Biserica Sân Nicoară din Curtea de Argeş este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Muntenia, obiectiv pe care nu ar trebui să-l rataţi dacă vă aflaţi în apropiere. Cunoscută drept paraclisul primei Curţi Domnesti de la Argeş, dar şi sub denumirea de “Biserica Sfântul Nicolae cel Mic”, nume dat pentru a evita confuzia cu alt lăcaş – Sfântul Nicolae Domnesc (Biserica Domnească), aflat în imediata sa vecinătate, de care, pe vremuri, se lega printr-un tunel secret, Biserica Sân Nicoară, sau ceea ce a mai rămas din ea, păstrează în morfologia denumirii sale, chiar forma arhaică a cuvintelor “Sfântul” (Sân) şi “Nicolae” (Nicoară).

Biserica Sân-Nicoară este sora mai mică a Bisericii Domnești. Biserica Domnească este prima mitropolie românească,”Biserica neamului”,cum a numit-o Nicolae Iorga. Bisericuța mică apare în tabloul votiv din Biserica Domnească. Biserica mare este oferită lui Dumnezeu de către voievod,iar bisericuța mică este oferită de soția sa.S-a numit și Biserica Doamnei. De fapt multe din locurile din jur au păstrat cuvântul ”doamnei” (Strada Doamnei,Valea Doamnei, Poiana Doamnei). Numele de ”Sân Nicoară”l-a luat mai târziu de la numele unui preot care a slujit aici.A fost întreagă până la cutremurul din 1838,când s-au prăbușit două dintre turle. A rămas fără acoperiș,nu a mai fost întregită,ploile distrugând frescele.

Pe un deal,vis-à-vis de Biserica Domnească,se păstrează încă spectaculoasele şi enigmaticele ruine ale bisericii. Ea datează, conform arheologilor, din ultima parte a veacului al XIII-lea, fiind deci mai nouă decât vechea curte a lui Seneslau, dar mai veche decât Biserica Domnească. Unii cercetători spun că biserica Sân Nicoară a servit drept biserică de curte voievodală după distrugerea celei de la 1200. Asta ar fi fost cam în vremea legendarului Negru-Vodă, identificat tot mai mult cu personajul istoric Thocomerius / Thoctomer (cca 1290-1310), tatăl lui Basarab Întemeietorul. Perioada ridicării bisericii Sân Nicoară e totuşi controversată, şi anul trecut s-au făcut noi săpături arheologice, la concluziile cărora nu am reuşit încă să ajung.

O episcopie catolică în centrul Tării Românești

Arhitectura este tipică pentru recepția artei bizantine în Balcani, așa cum este ea reprezentată de cetatea Severinului. Planul acestui edificiu de mici dimensiuni este un dreptunghi compartimentat în pronaos și naos, încheiat în partea estică cu o absidă semicirculară. Aceasta este însoțită de două absidiole pentru pastoforii. Se spune că ar fi fost ctitorită chiar de vestita Doamna Clara, mama vitregă a voievodului Vlaicu-Vodă. Aici își avea așezarea, cândva, Episcopia catolică. Turnul înalt, care domină așezarea, era folosit și ca foișor de foc și post de observație, între el și turnul-donjon al Cetății Poienari existând un sistem de comunicare la distanță. De aici, prin intermediul unor făclii aprinse, era semnalizată apropierea dușmanilor către ultimul refugiu al domnilor români, aflat la 25 de kilometri depărtare. În vremurile îndepărtate exista un tunel, care astăzi este accesibil numai până la jumatăte, de acces între acest edificiu și Biserica Domnească, ce trece pe sub drumul ce le desparte, șoseaua de legătura Pitești-Curtea de Argeș-Transfăgărășan.

Edificiul a contribuit semnificativ la înțelegerea stilului de a construi la sfârșitul feudalismului timpuriu prin zidurile sale, lucrate din materiale autohtone, care prezintă o alternanță de șiruri de piatră de râu cu trei rânduri de cărămizi aparente. Deasupra tindei se înalță grațios un turn de cărămidă ce servea drept clopotniță (astăzi pe jumătate dărâmat), utilizat probabil și ca post de observație, semnalizând apropierea dușmanilor către ultimul refugiu al domnilor români, aflat la 25 de kilometri depărtare: Cetatea Poienari.

Legenda Doamna Clarei

Legenda spune că a fost biserică romano-catolică şi a slujit ca lăcaş de cult pentru doamna Clara Dobokay. Tot legenda spune că Vladislav Vlaicu, fiind plecat la război, doamna a adus mulţi preoţi catolici cu care spera să-i catolicizeze pe români. Reîntors victorios de pe câmpul de luptă, Vlaicu s-a mâniat foarte tare la auzul politicii duse de mama sa vitregă şi a dat ordin să se tragă cu tunul cu ghiulele de piatră în biserică. Apoi a alungat-o pe mama sa, într-un car cu boi, în Transilvania.

Fiind vară şi foarte cald, atunci când Doamna Clara a ajuns la Domneşti şi boii au văzut apa, au luat-o la fugă spre râu şi au răsturnat carul în râu. Doamna Clara s-a înecat. De atunci râul se numeşte Râul Doamnei. Lăcaşul este finalizat – în contextul aceleiaşi legende – de Vlaicu Vodă, biserica ajungând să slujească, potrivit dorinţei voievodului, recunoscut pentru contribuţiile sale importante la propăşirea ortodoxiei, cultului ortodox. În realitate, biserica are o arhitectură ortodoxă, întâlnită şi la biserici din Vidin, Nesebăr (Messembria) şi chiar la Bogdan-Saray, din Constantinopol. Urmele de frescă demonstrează că avem de a face cu o biserică ortodoxă, de la sfârşitul sec. XIII început de XIV.

Istoricul Ştefan Dumitrache aminteşte faptul că “turnul-clopotniţă al vechiului lăcaş a rezistat vreme de câteva secole. Ruinarea turnului s-a produs târziu, în sec. XIX. Alexandru Odobescu, venind de la Râmnicu Vâlcea, i-a găsit pe câţiva locuitori în frunte cu un preot demontând biserica. La cererea sa, Guvernul a trimis jandarmi să protejeze monumentul pentru a nu fi dărâmat complet. El este salvatorul lăcaşului”.

Printre argeşeni chiar şi acum circulă mai multe zvonuri potrivit cărora între Curtea Domnească, Biserica Sân Nicoară şi Valea Doamnei există un tunel secret, tunel cu ajutorul căruia domnitorii din Argeş se puteau retrage în pădure. În acelaşi timp, există mai multe mărturii care confirmă existenţa acestui tunel. „Deocamdată nu s-au făcut cercetări arheologice dar sunt mărturii care spun că acest tunel secret, prin care Domnii de la Argeş puteau să se retragă în pădure, chiar există. Sunt mărturii care spun că au fost văzute porţiuni din el”, a mai spus managerul Muzeului Municipal.

Tot ce a mai rămas astăzi din biserică se prezintă sub forma unor ruine aflate pe platoul parcului cu acealaşi nume. Zidurile prezintă o alternanţă de şiruri de piatră de râu şi cărămidă. Săpăturile arheologice au scos la lumină resturi de ceramică smălţuită, olane pentru acoperiş, monede de argint şi aramă, inele de argint din secolul XIV-XV, vase de sticlă şi fragmente de frescă.

Autor: Ologu Neagoe Oana