Încă de la început precizăm că nu ne vom ocupa de diferenţele dintre carte şi film. Fiecare având puterea de a descrie un anume tip de imagine, deşi aparent ar trebui să arate acelaşi lucru. Atuurile cărţii constau în introspecţia personajului principal care vorbeşte la persoana întâi descriind lumea aşa cum consideră autorul că a fost văzută de o fată, protestantă, la jumătatea secolului al XVII-lea. Personajul nu este obligat să construiască în detalii o lume căreia îi aparţine, ci pur şi simplu o descrie. Atmosfera e doar rodul imaginaţiei cititorului, care este transpus în lumea aceea prin relatările personajului. Pelicula în schimb are o serie de avantaje şi dezavantaje specifice: creează o atmosferă (costume, oameni, lucruri, decoruri etc.) cât mai apropiată de cea reală, dar se pierde din acea gamă largă de trăiri interioare relatate în carte lăsând pe spectator să îşi imagineze el restul.
Ne aflăm în faţa a două proiecţii de a vedea o lume descrisă, posibilităţi ce învăluie în mister şi pe oamenii de atunci: cartea – trăirea de zi cu zi în Delft-ul lui 1665 pe care toţi o percep din interior, pelicula – fascinaţia tabloului pentru trăitorii acelei epoci, imaginea exterioară căreia îi poţi ataşa amintiri şi pe care o poţi analiza fără să mai faci parte din sistem. Ceea ce va constitui obiectul analizei noastre, nu este neapărat veridicitatea cu care regizorul a realizat imaginile, ci reperele morale si mentale ale epocii, surprinse atât în carte cât şi în film.
Omul din Delft-ul anului 1665 este supus unor cutume ce depăşesc chiar şi bariera religiei, vizibil trasată într-un oraş în care trăiesc şi catolici şi protestanţi. Acestea sunt ruşinea şi sărăcia. Rolul femeii într-o astfel de societate nu este acela de a asigura venitul familial şi nici măcar acela de a contribui la el. Ea este doar mamă, gospodină, gazdă, însoţitoarea bărbatului la evenimente mondene etc. Rolul ei este unul casnic. Plecarea personajului principal, tânăra Griet, de acasă este interpretat ca un eveniment necesar, datorit unui accident de muncă ce i-a orbit tatăl sigurul care asigură venitul familial. Există o frică de faliment, probabil şi o ruşine. Sărăcia înseamnă împingerea respectivei familii la marginea societăţii. Probabilitatea de efectua căsătorii avantajoase sau de a obţine credit de la cineva scădea sau creştea în funcţie de venitul pe care îl avea respectiva familie.
Situaţia este similară şi în casa pictorului Johannes Vermeer, unde el trebuie să asigure venitul familiei prin vânzarea tablourilor unor mecena. Ce este interesant e faptul că şi aceşti „binefăcători” stabileau cu artistul contracte pentru tablouri şi nu cumpărau toate picturile fără ca ei să decidă cine va fi pictat. Nici Griet nu este angajată definitiv, ci numai temporar şi aceasta din cauza faptului că stăpâna era însărcinată a doua, apoi a treia oară şi avea nevoie de mai mult ajutor în casă.
Ceea ce atrage atenţia este oraşul. Brăzdat de canale pentru a înlesni transportul, dominat de biserici, ritmat de clopotele lor şi stratificat după criteriul bogăţiei sau cel religios, el este un personaj de fundal. Şi nimeni nu îndrăzneşte să îi conteste aportul al atmosfera creată. Cartierele catolice, centrale de obicei, pentru că ne aflăm în perioada de apogeu a Franţei catolice, sunt mai curate şi mai bine amplasate pentru realizarea comerţului.
Arhitectura este mai impozantă, iar canalele, străzile şi podurile îi sunt luminate. În astfel de oraşe nu prea există garduri si curţi interioare mari, de aceea animalele de curte: găini, gâşte, raţe stau pe uliţă. Străzile sunt pavate cu piatră, căci altfel s-ar scurge tot nomolul în canale. Nu există în schimb un sistem de canalizare, iar deşeurile menajere se aruncă tot în canale.
Casele sunt înalte, iar primul rând de geamuri sunt la o înălţime mai mare de un stat de om, ca să nu se poată vedea înăuntru din uliţă. Aerisirea făcându-se prin ochiuri mici de geam ca în spaţiul german. Obloanele de lemn protejează geamurile. În interior casele nu au prea multe camere, ci mai degrabă spaţiu este pierdut în holuri înalte şi strâmte, scări interioare dependinţe. Din acest motiv nu e de mirare ca nu există o cameră specială a servitorilor, ei dormind sub scară sau în alte locuri ce ţin de bucătărie. Construcţia casei se face pe un fundament înalt ceea ce creează posibilitatea ca să poată exista o pivniţă.
Adesea în aceeaşi casă pot locui mai multe generaţii: bunici, părinţi şi copii. Nu întâlnim încă direcţia către familia nucleu de azi. De cele mai multe ori cel mai în vârstă membru al familiei, este cel care plăteşte slujitorii, iar femeia este cea care angajează unii noi. Tot ea poate să îi concedieze, mai ales dacă este casa în care s-a născut.
Fiecare are locul lui într-o astfel de societate, bine prescris şi bine conturat. accesul la un loc mai înalt nu este admis decât în condiţii speciale, iar posibilitatea de a păstra un loc de muncă pe o perioadă bine determinată este aproape nulă, doar dacă este o afacere cu obiecte necesare existenţei zilnice.
Diferenţele sociale sunt adânc impregnate în mentalul colectiv încât până şi copii le cunosc. Şi cele religioase sunt vizibile existând o ură între protestanţi şi catolici deşi sunt puşi să coabiteze în acelaşi spaţiu al oraşului. Există şi o distincţie de vestimentaţie pe care cele două confesiuni le propovăduiesc. Vizibilă este cea dintre femeile catolice şi cele protestante: primele umblând cu capul descoperit sau cu un batic ce acoperea doar o parte a părului, iar celelalte cu un acoperământ ce abia lăsa să se întrevadă faţa.
Bijuteriile sunt de obicei apanajul femeilor catolice. Sunt simbol şi distincţie a feminităţii lor. Vânzarea bijuteriilor unei femei din motive economice poate semnifica declinul financiar al unei familii. De asemenea ele, bijuteriile, împrumută ceva din ego-ul feminin al purtătoarei. Orgoliul sau acea parte misterioasă a „eternului feminin” poate fi grav rănit în cazul în care o altă femeie îi foloseşte bijuteriile.
Cercelul cu perlă în cazul nostru este un astfel de obiect. El adună simbolismul feminin al unei întregi epoci. Nu există o valoare care să poată să se contrapună unui simbol. Un simbol asemănător în lumea intelectualilor este cartea, iar în lumea comercianţilor banul.
Finalul filmului pune în conflict tocmai acest tip de gândire: simbolismul bijuteriei – feminitatea secolului XVII-lea, misterul creator (pictorul) şi necesitatea supravieţuirii (bătrâna). În fond fiecare are dreptate şi un orgoliu pe care potrivit societăţii (soţia şi bătrâna) sau propriei conştiinţe îl apără (pictorul şi fata). Ne aflăm într-o societatea în care unica soluţie de încheiere a acestui conflict este dispariţia lui Griet din casa Vermeer.
Dacă pe de o parte am analizat societatea dezvăluind punctele de vedere ale bătrânei şi ale soţiei, ar mai trebui trebuie spus câte ceva despre cum este perceput misterul creaţiei şi cum e văzută problema obscenităţii. Într-o lumea în care zvonul şi bârfa sunt modalităţi sociale de informare, de relaţionare, este imposibil să încerci ceva ce contravine normelor morale existente.
Mai mult chiar ne aflăm într-o lume care abia trecuse prin mişcarea de reformare a spiritului creştin. Abaterile morale nu erau doar probleme de ordin personal, pe care individul şi-le rezolvă după propria conştiinţă cu divinitatea, ci erau subiecte de discuţii publice, iar cel în cauză era stigmatizat de întreaga urbe. Adesea nu numai el ci şi familia sa avea parte de acelaşi tratament. A poza pentru un pictor într-o lume protestantă, care încă dezavua redarea chipului uman, şi care până nu demult arunca icoanele prea umanizate, era considerat un act de imoralitate.
Pe de altă parte obsecenitatea evocată de soţia pictorului este una de natură orgolioasă, născută parcă din neputinţa de a revoca un mariaj. Adulterul în lumea medievală era o realitate, dar neputinţa femeii înşelate de acţiona făcea ca răzbunarea să fie o criză de isterie. Se putea încerca şi reciproca, înşelarea soţului. În acest mod trebuie înţeleasă reacţia ei.
Misterul creaţiei este un lucru ce îl plasează pe pictor dincolo de limitele normale ale unui simplu om. Pentru el trebuie să fie linişte, nimic nu trebuie deranjat etc. Statutul său se amplifică atunci când e vorba de venit. Acesta e modul prin care el îşi întreţine familia: creează imagini. La celălalt capăt stă omul medieval, fascinat de propria imagine, care rămâne blocată într-un univers cu amintiri şi trăiri. Este propria lume privită însă din afară. Fascinaţia acestui lucru tinde să copleşească mintea limitată a omului din perioada de premodernitate. Misterul culorilor, al imaginii sunt lucruri ce depăşesc imaginarul comun.
Observaţiile făcute pe marginea unei pelicule nu sunt absolut veridice. Trebuie să ţină cont şi de faptul că până la urmă este un film ce se adresează unui public. Totuşi meritul său este să îmbogăţească imaginaţia contemporană despre Evul Mediu. El este rodul unor studii în domeniu pentru că sunt aspecte de detaliu ce creează atmosfera acelei epoci. Impresionantă este tăcerea personajului principal ce sugerează introspecţie, ca de altfel a întregii pelicule. Sunt puţine scene cu mult dialog. Restul fiind doar mister creator… mult mister.