinerelor, iar bărbații din înalta societate umblau cu monoclu, baston și joben.  Baluri private, nu petrecere cu gaşca, aceasta era distracția, iar muzica se asculta la plăci la patefon, nu căşti sau discuri, în rândul tinerilor. Și dacă intri în horă trebuie să știi să joci! Ce puțin 20 de tipuri de dansuri trebuia să știi ca să nu te faci de râs la un bal, iar doamnele și domnișoarele erau atent preocupate ca mereu să aibă o garderobă nouă.

Mergeau la promenadă în Parcul Cișmigiu, construit în vremea domitorului Barbu Știrbey înainte de revoluția de la ’48, la Capsa sau în grădinile de vară, fiecare după rangul său. În Cișmigiu fiecare folosea poarte ce i se cuvenea și până la Primul Război Mondial, Casa Capșa era interzisă boemei literare, fiind rezervată doar protipendadei, ultimii boieri, oameni publici și ziariști distinși. Aici se discutau politică, campanii de presă sau cancanurile vremii.

Dacă ar fi să luăm o zi din viața lui unui domn de tipul Titu Maiorescu sau a lui C.A. Rosetti petrecută în Micul Paris ar suna astfel. Se trezeau pe la ora 7, își sorbeau cafeaua în liniște și cu sfințenie citeau presa.

Orele de consultații avocățești ale lui Titu Maiorescu începeau devreme pentru programul de lucru din acea vreme, între 8 și 11. De obicei activitatea începea mai târziu, mai în tihnă.

Orarul obișnuit era între 9 și 12, apoi era pauză de masă (cum azi mai este prin Italia, Grecia sau Spania), se închidea totul la prânz, se duceau oamenii să mănânce, apoi mai aveau program după masă. Maiorescu își făcea treburile de avocat, se întorcea acasă, mânca, apoi lucra pentru diverse alte treburi: își pregătea conferințe, cursuri pentru universitate, scria articole și scrisori.

Oamenii de tipul său făcea nenumărate călătorii chiar dacă mijloacele de transport ale vremii erau trenul și trăsura. Prima mașină s-a auzit pe străzile Bucureștilor pe la 1900. Era un FN Herstal și aparținea lui Bazil G. Assan. Acest eveniment a năcut și prima rivalitate automoblilistică din România. Prințul George Valentin Bibescu, un împătimit al automobilist, și-a comandat și el imediat o mașină la aceeași firmă, doar că numărul de înmatriculare  1-B era deja dat lui Bazil G. Assan. De aceea a intervenit la Prefectura Capitalei și a făcut un compromis oferindu-i-se numărul 0-B.

Revenind la ziua lui Titu Maiorescu, seara acestuia era mereu presărată cu evenimente mondene. Întreaga familiei se ducea la spectacole de teatru sau opera, cel mai adesea la Teatrul Național de pe Calea Victoriei, care începeau pe la 7 – 8 , apoi aveau supeul, către orele 10 – 11 noaptea. Se culcau târziu. În dese rânduri, protejatul său Mihai Eminescu venea în vizită la Maiorescu pe la orele 11 noaptea.

Viața doamnelor și a domnișoarelor din societatea boemă a Bucureștilor era împărțită între dirijarea treburilor casei, frumusețe și lectură. Noţiunea de „mers la serviciu”, ideea de a avea o „slujbă”, alta decât iniţiativele filantropice sau caritabile, erau de neconceput în cazul acestor doamne.

Până târziu, după începerea Primului Război Mondial, reprezentantele „sexului frumos” nu aveau voie să meargă pe jos, pe Calea Victoriei (fostul Podul Mogoşoaiei), ci doar în trăsuri, dacă nu erau însoţite de soţ, de o rudă sau prietenă, ori măcar de o servitoare. De asemenea, femeile nu puteau să intre într-un local, fără a se afla la braţul unui bărbat. Când se duceau la cumpărături, pe Lipscani sau în altă parte, chiar şi într-un magazin de lux, aristocratele autohtone nu puteau fi singure, indiferent cine le însoţea.

Timpul avea răbdare și oamenii se bucurau de fiecare colț al orașului care se transforma rapid sub ochii lor.