În lumea urbaniștilor (arhitecți, ingineri, istorici și specialiști în patrimoniu și antropologie urbană) există două afirmații des vehiculate: „Nu tot ce e nou e bun, nu tot ce e vechi e valoros” respectiv „Demolarea face parte din evoluție, cu condiția ca orice construim în loc să fie mai bun”.
Dacă nu ar fi fost așa, astăzi nu am fi avut nici „Micul Paris”, nici clădirile interbelice pe care le admirăm, nici Centrul Vechi, și nici măcar marele Paris, care își datorează o bună parte din arhitectură reformelor și sistematizărilor repetate, realizate în perioada de după Richelieu. De partea cealaltă, dacă demolăm sau modificăm prea mult și mai ales fără sens, fără să ținem cont de istoria și valoarea culturală a unui spațiu, și construim în neconcordanță cu zona sau chiar cu timpul pe care îl trăim, riscăm să avem și să lăsăm în urmă un oraș mutilat. E ca și cum ai vedea pe un Ford T sau orice mașină de epocă spoilere, faruri xenon sau bare cromate cu leduri.
Ce înseamnă de fapt identitatea culturală și istorică a unui oraș?
Identitatea unui oraș este un proces de integrare al modului de viață și interacțiune cu mediul, pe care fiecare generație de locuitori îl are sau l-a avut. Practic, fiecare clădire și mai departe fiecare zonă a unui oraș spune o poveste despre cum s-a trăit sau se trăiește acolo, despre stilul de viață al unei generații de locuitori, dar și despre cum ne raportăm astăzi și cum utilizăm în prezent, în funcție de nevoile actuale, la rândul nostru ca o generație de locuitori, aceste spații. Astfel, pentru a da coerență unui spațiu urban, este nevoie să împăcăm ambele poziții: atât a celor care se declară iubitori ai orașului și văd în orice demolare o mare catastrofă, un atentat la patrimoniu, cât și cea a celor care își doresc să scape de „dărăpănături” și de mizerie, pentru a se face ceva nou, ceva util. Totul ține de a găsi și a menține un echilibru între ce vrem să păstrăm din trecut, ce face încă sens generațiilor actuale, și modul în care trăim acum, cu nevoile și obiceiurile noastre.
Dacă s-ar păstra tot, orașul nu ar evolua, ar rămâne blocat în timp și nu ar mai fi un spațiu adaptat celor care locuiesc acum în el, ar fi cel mult un muzeu viu, precum Muzeul Satului. De exemplu să facem un mic exercițiu de imaginație: dacă în București nu s-ar fi demolat nimic, centrul ar fi arătat ca o mare mahala orientală, zone întregi ar fi fost încă mlăștinoase, în locul Universității am fi avut un cimitir, Calea Victoriei și clădirile Belle Époque nu ar fi existat, iar în locul Cercului Militar ar fi fost o mănăstire care deja la 1896 era într-o stare avansată de degradare. Mai mult, deja în interbelic, intelectuali precum N. Iorga deplângeau soarta orașului de secol 19, pe care îl vedeau corupt și distrus, de noile clădiri moderniste precum cele de pe „proaspătul” la acea vreme Bulevard Magheru. Astăzi admirăm această arteră și ne mândrim cu arhitectura clădirilor de acolo tocmai pentru că „spiritul epocii”, adică ideile și stilul de viață al acelei perioade, ne transmite atât de multe și are o semnificație importantă în prezent – nu de puține ori perioada interbelică fiind considerată „o epocă glorioasă” din punct de vedere economic, cultural și arhitectural. Și totuși, oricât am iubi acel oraș al trecutului, nimeni nu poate trăi sau locui exact ca atunci decât în imaginar sau la nivel de hobby pentru perioade scurte de timp, cum este în cazul reconstituirilor istorice.
Orice oraș se schimbă și evoluează odată cu nevoile celor care trăiesc în el, iar demolarea unor clădiri vechi face parte din acest proces, altfel spațiul urban ar fi neutilizabil de generațiile actuale. Însă, în egală măsură, dacă demolăm prea mult, acolo unde nu trebuie, sau ceea ce construim în loc nu aduce un plus de valoare față de construcția sau construcțiile inițiale, atunci nu putem vorbi de o evoluție, ci de o distrugere sau mutilare a unui spațiu, eventual de o dezvoltare haotică. Teoretic putem demola și reconstrui tot, dar în acest caz identitatea și istoria unui oraș rămâne apanajul cărților de istorie și al pozelor de epocă, iar generația actuală dar și cele viitoare ar fi lipsite de posibiltatea de a înțelege și a da un sens trecutului sau modului de viață al celor care au locuit înainte acolo. De aceea este atât de important ca atunci când se pune problema demolării unor clădiri vechi să se răspundă următoarelor întrebări: de ce? unde? cum? și mai ales, ce construim în loc? Dar pentru a răspunde acestor întrebări este nevoie de studii realizate de specialiști (comisie de patrimoniu, urbaniști, arhitecți etc), de consultarea comunității locale și de întocmirea unor proiecte coerente care să justifice nu doar motivele demolării ci și impactul ulterior pe care dispariția unui imobil și eventuala apariție a unei clădiri noi îl va avea asupra zonei.
În lipsa studiilor și a reglementărilor de dezvoltare sau atunci când comisiile care ar trebui să își dea avizul sunt influențate economic sau politic (uneori reduse complet la tăcere), ajungem la situațiile tragice ale demolărilor din perioada comunistă când întregul oraș risca să se transforme în conformitate cu viziunea megalomanică a unui singur om fără a se ține cont de nimic, sau mai recent la situații în care spațiul urban pare complet fracturat, cum este cazul Milenium Tower – Biserica Armenească – Bulevardul Carol I sau Cathedral Plaza.
În vestul Europei planurile urbanistice, renumitele PUD, PUZ și PUG, au valoare imperativă și sunt rareori modificate pe parcursul timpului, iar pentru zonele de importanță istorică există reglementări speciale astfel încât clădirile de patrimoniu să nu poată fi lăsate în paragină sau demolate în pripă. În plus, în unele țări, există și o legislație a fațadelor care interzice sau limitează modificările exterioare care pot fi aduse exteriorului unor clădiri (utilizarea tâmplăriei termopan în alb, demontarea obloanelor, închiderea balcoanelor sau anumite tipuri de finisaje), oferind în acest mod o imagine coerentă diverselor zone ale unui oraș și o identitate specifică.
Ce este bun? Ce este valoros? Cum ne putem raporta la patrimoniu și la ideea de demolare?
Ne întoarcem invariabil la dilemele de bază ale apariției, dezvoltării și remodelării unui oraș: Orice clădire veche este valoroasă? Orice demolare este o pierdere? Orice construcție nouă este bună?
Deși par a descrie situații diametral opuse, în realitate toate cele trei întrebări pornesc de la același lucru – nevoia de a utiliza un spațiu adaptat la stilul de viață contemporan cu cei care îl definesc. Nu materiale de construcție sau dimensiunea unui imobil îi dau valoarea acestuia ci oamenii și modul în care aceștia aleg să folosească spațiul interior și exterior al clădirii și să se raporteze la ea. Pe baza acestui principiu, au construit, au demolat și au reconstruit toate generațiile de până acum, așa se proceda și acum 100 sau 200 de ani. Astfel, atât valoros cât și bun înseamnă unul și același lucru: că acel spațiu, fie individual (o clădire, un monument), fie în ansamblu (o piață, un cartier, o stradă), este reprezentativ pentru locuitorii orașului și stilul lor de viață adică transmite un anumit mesaj, o anumită imagine și are o semnificație istorică sau practică. Pentru ca un imobil sau un proiect urban să fie bun nu este suficient să fie nou și util, el trebuie în egală măsură să transmită cât mai bine modul de viață, funcționalitatea și perioada în care trăim noi, să fie expresia generației noastre de locuitori. Dacă se construiește astăzi o clădire în stil neoclasic oricât de bine ar fi realizată, ea ar fi în cel mai bun caz o reconstituire sau reconstrucție, iar în cel mai rău – un kitsch.
La fel, pentru ca un imobil să fie valoros, nu este suficient să fie vechi, el trebuie să fie în egală măsură funcțional în contextul actual ( să îl putem utiliza în prezent) dar și să conserve și să transmită o imagine cât mai clară a epocii în care a fost construit. În acest ultim caz, transmiterea memoriei locului și spațiului urban, este de multe ori determinată nu doar de o clădire ci de un întreg ansamblu de străzi – cum este cazul Centrului Vechi, cartierului Cotroceni sau zonei Călărași – Popa Nan – Hala Traian.
Din acest punct, bun și valoros în domeniul patrimoniului se despart, primul fiind nou și reprezentativ și cel de-al doilea vechi și reprezentativ, iar demolarea, atunci când se impune și este realizată pe baza unor studii și analize de impact, trebuie să aibă în vedere clar ce urmează a fi construit în loc și modul în care noua clădire va îmbunătăți spațiul urban din respectiva locație. Același lucru se aplică și în cazul modificărilor majore ale clădirilor vechi sau ale spațiului urban dar și în cazul reconstrucțiilor. În caz contrar, se ajunge la una dintre situațiile dramatice din București, în care clădiri „salvate”, precum Biserica Sfântul Ioan Nou din vecinătatea Pieței Unirii, își pierd complet semnificația și nu mai transmit nimic sau aproape nimic, din cauza faptului că întregul spațiu urban din vecinătate a fost demolat și reconstruit în perioada comunistă. De altfel, cel mai probabil, în următorii 40-50 ani, biserica ar fi cea care ar risca să dispară din acel cadru urban.
De partea cealaltă, avem și reconstrucții față de care iubitorii orașului se raportează critic, deși ele se integrează foarte bine în spațiul urban, precum Hotel Cișmigiu, Hotel Royale sau imobilul de la intersecția Ion Câmpineanu cu Bulevardul Magheru.
Ori demolarea sau reconversia, ajunsă uneori până la păstrarea exclusivă a fațadelor, trebuie să fie privită ca o etapă intermediară în evoluția unui spațiu; o etapă al cărei obiectiv final este ca ceea ce se construiește în loc să fie mai bun (mai reprezentativ și mai adaptat stilului de viață curent) și mai bine integrat în spațiu.
Dacă vom înțelege acest aspect, vom ajunge probabil în acel moment când nu va mai fi o tragedie că se demolează o clădire în centrul istoric și tot atunci vom învăța nu doar să construim adaptat la zonă (ceea ce în prezent este deficitar în multe părți ale țării) ci și la timpul pe care îl trăim, să fim reprezentativi în ceea ce utilizăm și lăsăm în urmă. Dacă nu, probabil că vom continua cu o dezvoltarea haotică, lipsită de profesionalism, care va lăsa în urmă zone mutilate, precum zona Berzei-Buzești – Matache; în prezent un amestec de ruine,clădiri de final de sec. XIX, blocuri turn moderne și blocuri comuniste, toate pe o suprafață de câteva sute de metri. Să ne definească atât de mult ca generație de locuitori utilitatea unui bulevard lărgit, în fața unor monumente care poate nu erau cele mai valoroase dar puteau măcar să transmită ceva?
Gândiți-vă la un oraș ca la un film sau ca la un roman, dacă după 30 de minute sau 30 pagini v-ați trezi cu un paragraf din total altă producție sau carte preț de 10 minute/pagini, iar apoi nu se mai revine la acțiune acolo unde era, ce ați înțelege și ce părere ați avea despre acel film sau acea carte? Și totuși nici un film și nici o carte nu se scriu din prima, uneori se poate reveni după ceva timp și se pot rescrie anumite paragrafe, se pot modifica unele scene, se pot aduce îmbunătățiri, ceea ce contează este ca filmul să fie coerent și să-și spună povestea, să existe o continuitate. Acest film sau acest roman este identitatea orașului, o producție mereu neterminată la care fiecare generație de locuitori contribuie.
Astăzi pentru noi ca generație de locuitori este momentul în care putem decide și ne asuma responsabilitatea pentru ce modificăm și ce dezvoltăm în oraș. Există zone pe care nu ar fi bine să le demolăm sau să le lăsăm să se piardă, pentru simplul motiv că nu avem ce pune în loc, nu avem nimic arhitectural care să poată depăși ce este acum acolo, însă există și zone unde demolarea este cu adevărat un pas înainte chiar dacă nu vrem să recunoaștem asta. Dincolo de memoria colectivă a nefericitelor demolări din perioada comunistă și de abuzurile din realitatea bucureșteană poate este cazul să încercăm să nu picăm în melancolia lui Nicolae Iorga.
Oricât am urî sticla, metalul și betonul, ele sunt materialele epocii și generației noastre, iar marile centre comerciale, clădirile office sau cartierele rezidențiale sunt expresia unui stil de viață contemporan. Poate că la fel ca marele istoric și nouă ni se pare că Bucureștiul este corupt de noile clădiri, însă nimeni nu poate plânge, ba chiar cei mai mulți nici nu își pot aduce aminte cum arată zona Pipera – Aviatorilor înainte de explozia imobiliară.
Și deși azi ne displace cum arată, la fel cum celor din interbelic Bulevardul Magheru le era antipatic, s-ar putea ca urmașii noștri să considere Pipera La Défense-ul micului Paris.
